Solitudinea binelui şi solidaritatea răului

Claudiu Târziu

La noi, românii, binele e îndeobşte solitar. Puţini sînt cei care au o profesiune de credinţă din a face bine. Iar la făcut bine, românii nu sînt solidari decît în mod excepţional. Din orgoliu: dacă tot fac un bine, să se ştie că eu l-am făcut, singur, şi mie mi se cuvin eventualele laude. Din lipsă de spirit de asociere: cei care fac bine sînt, în general, lupi singuratici, n-au încredere în alţii, nu ştiu să împartă responsabilităţile, reuşitele şi înfrîngerile. Mai sînt multe alte pricini asupra cărora nu mă mai opresc.

La rău, la fărădelege, funcţionează însă sentimentul de gaşcă, frăţia mafiotică, acţiunea în grup – care conferă siguranţă, protecţie, şi, în caz de eşec, consolarea că nu eşti singur.

Solitudinea binelui şi solidaritatea răului sînt întîlnite pretutindeni, de la viaţa într-un cartier muncitoresc pînă la scena politică. Veţi fi văzut şi dumneavoastră atîtea bande de răufăcători prin locurile în care trăiţi, cum poate veţi fi întîlnit şi cîte un pasionat răzleţ care, prin eforturi proprii, îngrijeşte o grădină publică.

De ce ar face excepţie viaţa noastră religioasă?

Ştiu destule cîrdăşii pe bani grei şi solidarităţi impure în Biserică. Cum ştiu şi că sînt rarisime cazurile de împreună-lucrare întru binele comunitar. De aici, poate, şi percepţia generală că răul precumpăneşte asupra binelui inclusiv în Biserică. După mine, e o impresie falsă şi nedreaptă. Vinovaţi însă de aceasta sîntem cu toţii. Este de datoria noastră să o schimbăm, prin fapte.

De pildă, am face un mare bine semenilor noştri şi, în egală măsură, am ameliora părerea despre Biserică prin activităţi misionare.

Cercetările sociologice arată că mai bine de trei sferturi dintre românii ortodocşi sînt creştini doar cu numele. Vreo 18 la sută merg regulat la biserică. Iar fără a frecventa biserica, nu te poţi numi creştin. Acolo iei cuvînt de învăţătură, primeşti tainele şi trăieşti în comuniune cu ceilalţi creştini. Fără o viaţă religioasă, nu te poţi mîntui.

De ce mergem atît de puţini la biserică? Motivele sînt diverse, de la indiferentism religios pînă la sentimente anticlericale. Toate se nasc însă mai cu seamă din ignoranţă. Dacă majoritatea celor botezaţi ortodox ar avea minime cunoştinţe teologice, ar lua drumul bisericii. Hristos nu te poate lăsa indiferent odată ce ai aflat cum lucrează în viaţa ta.

Deci astăzi, oricît v-a părea de straniu, România trebuie reîncreştinată (1).

Din păcate, sînt minoritari preoţii care fac misionarism, religia este predată în şcoli de cele mai multe ori de către oameni fără vocaţie pedagogică, iar mirenii nu se simt chemaţi la această formă de mărturisire.

În România se tipăresc, slavă Domnului, sute de titluri de carte religioasă în fiecare an. De asemenea, avem o pleiadă de reviste creştine, de la cele scoase în eparhii, pînă la cele editate de diferite asociaţii laice. Desigur, nu toate cărţile şi revistele creştin-ortodoxe sînt de o calitate ireproşabilă, nici nu sînt toate de folos tuturor. Totuşi, există o cantitate de hrană duhovnicească suficientă pentru toată lumea, care nu este folosită.

Biserica Ortodoxă Română nu are o strategie de misionarism, structurile sale specifice sînt greoaie, de un birocratism descurajator şi în general slujite de persoane lipsite de motivaţie. Aşa se explică de ce găsim foarte multe pangare prost tocmite, pline de sclipici şi kitsch, în care iconiţele cu beculeţe şi cruciuliţele de parbriz cu ciucuri strălucitori nu mai lasă ochiului vreun titlu de carte sau de revistă.

Eventualii doritori de carte nu ajung să vadă decît copertele, de la depărtare, în vitrina pangarului. Nimeni nu le stîrneşte interesul cu o poveste despre o carte, cu recomandarea unui articol de revistă, iar vînzătorii te fac să o iei repede din loc, cu aerul lor de condamnaţi la munca de jos.

În aceste condiţii, mirenii ar trebui să preia iniţiativa. Pînă la organizarea unor adevărate reţele de distribuţie animate de un duh misionar şi nu de unul negustoresc, am putea face gesturi mici, în mod constant.

De exemplu, nu e foarte greu să-ţi convingi un prieten, doi sau zece să-şi cumpere o carte sau o revistă care-i va bucura şi tămădui sufletul. Să-i determinăm să o cumpere, nu să le-o dăruim, pentru că tot ce e gratis e binevenit, dar nu şi preţuit – dacă dai bani pe o carte, sînt mai multe şanse să o şi citeşti. Facem de două ori bine: o dată unui om care vrea să se dumirească şi să se întremeze sufleteşte, şi apoi ajutăm să subziste editurile de carte şi revistă creştină.

Cunosc cîţiva oameni care fac asta, unii de aproape 20 de ani. Eu însumi am (re)descoperit Biserica şi am înţeles adevărata istorie naţională cu ajutorul unor prieteni care mi-au pus în mînă cărţile esenţiale. Ei sînt conştiinţele vii ale Bisericii şi ale neamului, prietenii lui Hristos şi demnii purtători ai numelui de român.

Este vital să crească numărul acestor misionari neştiuţi din toată ţara. Să se creeze o solidaritate în bine. Altminteri, peste încă 20 de ani, vor rămîne goale miile de biserici construite de la căderea lui Ceauşescu încoace. Şi le vom da sectarilor, care cîştigă tot mai mult teren (inclusiv prin distribuirea de carte şi revistă) ori le vom transforma în muzee. Aşa cum se întîmplă în Occident cu bisericile catolice.

De 20 de ani ridicăm ziduri. E timpul să clădim şi suflete. (2)

1. Un sondaj pe blogul meu (http://c-tarziu.blogspot.com) arată că majoritatea oamenilor responsabili cred că principalul rol al laicatului astăzi trebuie să fie misionarismul prin faptă.

2. Cîţi dintre dvs. nu aţi făcut măcar o donaţie pentru construirea unei biserici sau a unei mănăstiri? Şi cîţi a-ţi îndemnat un cunoscut să-şi ia o carte sau o revistă creştină?

O revistă ca Rost, de exemplu, are potenţial de vînzare în România de cel puţin 50.000 de exemplare. Sînt zeci de mii de români care caută informaţiile şi analizele pe care le dăm noi sau care ar avea nevoie de o astfel de publicaţie pentru a renaşte spiritual. Dar nu au aflat încă despre revistă, pentru că nu avem fonduri de promovare şi pentru că nu sînt suficienţi misionari. Sau nu au acces la ea, pentru că am renunţat la marii distribuitori de presă, după ce am fost înşelaţi ani la rînd. Dacă însă fiecare cititor fidel al Rost ar convinge cinci dintre prietenii lui să cumpere revista, aceasta ar ajunge în peste 50.000 de familii, unde mesajul ei ar putea schimba vieţi.