La 40 de kilometri nord-est de Luxemburg, într-o îmbrăţişare largă a Mosellei, răsare o străveche bijuterie a Germaniei: Trier. La 80 de kilometri sud-est se află Saarbrucken, iar Koblenz este la 100 de kilometri nord-est.Augusta Treverorum, cum îi spuneau romanii, este cel mai vechi oraş atestat documentar din Germania: 16 î.H. Cetatea dintre dealurile cu vii a fost şi capitală a Imperiului Roman. Mărturie a timpului glorios a rămas Porta Nigra. Conform Gesta Treverorum, cetatea a fost fondată de Trebeta, un prinţ asirian, cu o sută de ani înainte de Hristos. Bazilica Romană, de pe vremea împăratului Constantin cel Mare, este astăzi biserică protestantă. Imensa catedrală gotică (Domul) a fost ridicată în veacul al XVII-lea.

 

 

Trier este oraşul lui Karl Marx, aşa cum îi mai spun unii astăzi, fiindcă aici s-a născut în 1818 şi a trăit gânditorul ale cărui idei au întors lumea pe dos timp peste un veac. Studenţii de la Universitatea din Trier ştiu unde s-a născut autorul Capitalului, dar mare lucru nu cunosc despre compatriotul lor. “A fost fondatorul marxismului”, mă asigură Ulrike Bernstein. “Avea o barbă stupidă”, vrea Peter Johannes să pară mai direct. “Îmi plac ideile lui, dar nu sunt realiste, nu sunt pentru lumea noastră”, crede Hans Georg. Sub 20% din studenţii pe care i-am întrebat ştiau câteva idei marxiste. Majoritatea nu cred că sistemul conceput de Marx ar avea efect asupra lor. Franz Bernd se îndoieşte şi răspunde tot printr-o întrebare: “Nu ştiu, oare are?”. Fritz Muller e convins că ideile lui Marx au influenţă asupra Chinei, Rusiei, Coreei etc. Studenţii, fiind întreţinuţi de părinţi, nu percep criza, iar când aud de Marx, izbucnesc în râs. Majoritatea nu au vizitat muzeul şi nici nu-i interesează ce-i acolo. S-a dus vremea lui Marx. Acum e timpul lor. Interiorul este simplu, cu multe fotogrfii şi documente. Se poate vedea un bust al lui Marx, cu care chinezii fac poze de zor. Nu au timp să vadă muzeul, dar fac poze cu Marx. Muşcatele din ferestre dau viaţă muzeului. În rest, interiorul e mort. Timpul s-a oprit în loc pentru Marx. Nu mai este în pas cu moda, dar chiar şi el ar fi acceptat că şi vremea lui trebuia să treacă. Chiar dacă efectele se simt mai mult la nivel politic, criza mondială nu se insinuează în oraşul lui Marx. “Deocamdată nu se simte prea mult, dar lucrurile sunt numai la început”, încearcă un frison Elena Reiner. “Nu este o criză pentru că guvernul face treabă bună”, este de părere şi Matthias Brachman. În schimb, “părinţii sunt îngrijoraţi. Ei spun că totul a început din cauza lăcomiei bancherilor”, dă din casă Armin Bocis. “Credeţi că Marx a avut dreptate când a prevăzut prăbuşirea capitalismului?”, mai încerc o breşă. “Nu este o prăbuşire a capitalismului. Este numai o criză. Au mai existat astfel de crize şi în trecut, iar capitalismul n-a dispărut”, mă corectează Alfons Brixius. “Este posibil să apară noi ţări socialiste, dar nu este de dorit”, crede Hannelore Christofel. “Nu este posibil pentru că toate au eşuat”, adaugă Peter Dietz. În concluzie, “socialismul nu este o soluţie, istoria a dovedit-o”, avertizează Frank Filler. Barnes Gunther este mai concesiv: “Ar fi o soluţie, dar într-o variantă modificată, fără ca toate lucrurile să fie controlate de stat”. Criza mondială îi determină pe oameni să caute o ieşire cât mai rezonabilă din situaţie. “Neoliberalismul, toleranţa, libertatea religiei” ar fi nişte posibilităţi, crede Michael Ferfer. “Soluţia pentru problemele lumii ar fi moartea tuturor oamenilor, dar am putea numi acest lucru o soluţie?”, se întreabă Claudia Heinz. “Nu există o soluţie pentru toate ţările, ci pentru fiecare în parte. Dar ar putea fi reguli generale, care să reglementeze piaţa liberă”, spune şi Karl Hessel.

