La începutul lunii aprilie 2009, în oraşele Strasbourg (Franţa) şi Kehl (Germania), liderii politici ai statelor membre NATO s-au strâns într-un summit menit nu doar a celebra 60 de ani de la formarea Alianţei Transatlantice, ci şi pentru a clarifica rolul alianţei în secolul XXI. Cei douăzeci de ani care despart acest summit de revoluţiile anticomuniste din Europa de Est au redefinit rolul vechii organizaţii militare dându-i un nou contur şi o nouă responsabilitate. În primul rând, s-a erodat acea imagine de braţ armat al lumii libere, aflat într-o continuă dispută cu Răul roşu, aşa cum se prezentau lucrurile pe vremea Războiului Rece. Apoi, învingător al totalitarismului, NATO a dorit să-şi asume un rol de protector al ideilor democratice, apărând realităţile şi cuceririle liberal-democraţiei dar, şi mai mult, aspirând să impună şi să supravegheze pacea mondială.

 

Aniversând 60 de ani de la semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord, să ne întoarcem puţin şi spre contextul constituirii celei mai puternice organizaţii militare pe care a văzut-o planeta.

 

 

Se ştie că, în mod tradiţional, Statele Unite au fost reticente faţă de intrarea în diverse angajamente politice cu alte naţiuni. Istoria Americii era mai mult o istorie a izolării, a pragmatismului şi a unor înţelegeri externe conjuncturale. Astfel că, atunci când s-a pus problema implicării americane pe alte continente, după 1945, printr-un parteneriat cu naţiunile libere, rezervele au fost mari.

 

O alianţă putea creşte capacitatea unui stat de a se apăra, dar loialitatea colegilor şi funcţionalitatea unui astfel de organism trebuiau asumate cu prudenţă. Tradiţia a jucat un rol important, George Washington, Thomas Jefferson şi Woodrow Wilson atrăgând atenţia că alianţele nu au doar efecte pozitive şi că e recomandabil ca ele să fie evitate. Însuşi George Kennan, teoreticianul îngrădirii comunismului, invoca trecutul într-o asemenea chestiune: „Oamenii de stat înţelepţi şi experimentaţi sunt, de obicei, precauţi înaintea unor angajamente care pot aduce constrângeri comportamentului unui guvern, în viitor, la date necunoscute, înaintea unor situaţii de neprevăzut”[1]. Cu toate aceste reţineri, America a optat pentru un sistem complex de înţelegeri cu alte naţiuni. Dacă între neajunsuri se includeau dependenţa de aliaţi, posibila implicare într-un război pentru un stat îndepărtat şi limitarea libertăţii de mişcare, avantajele erau şi ele consistente: creşterea securităţii în arii regionale vaste, îndepărtarea costurilor, posibilitatea de proiectare a intereselor americane până spre zone de la periferia U.R.S.S. şi capacitatea de control a mediului politic global.

 

Cauzele imediate ale formării Alianţei Nord Atlantice se regăsesc în mediul internaţional iniţial al Războiului Rece, acolo unde loviturile de stat şi ocupaţia militară în Europa de Est s-au întrepătruns cu lupta ideologică şi primele manifestări ale comunismului în Occident. O politică comunistă, aparent bine coordonată şi concertată, provoca democraţiei vestice pierderea gradată a unor bastioane de rezistenţă în Europa. Agitaţiile partidelor comuniste occidentale contra Planului Marshall şi întărirea poziţiilor acestora în sistemele politice din Europa apuseană au produs o undă de îngrijorare. În plus, propaganda antiamericană crescută a sovieticilor, reactivarea Comintern-ului într-o formulă modernizată (Cominform) şi lovitura de stat din Cehoslovacia au lăsat impresia declanşării unui război generalizat între puterea comunistă şi lumea vestică. Criza Berlinului şi blocada (1948-1949) care au ridicat ostilitatea dintre cele două tabere la cote înalte au fost semnale clare că Occidentul nu putea rezista înaintea sovieticilor decât în mod solidar. Dintre toate evenimentele premergătoare semnării Pactului Nord-Atlantic, preşedintele Truman plasa şi el criza berlineză pe primul loc în influenţarea deciziei de realizare a unei înţelegeri militare apusene: „Duritatea ruşilor în chestiunea Berlinului i-a făcut pe mulţi europeni să-şi dea seama de necesitatea unei asistenţe militare mai strânse între naţiunile vestice şi aceasta a condus la discuţiile din care a rezultat N.A.T.O. Berlinul fusese o lecţie pentru noi toţi”[2].

