Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag"

Paul S. Grigoriu

Am început, târziu, spun unii, să citesc şi eu „Arhipelagul Gulag”. Nu am de gând să fac o cronică a celor parcurse până acum. Mi-ar lua prea mult timp şi spaţiu şi, în plus, acest lucru a fost făcut de alţii mai pricepuţi şi mai familiarizaţi cu faptele. Am călătorit pentru un timp alături de Alexandr Soljeniţîn prin hăurile din care omenia a fost alungată în numele unei ideologii ce se vrea, oh!, atât de umană. Prin temniţele fizice, dar mai cu seamă prin cele spirituale, unde suflete de călăi şi osândiţi se amestecă, până când ajungi să nu mai ştii cine e liber şi cine captiv. Am mers cu gândul, un pic, pe măsura neputinţei mele, în locuri unde argumentaţiile teoretice nu îşi au rostul, pierind în faţa unui amestec de măreţie şi mizerie cum nu i-a fost dat, poate, omenirii niciodată să întâlnească, până în „stupidul secol XX”.

*

Principiul guvernării prin teroare a fost însuşit cu măiestrie de Lenin şi de acoliţii şi urmaşii săi. Întreaga Uniune Sovietică, ca şi restul blocului răsăritean, devenise o imensă închisoare, în care închisoarea propriu-zisă îşi pierdea din semnificaţia pe care o are într-o lume – mai mult sau mai puţin – liberă. Devenea doar o staţie, uneori mai uşor de suportat decât gratiile ameninţărilor nevăzute de afară. „Uneori, sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de... bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când în jur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare, şi nu doar pentru un suflet slab. (...) Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi. În vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să-l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându-l dintr-o locuinţă într-alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnezeu.”

Sistemul eradicării totale a celor socotiţi „elemente duşmănoase” atinge limitele perfecţiunii. Duşmanul nu trebuia pur şi simplu pedepsit, speriat, ci pur şi simplu eliminat, astfel încât nici o urmă a trecerii lui pe pământ să nu mai tulbure noua ordine. Este ceea ce astăzi obişnuim să numim holocaust, acelaşi lucru pe care l-a făcut Hitler mai târziu cu evreii. Şi este bine să ţinem seama că nu vorbim încă despre perioada de vârf a lui Stalin, ci despre anii 1929-1930, când valul persecuţiilor s-a abătut, printre alţii, asupra ţăranilor ce deţineau proprietăţi, aşa-numiţii chiaburi. „Valul acesta se mai deosebeşte de toate cele precedente şi prin faptul că de data aceasta Organele nu s-au mai învrednicit să aresteze mai întâi capul familiei şi apoi să vadă cum o să procedeze cu ceilalţi din sânul ei. Dimpotrivă, aici pârjoleau dintr-o dată nu numai cuiburi, ridicau întreaga familie şi chiar aveau grijă cu gelozie ca niciunul dintre copiii de paisprezece, zece ori şase ani să nu se răzleţească: toţi, până la unul, trebuiau să meargă în acelaşi loc, la aceeaşi exterminare comună. (A fost cea dintâi experienţă de acest fel, din istoria modernă în orice caz. O va repeta pe urmă Hitler cu evreii şi din nou Stalin cu naţiunile infidele sau bănuite de infidelitate.)”.

Tortura, aşa cum ne-au descris-o adesea şi martirii români ai închisorilor comuniste, pe care astăzi îi uităm pe nedrept, folosindu-ne uneori de paravanul unor stupide pretenţii ideologice, e un mijloc predilect al autorităţilor comuniste. „Dacă intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus («marcare secretă»), le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoară vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată – nici una dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.” Şi iarăşi, mereu şi mereu, paradoxul: într-o vreme în care progresul ştiinţei atinge limite inimaginabile cu câteva sute de ani înainte, omul, pe de altă parte, coboară sub animalic.

Istoriografia modernă, cu tendinţa ei de a susţine o viziune de stânga şi, pe cât posibil, de a scuza crimele comunismului, care înainte au fost bine ascunse, încearcă să arunce toată responsabilitatea pe umerii unor oameni care, pasămite, ar fi interpretat şi aplicat greşit o doctrină altfel bună. („Au întinat nobilele idealuri ale comunismului”, cum ar spune un personaj de la noi.) În folosul punctului lor de vedere, aceştia aduc în discuţie victimele comuniste ale lagărelor de exterminare, nenumăraţii foşti camarazi de arme pe care Stalin nu a ezitat să-i extermine. Fără îndoială, Stalin a fost încununarea unei viziuni abominabile a conducerii unui stat, însă cei din jurul lui nu pot fi scuzaţi, căci fără ei roata istoriei nu s-ar fi învârtit atât de necruţător. În treacăt fie spus, nici doctrina nu are nici o justificare, dar asupra acestui lucru voi reveni. „Pentru această epurare (din 1937, a foştilor camarazi de drum – n. n.) era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor, în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.”

