Istoriografia literaturii române s-a îmbogăţit anul trecut cu încă o lucrare ,,de mari dimensiuni”. Se pare că există în zilele noastre ambiţia de a-l ,,egala” pe G. Călinescu, măcar şi numai prin dimensiunile fizice ale ,,operei”  propuse. Mediul academic românesc a asaltat acest ,,record absolut” prin nume sonore din cultura română: Ion Rotaru – O istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Ed. Dacoromână TDC, Bucureşti, 2006, 1334 pagini); Alex Ştefănescu - Istoria literaturii române contemporane 1940-2000 (Ed. Maşina de Scris, Bucureşti, 2005), lucrare în care se abordează istoria literaturii dintr-o perioadă mai apropiată de zilele noastre, dar cu atât mai greu de descurcat iţele pentru că nu are perspectivă, iar valorile încă nu sunt aşezate. Pe de altă parte sunt încă multe detalii care nu pot fi spuse din cauză de… contemporaneitate!

 

Şi G. Călinescu prezentase în Istoria… sa scriitori contemporani, dar după ce demonstrase că poate face literatură adevărată (Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Poezii); critică şi istorie literară (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă) şi chiar estetică (Principii de estetică), scrieri prin care îşi crease un piedestal respectat în unanimitate de contemporani, chiar dacă printre ei se aflau Eugen Lovinescu, G. Ibrăileanu etc.

 

G. Călinescu avea har atât în arta literară cât şi în critică, iar aprecierile sale despre scriitori şi opere sunt şi acum ,,memorate” de profesori, studenţi şi elevi pentru frumuseţea şi adevărul lor, cu toate că nimeni nu-i mai obligă astăzi să le reproducă, şcoala românească fiind destul de permisivă, generaţia tânără având la dispoziţie internetul ca mijloc de instruire. Un citat de G. Călinescu este şi acum un argument acceptat de toată lumea. Am citit acum aproape patru decenii, pe apucate şi ,,pe furiş”, Istoria lui Călinescu, pentru că era ,,arestată” şi multe din cele spuse acolo le ştiu şi azi ad literam. Am consultat, la timpul apariţiei lor,lucrările pomenite mai sus, precum şi altele, şi am aflat multe opinii interesante, dar nu chiar memorabile. Prin aceasta nu vreau să spun că tot ce s-a scris după G. Călinescu, în domeniul istoriei literare, este inutil sau superfluu. Dimpotrivă.

 

Deunăzi, am intrat în posesia Istoriei critice… a dlui Nicolae Manolescu, ,,profesorul” tuturor profesorilor de limba şi literatura română trecuţi de 40 de ani, din România. După ce am citit mărturisirea de pe supracopertă, în care autorul ne previne că există ,,destule impurităţi” şi în această Istorie, după ce am aflat că lucrarea nu e un ,,manual destinat instruirii”, am consultat-o ca pe un dicţionar. Am vrut să ştiu şi eu câţi scriitori vrânceni sunt trataţi în acest op impresionant ca mărime, sau măcar câţi sunt amintiţi. Am vrut să ştiu care este părerea domnului profesor despre Simion Mehedinţi (1868-1962), creatorul geografiei române moderne, dar şi fostul director al Convorbirilor literare (1907-1923), autor al volumului de povestiri Oameni de la munte, al lucrării memorialistice ,,Premise şi concluzii la Terra”, al monografiei Titu Maiorescu, notiţe biografice (apărută în 1910 şi nu – cum scrie dl profesor - în 1905), autor, de asemenea, al studiului Optimismul lui Eminescu, al volumului de critică Primăvara literară, director al publicaţiei ,,Buletinul Societăţii Române Regale de Geografie”, al publicaţiei ,,Duminica poporului” (1914-1933) şi autor a peste 80 de conferinţe la Universitatea Radio etc., personalitate de care mă ocup de aproape 20 de ani şi din opera căruia am tipărit 18 titluri, între care trei inedite.