 

După ce a fost  depăşită problema opiniei publice americane ( care era reticentă la noi angajamente militare după pierderile suferite de SUA între 1941-1945) şi cea a legalitatăţii încheierii unei alianţe pe timp de pace (prin intermediul rezoluţiei Vandenberg), negocierile concrete cu partenerii europeni şi cu Canada au putut fi demarate încă din vara anului 1948. Prima întâlnire între părţi, desfăşurată la 6 iulie 1948, înainte de blocada Berlinului, grupa o delegaţie americană condusă de subsecretarul de stat R. Lovett şi ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei şi Canadei[3]. Truman evocă în memoriile sale acele momente încărcate de tensiune dar şi de speranţă şi încredere: „Această negociere s-a ţinut în cel mai mare secret. Un sistem special de securitate s-a aplicat astfel încât doar un minimum de material documentar a fost distribuit. Curieri speciali au înmânat toate hârtiile. Discuţiile telefonice despre subiectele abordabile la acea conferinţă au fost eliminate, iar comunicaţiile telegrafice au fost reduse la minimum. Numai unui număr redus de persoane i s-a permis să aibă acces la documentele respective. Sistemul […] trebuia să prevină scurgerile către agenţii sovietici”[4].

 

Deşi purtate cu sinceritate şi entuziasm, negocierile pentru formarea unei alianţe occidentale au scos repede la suprafaţă orgolii naţionale, pretenţii imposibil de rezolvat şi chestiuni sensibile care trebuiau abordate cât mai delicat posibil. Liantul viitoarei organizaţii a fost descoperit în omniprezenţa pericolului sovietic şi în hotărârea de a proteja valorile democraţiei şi capitalismului. Până la armonizarea punctelor de vedere naţionale mai erau însă necesare eforturi suplimentare. Dean Acheson, Secretarul de Stat al SUA, un adevărat artizan al N.A.T.O., considera că negocierile au fost purtate în jurul a trei probleme cu greutate: care dintre naţiunile occidentale trebuiau implicate, dacă tratatul trebuia să se ocupe şi de altceva decât de securitatea militară şi ce angajamente trebuia să conţină el[5]. Conexe la aceste direcţii mari, erau adăugate altele: modalitatea în care americanii puteau oferi arme europenilor, posibilitatea ca tratatul să acopere teritoriile de peste mări ale partenerilor de pe bătrânul continent, trupele americane din Europa, chestiunea germană şi cazurile concrete în care partenerii acţionau pentru a opri o eventuală agresiune.

         

În privinţa membrilor viitoarei organizaţii, Departamentul de Stat explora intenţia de a deschide discuţii – pe lângă cele existente la nivelul Pactului de la Bruxelles – cu Norvegia, Danemarca, Islanda, Italia, Irlanda poate şi cu Portugalia şi Suedia. Existau sugestii şi pentru o viitoare aderare a Spaniei, R.F. Germaniei şi Austriei, dar, în general, s-a căutat să se evite acele ţări care nu erau încă pregătite să-şi asume angajamentele de tipul celor ce proveneau dintr-o asemenea asociere. La un anumit moment, s-a sugerat chiar că ar putea exista diferite clase de asociere cu diferite grade de obligaţii[6]. În faţa acestor propuneri, reacţiile europene au fost diverse: englezii aveau reticenţe în privinţa italienilor, francezii doreau să transforme acceptarea Norvegiei în monedă de schimb pentru acoperirea Algeriei de către tratat, iar Norvegia cocheta încă cu o structură de securitate nordică propusă de Suedia. Americanii insistau pentru Italia, afirmând că deşi aceasta nu era un stat atlantic, o Italie neinclusă în N.A.T.O. cu puternice poziţii comuniste, putea fi o sursă permanentă de pericole. După acceptarea italienilor, care au spart principiul apartenenţei geografice la ţărmurile oceanului, turcii şi grecii au clamat şi ei protecţia sub umbrela viitoarei comunităţi atlantice[7].