 

 

Am vorbit apoi cu doamna Margret Dietzen, responsabila muzeului “Karl Marx” şi o autoritate în domeniu. “Marx a crezut în democraţie, în libertatea cuvântului, în educaţie pentru muncitori. A fost influenţat de ideile Revoluţiei franceze şi de Hegel. De fapt, i-a admirat pe capitalişti, pentru că sunt puternici. Credea că e normal să trecem prin faza capitalismului pentru că fiecare orânduire are părţi rele, dar şi bune. Era un revoluţionar fiindcă i-a îndemnat pe oameni să gândească, să aibă opinii personale. A crezut că societatea este un sistem şi pentru acest lucru a fost criticat: nu a ţinut seama de oameni. Însă nici noi, astăzi, nu ţinem seama de oameni. Susţinea că este normal ca oamenii să aibă păreri diferite, deşi era uneori enervat de prea marea diversitate a opiniilor. Credea că în capitalism vor fi doar două clase sociale, dar n-a fost aşa. Nu a avut soluţii pentru criza capitalismului. Sistemele care pretind că au aplicat ideile lui Marx au fost de fapt dictaturi. El a crezut în revoluţie. Oricum, este interesant contrastul: a avut idei socialiste, dar a crescut într-o familie burgheză. A fost sprijinit financiar de Engels care era patronul unei fabrici”, explică doamna Margret Dietzen.

 

Muzeul este doar casa în care s-a născut Marx. Clădirea în care a locuit gânditorul este tot în Trier, lângă Porta Nigra, dar proprietarii nu vor s-o vândă. În muzeul lui Marx intră peste 40.000 de vizitatori pe an, din care o treime sunt chinezi, nu neapărat comunişti, cum s-ar putea crede. Trec în viteză pe-aici fiindcă au program de vizitare a Europei şi nu vor să piardă vremea cu Marx. Nu departe de muzeu este şi un centru de studiu, unde se pot citi cărţile lui şi toată bibliografia. “Avem peste 60.000 de volume”, spune Margret Dietzen. Casa în care s-a născut Marx a fost construită în 1727. În 1928, Partidul Socialist Democrat a cumpărat proprietatea, surclasând în această cursă Partidul Comunist German. Arhitectul evreu Gustav Kasel a reconstruit casa în forma pe care o vedem astăzi, dar regimul nazist a împiedicat deschiderea muzeului. Liderii nazişti au folosit clădirea ca rezidenţă. Toate obiectele adunate până în 1933 au fost distruse de nazişti sau pur şi simplu s-au pierdut. În 1947, cu ajutorul unui comitet internaţional, casa a fost returnată Partidului Socialist Democrat, care a deschis muzeul în acelaşi an. Expoziţia actuală datează din 2005, deci este recentă”.

 

 

Nici eu nu cred în sisteme, financiare sau nu. Ideile salvatoare pentru lumea contemporană se află în minţile oamenilor, în forţa lor creativă. Pentru a rezolva problemele lumii, avem specialişti care se pregătesc toată viaţa pentru asta. Dar oare ei deţin formulele magice, dacă au fost luaţi, iată, prin surprindere? Unul din aceşti “specialişti cu studii superioare” a fost şi Karl Marx. Nu e greşit să vrei reformarea lumii, dar el a eşuat. Poate că “oamenii obişnuiţi”, cei care fac “descoperiri întâmplătoare”, vor găsi cheia pentru rezolvarea problemelor lumii.

 

Este curat la Trier, chiar dacă mai vezi şi aici băieţi şi fete care scuipă pe stradă! Căminele studenţeşti se menţin curate. Femeia de serviciu vine de dimineaţă, mai puţin în weekend. Mai are o slujbă, un soţ şi trei pisici. Nu-şi doreşte sau nu poate avea copii. Curăţă şi freacă toate spaţiile comune: holuri, băi, duşuri, bucătăria. Am văzut şi cealaltă extremă în Germania: tineri care-şi reazemă adidaşii murdari pe scaunele din trenul de tip Intercity. Am văzut un bătrân care i-a făcut observaţie unui adolescent pentru acest motiv, dar băiatul n-a ripostat totuşi violent, cum se întâmplă frecvent în România.