 

Simion Mehedinţi nefiind literat şi neavând ,,contribuţii importante” în domeniul literaturii, i-am găsit numele doar la ,,Indice de nume”, dar iată ce am citit urmând trimiterii respective: ,,Al treilea biograf al său [= al luiTitu Maiorescu] (după Simion Mehedinţi care în 1905 [sic!] doar a semnat o autobiografie redactată cvasiintegral de Maiorescu însuşi…)[2]”, pentru ca la pagina 374 a aceleeaşi lucrări să citesc altă afirmaţie la fel de ,,bine” fundamentată ştiinţific: ,,…Dincolo de nevoia de a rememora unele lucruri (când a scris prefeţele la discursuri parlamentare sau când i-a dictat lui Simion Mehedinţi autobiografia, s-a folosit de notele zilnice), care face [sic!] din jurnal un instrument”[3].

 

Citind aceste enormităţi, imaginaţia mea a luat-o razna. Mi l-am imaginat pe Simion - fiul lui Neculai Mehedinţi, dascăl la Biserica Mănăstirii lui Matei Basarab din Soveja, doctor în geografie la Leipzig, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române, om crescut la şcoala demnităţii, a oamenilor de la munte – în ipostaza de scrib umil, stând în faţa lui Maiorescu şi aşteptând să i se dicteze ,,autobiografia”. Cine credeţi, domnule profesor Manolescu, că ar fi mai penibil într-o asemenea ipostază: profesorul sau fostul student? Dumneavoastră, care aţi scris o interesantă carte despre Titu Maiorescu, îl credeţi în stare pe acesta de o asemenea josnicie, pe el care îşi urmărea cu atenţie pe foştii studenţi, bucurându-se de fiecare succes al acestora, punându-i la diverse ,,încercări”, pentru a vedea cum lucrează, urmând ca apoi să-i îndrume către profesiile potrivite şi chiar în politică? Vă întreb acest lucru pentru că eu nu-l văd pe Simion Mehedinţi acceptând o asemenea umilinţă.

Cred că prin aceste afirmaţii riscante aţi adus un afront impardonabil unei personalităţi de prim rang a culturii române, savant polivalent şi model de demnitate.

 

E un lucru cunoscut faptul că învăţăceii şi colaboratorii lui Titu Maiorescu şi-au sărbătorit cu alai mentorul la 50, 60 şi la 70 de ani de viaţă, dovadă fiind Omagiile ocazionate de aceste aniversări. La fel de cunoscute sunt solicitările pe care i le-au adresat, pe rând, Duiliu Zamfirescu (la 1890) şi Mihail Dragomirescu (la 1900)[4] de a le da unele notiţe pentru a-i alcătui o biografie, deoarece nimeni n-ar fi îndrăznit să facă acest lucru fără aprobarea magistrului. Condiţiile în care Mehedinţi va fi primit o asemenea aprobare nu sunt cunoscute. În Memoriile acestuia – în curs de editare la Editura Terra, Focşani – anul 1910 este foarte sărac, doar o singură însemnare: 12 febr., 1910. ,,M-au năvălit multe de toate. Nu mai am vreme nici să notez lucrurile importante. Lunile acestea am fost ocupat cu pregătirea serbării dlui Maiorescu. Între alte multe lucruri plănuite, era şi o şedinţă festivă la Academie. Cei care s-au opus au fost I. Bogdan şi I. Bianu!”

Este, de asemenea, de notorietate faptul că ipoteza unei lucrări doar semnate de Simion Mehedinţi a fost lansată de Z. Ornea în articolul ,,Autobiografia lui Titu Maiorescu” (România literară, nr. 30, din 26 iulie 1984), ipoteză pe care o demontează cu o analiză pe text, tot profesorul universitar Gheorghiţă Geană, în articolul ,,Întâmpinări la o dublă expertiză”, în Viaţa Românească, 80, nr. 2, 1985, pp. 93-96.