Arbitrarul hotărârilor tribunalelor dă naştere unui sistem pe care l-am denumit „justiţie sovietică”, liber de orice reguli şi predeterminări cunoscute în alte sisteme juridice. „Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (...) Există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: «Dar nu puteam să fiu recrutat de Ignatovski când aveam numai zece ani!», preşedintele completului de judecată striga numaidecât la el: «Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!» Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea. În grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani!”
„La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. «Cutare, 58-1a, douăzeci şi cinci de ani». Şeful escortei se interesează: «Pentru ce ţi i-au dat?» «Pentru nimic». «Braşoave. Pentru nimic se dau zece!»”

Când în Occident a început să se citească „Arhipelagul Gulag”, pe lângă cei consternaţi de o realitate pe care nici nu şi-o imaginau, au existat şi vocile progresiştilor care l-au criticat dur pe Soljeniţîn, pentru că a scos la iveală nişte abuzuri care lor li se păreau neînsemnate, dar care ar fi compromis o cauză bună şi oameni care luptaseră pentru un viitor luminos. Nu trebuie să ne imaginăm că toţi comuniştii occidentali erau naivi dezamăgiţi de nedreptatea socială şi păcăliţi pentru banii lor, ca John Lennon, în perioada „Imagine”. Mulţi dintre ei, chiar nume mari ale culturii contemporane, nu ezitau să-l elogieze pe Stalin şi să se întristeze când un exilat din „măreaţa Uniune Sovietică” i-a dezvăluit trăsăturile. „(...) Şase colhoznici de lângă Ţarskoe Selo, după ce au cosit fânul colhozului, s-au dus să cosească pentru vacile lor ce mai rămăsese pe muşuroaie.” Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. „Dacă Stalin n-ar mai fi ucis niciodată pe nimeni, numai pentru aceşti şase ţărani din Ţarskoe Selo l-aş fi socotit vrednic să fie executat prin tăierea în patru! Şi mai cutează unii să cârâie: «Cum aţi îndrăznit să-l demascaţi?», «să tulburaţi măreaţa umbră?» «Stalin aparţine mişcării comuniste universale!» Da. Şi codului penal.”

Orice se ştia şi se credea înainte de Marea Revoluţie din Octombrie a fost călcat în picioare de noua orânduire. Nu doar regimul ţarist, sau însăşi ideea de monarhie, nu doar credinţa şi libertatea, ci orice valoare, relativă sau absolută, pe care oamenii se sprijineau odinioară în căutările lor. Cele mai fragile sentimente, care odinioară năşteau opere de artă ce filosofau şi suspinau pe marginea măreţiei sau a deşertăciunii lor, fiinţele cele mai lipsite de apărare, zâmbetul şi demnitatea au fost făcute una cu pământul în glodul victoriei bolşevismului. „În ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă). În dimineaţa aceleiaşi zile, fata, îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei, pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncit-o în dubă şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei, a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicerii şi fostul ei şef? (...) Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei. (...) Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus: «Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.»” Parafrazându-l pe autor, numai pentru această întâmplare, nu vom putea niciodată să iertăm comunismul.

*

Îşi mai aminteşte azi cineva de trădarea Occidentului? Mai ştie vreunul dintre reprezentanţii noilor generaţii cum erau aşteptaţi, la sfârşitul anilor ‘40 şi în anii ‘50 ai veacului trecut americanii? S-a vorbit despre naivitate, despre imaturitate politică, despre o greşeală. Dar faptele, aşa cum ies încet-încet la iveală, dovedesc că Occidentul a lăsat această parte a lumii în mâinile opresorului cu bună ştiinţă, fără scrupule. Cei care vorbeau în numele libertăţii lăsau ori trimiteau la temniţă şi moarte sute de oameni din Rusia şi de aiurea. „...civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor. E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american. Întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac, nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică: «Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi... Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.» Englezii s-au purtat cu ei «ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă». Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi. În care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor?” Aliaţii ca garanţi ai libertăţii, iată minciuna cu care suntem îndoctrinaţi de la al doilea război mondial încoace.

Dragostea lui Dumnezeu, drepturile omului, democraţia, dreptatea – cuvinte aruncate de către cei al căror singur scop era să-şi asigure victoria politică şi militară, în interes propriu şi călcând peste cadavre, la fel ca duşmanii nazişti. Lecţia amară a istoriei ne învaţă că darul de libertate pe care anglo-americanii l-au făcut Europei a fost otravă pentru jumătate din continent, jumătate reprezentată de oamenii simpli şi nevinovaţi. „Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă cu ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolşevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică!...”

Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în ţările aliate metode de căutare şi represiune a cetăţenilor sovietici care doreau o viaţă liberă. Nu a fost ignoranţă sau neglijenţă fatală, nici măcar nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul anilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.”

Soljeniţîn concluzionează lucid şi amar: „În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.” Istoria ne dă o lecţie pe care suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta americanii” cu atâta nădejde oarbă. Pentru că, dacă partea aceasta de lume este în debandadă, nu trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occidentului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idolatrizând tot ce vine de acolo, preluând fără discernământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu putem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică presupune avantaje de ambele părţi. Şi dacă o discuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind raportul de puteri, n-ar strica un pic de înţelepciune şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în picioare.