 

La Trier, nu mi-au plăcut casele şi ordinea, înnebunitoare uneori. Am păţit ca sfinţii din Raiul lui Topârceanu: m-am săturat de prea mult bine, de prea multă ordine. Vreau să-mi dea cineva un pumn în nas! Prea mult “Entschuldigung, bitte schon, danke schon”. Vreau în România! Acolo unde toate se scumpesc, în timp ce în Germania toate se ieftinesc. Din cauza crizei, evident! Arhitectura caselor este foarte simplă, fără prea multă imaginaţie, mai ales dacă le vezi din autobuz. Dacă mergi pe jos pe lângă ele, senzaţia dispare, pentru că începi să vezi florile de la fereastră, perdelele, abţibildele de pe geamuri. Poate o pisică în spatele sticlei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viile: toate rândurile stau aliniate perfect, ca soldaţii la paradă. Şi când vezi atâta precizie nemţească (doar se plantează cu laserul!), îţi vine să-ţi iei câmpii. Măcar o frunză nedisciplinată, acolo. Dar dacă baţi cu piciorul drumurile dintre vii, chiar şi ordinea exagerată devine acceptabilă. Tinerii sunt la fel de ordonaţi: dacă aşteaptă autobuzul, rămân în staţie acolo unde le vine rândul, nu trec peste rând ca să fie printre primii care urcă în autobuz. Apar însă şi aici străini care sar peste rând şi strică ordinea. Salariul mediu este de 2500 de euro, iar cel minim este de 1800. Chiria pentru un apartament cu trei camere este de 500 de euro, dar în oraşele mari poate ajunge la o mie. Dincolo de teorii şi sisteme, pentru omul contemporan rămâne “coşul zilnic”. Astăzi, vineri, 31 ianuarie 2009, am trecut pe la supermarketul Plus şi am făcut cumpărături de 16,63 de euro: 750 de grame aripioare de pui – 2.30 euro; 500 grame chiftele – 1,75 euro; 2 kg portocale – 1,49 euro; 500 gr. pâine toast – 0,45 euro; 500 gr. Cafea Bio (produsele ecologice Bio sunt mai scumpe) – 3,99 euro; 1 litru de lapte – 0,85 euro; 2 kg cartofi – 1,49 euro; 500 gr. ardei gras – 1,39 euro (două bucăţi); o plasă – 0,15 euro; 500 ml băutură pe bază de lapte cu banane – 0,49 euro; 75 gr. de seminţe de pin (un lux) – 1,59 euro; 1,5 litri de suc natural de portocale – 0,69 euro. Pentru români, produsele nu sunt foarte ieftine, dar pentru germani e bine. Studenţii germani plătesc cu 50 de euro mai puţin pentru o cameră de cămin. Nu ştiu de ce. Se face economie la termoficare, aşa că uneori este frig. În campus avem un lac pe care se lăfăie raţe adevărate, nu de plastic, şi nu le mănâncă nimeni.

 

 

Oamenii îţi zâmbesc doar pentru că te-au văzut o singură dată. Şoferii de autobuz, sobri, cu alură de intelectuali la pensie, inspiră respect, iar uneori chiar glumesc. Situaţia din Germania este “beschiesen aber nicht hoffnungslos” – adică, “grea, însă nu disperată”, cum spunea recent patronul unei firme din Moessingen. Magnatul Adolf Merckle, patronul fabricilor de medicamente Ratiofarm, s-a aruncat înaintea trenului, fiindcă trustul lui, sugestiv intitulat “Phoenix Group”, acumulase datorii de cinci miliarde de euro. Avea 74 de ani şi, timp de peste trei decenii, a dat sens existenţei germanilor din orăşelul Blaubeuren. Peste 70.000 de angajaţi lucrau pentru cel mai mare lanţ de distribuţie de produse farmaceutice din Germania. El a pariat pe acţiunile Volkswagen şi pasărea Phoenix nu a mai găsit calea de întoarcere. În general, nemţii au experienţa crizelor economice, ştiu să le traverseze cu pragmatism, dar mulţi vorbesc de recesiune. Cei care au bani la ciorap au făcut excursii de sărbători în Statele Unite pentru ceva chilipiruri imobiliare.

 

Eu am însă alte griji la Universitatea din Trier, care datează din 1473. Aici este o bibliotecă imensă, foarte bine dotată. Vremea este mai posomorâtă ca în România. În Bucureşti, este mai cald şi mai senin cerul, dar soarele luminează străzi murdare şi oameni murdari. Românii au beneficiat însă mai mult decât nemţii de “lumina” lui Marx... La vreme de criză, după chinezi, au început şi japonezii să se intereseze de opera gânditorului. În Ţara Soarelui-Răsare, s-a editat Capitalul, sub formă de benzi desenate.