 

Mai precizăm faptul că însuşi Eugen Lovinescu, pe care aversiunea faţă de Simion Mehedinţi l-a împiedicat să se aplece asupra operei sale literare Oameni de la munte, cu toate că-i recunoştea o oarecare valoare, acelaşi Lovinescu care i-a reproşat lui Mehedinţi faptul că a acceptat directoratul Convorbirilor cu toate că nu era critic literar (ci era ,,un rural prin naştere şi ideologie, cu pilonii estetici înfipţi în literatura lui Ion Creangă şi în poeziile naţionaliste [ca şi cum naţionalismul ar fi un cuvânt de ocară] ale lui Eminescu”[5]), nu a contestat autenticitatea lucrării Titu Maiorescu(notiţe biografice): ,,Este meritul neîndoios al lui S. Mehedinţi de a fi publicat, la împlinirea vârstei de 70 de ani, biografia lui Titu Maiorescu, punct de plecare al tuturor încercărilor de mai târziu (…), datele sunt riguros exacte, iar tonul păstrează o notă obiectivă. Deşi nu li se poate contesta autenticitatea, se pot totuşi face şi rezerve asupra luminii în care au fost aşezate”[6].

 

Deşi Simion Mehedinţi nu are nevoie de un apărător în faţa istoriei, noi, Asociaţia ,,Simion Mehedinţi” Focşani, fiind astăzi în posesia jurnalului pe care l-a ţinut din aprilie 1906 până aproape de plecarea în lumea umbrelor, am dori să facem câteva precizări şi în privinţa venirii lui Mehedinţi la direcţia Convorbirilor literare: ,,Dl Maiorescu mi-a propus din nou să iau Convorbirile cu Floru, I. A. Rădulescu (Pogoneanu), Pangrati şi Litzica. Bogdan e prea oportunist (1 mai, 1906); Eu i l-am propus pe Duiliu Zamfirescu. [P. P.] Negulescu zicea zilele trecute să iau eu răspunderea Convorbirilor (1 oct. 1906); Peste toate astea [cursuri universitare şi manuale didactice], prietenii vor să-mi dea directoratul Convorbirilor? Unde e timpul şi puterea pentru toate astea!! (10 oct. 1906); Dl Maiorescu vrea cu orice preţ să iau eu Convorbirile (30 oct. 1906); Ieri la 4,5, la Maiorescu. Repetă propunerea să iau direcţia Convorbirilor (1 nov. 1906)” etc.

Putem înţelege din toate aceste însemnări că până la urmă directoratul Convorbirilor a fost pentru Mehedinţi o povară pe care Maiorescu i-a pus-o în spate, deoarece mentorul se temea de soarta revistei, evitându-l pe Mihail Dragomirescu, poate şi datorită faptului că acesta îl dezamăgise ca om. Acest lucru se va vedea din memorii. Mai trebuie amintit faptul că ,,bătrânii Junimii” i-au dat lui Mehedinţi Convorbirile în proprietate, savantul donându-le Academiei Române în 1945. I s-a reproşat lui Mehedinţi că, în perioada directoratului său, Convorbirile a devenit o revistă ştiinţifică, îndepărtându-se de literatură, dar lucrul acesta era recunoscut chiar de Titu Maiorescu încă dinaintea venirii lui Mehedinţi la conducerea revistei. De altfel, după cum se va vedea din memoriile sale, Mehedinţi a acceptat preluarea Convorbirilor sub rezerva trecerii imediate a revistei ,,când se va găsi un literat”.

 

Prin această notă de întâmpinare, am dorit, cu tot respectul cuvenit, stimate ,,Domnule Profesor” Nicolae Manolescu, să contribuim şi noi la curăţirea de ,,impurităţi” a Istoriei dvs., pentru că ,,fiecare se cuvine să fie judecat după ce a realizat”, iar lucrarea dvs. să fie o dreaptă măsură a valorii ,,hărţii poporului român” şi nu un abuz de autoritate.

 

 

---