Bucuria generozităţii
Constantin Mihai
Când i-am propus lui Claudiu Târziu realizarea unui număr special dedicat domnului George Popescu Glogoveanu, unul dintre puţinii supravieţuitori ai temniţelor antonesciano-comuniste – a stat 23 de ani neîntrerupţi (1941-1964), o adevărată „performanţă”, dacă se poate numi astfel un teribil experiment recluzionar –, aveam în vedere două aspecte majore: primul ţine de un frumos ceas aniversar – autorul împlinind în această lună a cireşarului 90 de ani –, iar al doilea ţine de aducerea în atenţia publicului a unei figuri exemplare a rezistenţei anticomuniste, una din lungul şir al marilor necunoscuţi care au punctat decisiv istoria recentă a României prin martirajul lor cuminecător.
A încerca să scriu despre personalitatea domnului George Popescu Glogoveanu este o sarcină extrem de dificilă, mai ales ca nu pot practica decât un exerciţiu al smereniei şi al bucuriei deopotrivă în cazul Domniei Sale, un adevărat prieten de suflet, căruia îi datorez atât de multe. De aceea, nu mă pot apropia în această modestă tentativă de restituire a chipului său esenţial decât printr-o încercare de cinstire a memoriei sale, de revelare a unor trăsături sufleteşti profunde care alcătuiesc profilul omeniei plenare.
Făcând un arc peste timp şi încercând să fixez momentul acestei întâlniri providenţiale cu domnul George Popescu Glogoveanu, nu pot omite un detaliu semnificativ: în perioada liceului, prin anii 1992-1994, veşnicul de pomenire unchiul meu Gheorghe Mihai, unul dintre fondatorii AFDPA (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti) din Craiova şi preşedintele acesteia pentru o perioadă, care aproviziona familia cu noutăţile publicistice şi cele editoriale privind literatura concentraţionară, atunci restituită marelui public, ne vorbea de un coleg şi prieten extraordinar, domnul George Popescu Glogoveanu, nea Bebe, pentru cei apropiaţi, cu care făcea o echipă perfectă, în munca de zi cu zi de la Asociaţie. De altfel, aveam să mă conving de acest lucru în timpul studenţiei mele craiovene. Cei doi, alături Doamna Viorica Călinescu, furnica vie care era peste tot în ţară, alcătuiau echipa care ducea greul Asociaţiei. Mai târziu, prin toamna anului 1995, aveam să aflu de la fratele meu, Nicu Mihai, proaspăt student la Istorie, o serie de aspecte extraordinare despre nea Bebe. Mărturisesc ca abia aşteptam să ajung şi eu în Craiova, să-l cunosc personal, să pot sta mai mult lângă dânsul, mai ales că descoperisem şi o pasiune comună: Şcoala lui Nae Ionescu şi Generaţia’27, preocupări pe care le-am început din ultimele clase de liceu şi cărora aveam să ne consacrăm atât dânsul, cât şi eu, inclusiv prin cărţile scrise.
În toamna anului 1997, intrând ca student la Litere, avea să se producă fericita şi providenţiala întâlnire cu nea Bebe, care mi-a marcat semnificativ traseul existenţial. După ce, cu câteva luni în urmă, îl cunoscusem pe domnul Gheorghe Stănescu, o altă figură luminoasă a rezistenţei anticomuniste, urma să se producă această a doua întâlnire esenţială. Spun întâlniri providenţiale, pentru că am convingerea fermă că ele au fost rânduite cu un scop de către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât nimic nu se produce întâmplător, fără voia Sa. În timp, am început să înţeleg rostul acestor întâlniri, bucuria pe care Cel de Sus mi-a dăruit-o şi Căruia nu am cuvinte suficiente pentru a-I mulţumi: punerea în contact cu o generaţie de mărturisitori, de jertfelnici şi de martiri la care trebuie să ne raportăm, de la care trebuie să învăţăm şi a cărei moştenire avem datoria să o ducem mai departe. Aceste întâlniri au continuat să sporească, extinzându-se şi la alte nume ale rezistenţei anticomuniste: Pr. Liviu Brânzaş, dr. Nae Nicolau, doamna Viorica Călinescu, domnul Mircea Nicolau, domnul Alexandru Ştefănescu, viitorul Monah Atanasie de la Petru-Vodă, doamna Aspazia Oţel Petrescu, Pr. Chesarie Gheorghescu, fără a-l omite pe unchiul meu, Gheorghe Mihai, deschizătorul de drumuri.
