L-am cunoscut pe domnul George Popescu imediat după decembrie 1989, la Craiova, unde soţul meu lucra la Institul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu Plopşor”, filiala Academiei Române. L-am întâlnit la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Anticomunişti din Craiova, unde m-am înscris ca beneficiară a decretului-lege 118/ 1990 privind indemnizaţiile foştilor deţinuţi politic, dânsul funcţionând ca secretar încă de atunci. Mi-au atras atenţia de la bun început corectitudinea, francheţea, dar mai ales credinţa religioasă şi cea politică ce îi structurau viaţa şi comportamentul, în consens cu aceeaşi credinţă pe care o împărtăşise şi tatăl meu, pentru care suferise şi se jertfise.

           

În timpul lungilor convorbiri telefonice pe care le-am purtat şi le port cu domnul George Popescu Glogoveanu, adevărate delicii, dezbatem diverse probleme sau subiecte, fie propuse de mine, fie de către dânsul. Domnia sa construieşte imediat, pe orice subiect de intere, adevărate eseuri. Dar eseul se concepe şi apoi se aşterne pe hârtie, iar alţii îl citesc. Domnul Popescu creează eseul la telefon, pe subiecte cu substanţă, pe linia lui Blaga sau Băncilă. Domnul George Popescu este un eseist rafinat, cu o putere creativă extraordinară, cu o spontaneitate particulară, şi încă mai scrie în ciuda faptului că ochii săi suferă de o cataractă în evoluţie. Domnia Sa concepe, creează, scrie şi vorbeşte nu dintr-o pură plăcere, ci pentru că simte nevoia de a face apostolat, culturalizare. Dânsul face toate aceste lucruri pentru că doreşte ca tot mai multă lume să afle, să înţeleagă, să împlinească numai binele şi adevărul, întrucât are o linie de viaţă, care i-a devenit dogmă, potrivit căreia „în lume trebuie să domnească Adevărul, Binele şi Frumosul”.

Maniera sa de a scoate cărţi pe banii proprii şi de a le dărui celor iubitori de cultură este elocventă pentru dăruirea sa faţă de binele comun.

 

Domnul George Popescu nu este un trufaş, suferinţa în temniţele comuniste transfigurându-l şi proiectându-l într-o aură a superbiei spirituale. În pofida unui arbore genealogic sugestiv (o familie cu diverse personalităţi, militari, foşti miniştri şi oameni de aleasă cultură), opulenţei materiale dânsul i-a contrapus modestia, smerenia, virtuţile unui adevărat creştin.

           

Scrisul domnului Popescu este plin de verv, exprimând propriile trăiri; cu alte cuvinte, scriitura sa constituie un alter ego al fiinţei, care îi defineşte sinceritatea convingerilor şi a mărturisirilor sale, zbuciumul său interior pentru o lume mai bună.

Am avut bucuria de a primi în dar o parte din lucrările sale pe care le-am făcut cunoscute şi prietenilor mei, acestea bucurându-se de o bună receptare. Cărţile sale nu fac decât să contribuie la trezirea din amorţire a spiritului românesc, căci comunismul a suprimat reacţia noastră firească la tot ceea ce e rău, între 1944-1989, când pretinsa revoluţie română ar fi pus capăt acestei înmormântări a spiritului şi a credinţei creştine.

           

De aceea, eu şi prietenii mei din Banat apreciem faptul că domnul George Popescu a reuşit să readucă în actualitate învăţătura marilor noştri dascăli şi vizionari precum: Nae Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Nicolae Paulescu, ş.a. Am convingerea fermă şi o mărturisesc fără rezerve că lupta pe care a dus-o domnul Popescu o viaţă întreagă pentru biruinţa Adevărului, Binelui şi Frumosului în România, a fost o luptă sinceră, dezinteresată, fără motive personale, obscure, ci numai pentru binele neamului românesc şi al urmaşilor săi. Jertfa generaţiei sale este biletul nostru de identitate la judecata de Apoi a neamurilor, certificatul nostru de curăţenie, de umilinţă şi nevoinţă pe altarul credinţei creştine. Domnia sa este unul dintre oamenii frumoşi, cum a definit exemplar Dan Puric profilul generaţiei mărturisitoare, oamenii care au luptat să menţină mereu chipul ontologic firesc, ferindu-l de procesul disoluţiei morale, al uscăciunii sufleteşti. Dacă comuniştii întrupează profilul omului urât, al fiinţei schimonosite, reprezentanţii generaţiei de rezistenţi anticomunişti întrupează profilul omului frumos, al fiinţei duhovniceşti.

           

Mărturisirea domnului George Popescu se înscrie pe linia Predaniei şi a Patericului Sfinţilor Români din Închisorile comuniste: Prea Cucernicul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc şi a bătrânului combatant creştin de la Braşov Traian Trifan, de la care a învăţat lecţia creştinismului autentic. De aceea, domnia sa are o profundă conştiinţă a păcatului despre care vorbeşte şi Nae Ionescu în cursul său de metafizică, o conştiinţă a păcatului ce atinge uneori accente tragice, în vederea unei smeriri şi a unui duh al discernământului, absolut indispensabile unui creştin adevărat. Credinţa în viaţa de dincolo, în Învierea neamului românesc fac posibile reîntâlnirea cu toţi cei dragi, numai dacă va merita, cum spune cu multă umilinţă dânsul, refuzând împlinirea într-o lume în continuuă descompunere spirituală, a creşterii răutăţii omului modern. Rugăciunea şi îndelunga răbdare sunt singurele mijloace prin care omul creştin se îmbunătăţeşte, opunându-se haosului existent şi lucrărilor duhului necurat. Această este lecţia fundamentală a smereniei creştine pe care ne-o transmite generaţia mărturisitoare a domnului George Popescu, lecţia omeniei şi a în-omeniei, restauratoare de sens.