Ethosul neutralităţii

„Stupiditatea de a vorbi de egalitate peste tot. Intelectul nivelator. Ethosul neutralităţii. Raţiunea a fost întunecată de „lumini”. E o raţiune mai adâncă în spriritul istoriei decât în spirit.” (C. Noica, Jurnal de idei, Fragmentul 26, p. 230)

Paul-Gabriel Sandu

Ne exaltăm când vorbim despre egalitate. Facem din „ethosul neutralitaţii” atitudinea prin excelenţă, care ne scuteşte să facem greşeli, să investim – riscând – sentimente, să credem în noi mai degrabă decât în alţii. Ne limităm la a ne angaja în lupte lejere, ne aşezăm fotoliile în tranşee  şi nu sperăm, din ele, decât că lupta va fi la un moment dat câştigată cumva de la sine, că noi vom trebui să dăm locul de acolo pe unul încă mai confortabil şi mai legitim. Nu credem în misiunea excepţională a unor indivizi, generalul – cu bogatele lui evantaiuri de determinaţii –  nu ne fascinează, iar căile prin care am putea să ajungem la el suie leneşe spre un nicăieri unde toţi sunt pe aceeaşi treaptă. Spiritul astfel rafinat sfârşeşte prin a fi confiscat de bălării. Devenirea se prăbuşeşte, pierzându-şi definitiv orientarea, în epoca mineralului, acolo unde vibraţiile lui întru sunt abia presimţite. Individualul uman a pierdut definitiv „sorţii fiinţei”, complăcându-se în neutralitatea – doar uneori purtătoare de sens – a maladiilor spiritului. Însă cu ce sens toate? Şi dacă „este ceva în noi mai adânc decât noi înşine”, atunci trebuie să fie ceva în spirit mai adânc decât însuşi spiritul. Este Istoria sa, care se dă ca o desfăşurare-înfăşurare de sine, o cotrobăire neîncetată şi mistuitoare după un sine, ce trebuie să fie mai întâi recuperator pentru a putea fi recuperat.

În cazul individualului, căutarea autentică nu poate fi decât cea a generalului, nu se poate face decat ieşind din neutralitate, şi numai supunându-ne pe noi înşine la ceea ce noi înşine nu credeam că suntem capabili de a face; este învestirea noastră de către noi înşine cu o încredere mai mare decât oferim altora, în virtutea unor exigenţe adresate înainte de toate nouă înşine.

A ieşi din logica propusă de ethosul neutralităţii presupune simultan ieşirea din încremenire şi presimţirea deschiderii care transformă individualul uman într-un purtător al întregului. Numai în acest fel raţiunea, înţeleasă drept „conştiinţă a devenirii întru fiinţă”, este eliberată de sub apăsarea întunericului egalitarismului fals şi suficient, recuperând – deodată cu funcţia de purtător prin excelenţă a lui „întru” – acea „poteca [ce] nu-ţi pre-există, dar care îţi este totuşi dată”.