Din prima clipă când l-am cunoscut pe nea Bebe, în vechiul sediu al Asociaţiei, din proximitatea Teatrului Naţional Craiova, am simţit acea adecvare de structură interioară, datorată nu numai ascendentului meu familial – faptul că proveneam dintr-o familie care luptase împotriva regimului comunist: fratele cel mare al tatălui, Ion Mircea, care căzuse în luptele împotriva ruşilor din 1944, unchiul Gheorghe Mihai, trecuse prin 17 ani de detenţie, plus traseul tatălui de luptă permanentă împotriva bolşevismului –, ci şi unei afinităţi sufleteşti, a unei rezonări interioare greu de explicat prin cuvinte. Apropierea sufletească faţă de nea Bebe s-a cimentat treptat, transformându-se într-un raport de filiaţie interioară profundă. Întrevederile zilnice cu domnia sa mi-au oferit revelaţia Omului, a fiinţei pe care o căutam de mult şi în care mă regăseam plenar, cu toate trăirile, aspiraţiile şi împlinirile mele. Omenia structurală şi firească a lui nea Bebe creionează profilul său major, al fiinţei creştine, legată organic de Predanie, ca reper de dezvoltare normală a învăţăturii christice.
Pe acest fond am avut bucuria de a descoperi adevăratul chip al creştinului practicant, al rezistentului anticomunist branşat la dimensiunea axiologică interbelică pe care comunismul a încercat din răsputeri să o distrugă. Prin contactul cu un asemenea om au fost demontate toate stereotipiile propagandei bolşevice referitoare la rolul nefast al Mişcării Legionare în istoria contemporană a României. Dimpotrivă, am avut fericita posibilitate de a cunoaşte legionarul par excellence, cel care întrupează virtuţile creştinismului: altruism, generozitate, smerenie, delicateţe, discernământ, bună măsură, bună cuviinţă, modestie, nobleţe, curaj, cinste, competenţă, calităţi pe care duhul malefic nu avea cum să le preţuiască. Cunoscându-l pe nea Bebe şi pe cei din generaţia sa de mucenici am înţeles de ce comunismul şi neocomunismul au urât şi urăsc Mişcarea Legionară, întrucât aceasta era, înainte de toate, o şcoală a prefacerii interioare, a caracterelor, aşa cum cerea şi Biserica. Nu era vorba de vreo suprapunere între Biserică şi Mişcare, ci de un punct comun, împlinit în planuri diferite: legionarismul urmărea formarea omului interior pe care Biserica urma să-l înduhovnicească. Nu întâmplător, Mişcarea Legionară a dat procentul covârşitor de jertfă din România contemporană, luptând nu pentru vreun ideal politic, cum greşit se vehiculează ideea, ci pentru păstrarea credinţei creştine.
Prin intermediul lui nea Bebe am regăsit superbia lumii interbelice, a valorilor sale cardinale. Discuţiile prelungite despre Şcoala lui Nae Ionescu, despre Criterion şi implicaţiile sale majore în cultura română, despre fenomenul martiriului românesc din temniţele carlisto-antonesciano-comuniste sau despre Mişcarea de Rezistenţă Armată din Munţi mi-au revelat figura unui om de o complexitate extraordinară, un trăitor creştin completat de un intelectual rafinat, original, fecund, scrutător, pe linia paideică naeionesciană. Cărţile sale de istorie intelectuală, rodul unor preocupări solide şi al unor dezbateri permanente, sunt elocvente în acest sens. Pasiunea sa pentru cultura română interbelică se grefa pe un modus vivendi natural, în acord cu principiile enunţate. Domnia sa a înţeles să-şi apropie şi să încurajeze generaţia tânără studioasă, fiind conştient că misiunea românească în plan cultural şi spiritual nu poate fi continuată decât de elemente viguroase, bine pregătite pentru vremurile tulburi care vor veni. Bucuria generozităţii cu care ajuta pe cei din jur devenise exemplară, gesturile sale de altruism dând măsura caracterului său. Nobleţea sa sufletească venea în prelungirea unei tradiţii aristocratice trăite organic, firesc, fără nici o urmă de ostentaţie, tradiţie la care am încercat mereu să mă raportez. Trebuie să depun mărturie pentru toată investiţia, sprijinul acordate mie de către domnia sa. Cu adevărat, dânsul întrupează principiul patristic major: dăruind vei dobândi.
De aceea, încercarea mea modestă de aducere în atenţia publicului a unei figuri importante a rezistenţei anticomuniste, precum cea a domnului George Popescu Glogoveanu, se circumscrie unui exerciţiu de memorie ca singură posibilitate de a depăşi antrenamentul de uitare la care e supus poporul român de mai bine de 50 de ani de ciuma roşie. Identitatea românească se recompune din toate aceste nume semnificative ale conştiinţei umane care au marcat peremptoriu, prin martiriul lor, istoria recentă a României. Identitatea ca memorie sau memoria credinţei ca reînviere identitară reprezintă mijloacele de recuperare a rezistenţei anticomuniste, de restaurare a demnităţii româneşti. Recursul la tradiţia culturală şi spirituală autentică este salvarea noastră de la un dezastru evident, prin restituirea adevăratelor modele: generaţia sfinţilor români din temniţele comuniste.