 

Pentru a se pune ordine în acest haos, iniţial s-au făcut recomandări pentru trei tipuri de membri, fiecare cu alt gen de obligaţie. Charles Bohlen, un funcţionar important de la Departamentul de Stat, a descris foarte plastic cele trei grupuri: un nucleu dur, nişte ţări intermediare care erau importante pentru nucleu şi câteva state care mai mult produceau probleme în negocieri decât să suplimenteze securitatea alianţei. În memoriile sale el aprecia că în timpul negocierilor sau chiar la semnarea Tratatului Nord-Atlantic, nimeni nu ar fi putut anticipa modul în care urma să evolueze N.A.T.O. în anii viitori. În aceste momente însă, americanii şi europenii se gândeau doar la negocierea unei alianţe militare clasice[8].

          

George F. Kennan, un opozant al ideii de formare a unei alianţe atlantice, afirma sarcastic că Portugalia şi Turcia nu se încadrau în ideile americane despre democraţie şi libertate individuală, iar din punct de vedere geografic, includerea Italiei sau Turciei ar fi aruncat o umbră de ridicol asupra termenului „nord-atlantic”. După cum constata diplomatul american, „În orice încercare de a defini un cerc de state asociate unui scop politic, cea mai mare dificultate nu e niciodată pe cine să incluzi, dar, întotdeauna, pe cine să excluzi. Atât de jenantă e această ultimă chestiune, încât se poate constitui în bun argument contra pactelor în general”[9]. Totuşi, exista o tendinţă în Departamentul de Stat de a extinde această alianţă cât se putea de mult, cât mai aproape de graniţele sovietice. Acest fapt putea avea şi consecinţe nedorite în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi resimţit noua organizaţie vestică drept un pericol prea evident pentru frontierele sale. Acest punct de vedere a fost sistematizat încă de la început de Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, care într-o telegramă secretă prezenta riscurile asocierii naţiunilor din zona nord-atlantică: „Ruşii să nu se simtă provocaţi de înfiinţarea unei organizaţii de apărare şi să dorească să treacă la măsuri care ar arunca lumea în război”[10]. Deşi aceste temeri existau la nivelul tuturor statelor, încrederea în puterea Americii genera siguranţă pentru un viitor senin.

 

În timpul negocierilor pentru organizarea N.A.T.O., între cele două mari entităţi (America de Nord şi Europa) au existat tendinţe contradictorii: europenii care doreau avantajele unei reale garanţii din partea S.U.A. în domeniul militar şi americanii care ţineau să-şi păstreze libertatea de acţiune şi să accepte un angajament transatlantic doar ca principiu.

Opiniile negociatorilor S.U.A. au oscilat permanent. Conform „Documentelor de la Pentagon” americanii se abţineau chiar şi de la a oferi garanţii de securitate clare europenilor, gest ce vida de conţinut orice noi discuţii. Treptat, situaţia s-a schimbat şi implicarea Washingtonului a fost mult mai fermă.

 

Existau diferenţe de opinie chiar şi în cadrul aceleiaşi echipe. Dacă Geoge Kennan favoriza doar o alianţă a statelor pur atlantice, aplicând o rigoare geografică acestui concept, John Hickerson – directorul Oficiului pentru Afaceri Europene din Departamentul de Stat a făcut un lobby permanent pentru Italia şi pentru alte ţări continentale[11]. Mai mult, după cum afirma istoricul Timothy Ireland, S.U.A. vedeau viitoarea alianţă în termeni de Război Rece, cu o rivalitate Est-Vest, în special cu U.R.S.S., în timp ce Marea Britanie şi Franţa încă încercau să creeze un scut contra unui posibil pericol german[12]. În pofida acestor mici diferenţe de opinie, problema centrală a constituit-o întotdeauna modul în care se putea îmbina dorinţa europenilor de a căpăta o umbrelă de securitate cu tendinţa americanilor de a-şi conserva libertăţi de acţiune. Aceste două mari tendinţe îşi vor pune amprenta în mod decisiv asupra negocierilor, iar actul final va indica un compromis acceptat[13]. Discuţiile s-au purtat în principal între reprezentanţii legislativului american (Congresul ţinea să-şi conserve prestigiul de factor important în luarea deciziilor de politică externă) şi ambasadorii statelor europene, cu reprezentanţii executivului S.U.A. pe post de mediatori.

 

În privinţa statutului de membru al Pactului, ceea ce părea o idee simplă şi strălucită la început s-a dovedit a fi o chestiune delicată. În afara ţărilor iniţiatoare ale Tratatului (S.U.A., Canada, Marea Britanie, Franţa şi Benelux), pentru care nu au existat suspiciuni şi comentarii, mai toate celelalte propuneri s-au constituit în subiecte de dispută. Irlanda a condiţionat negocierile de rezolvarea problemei Ulster-ului (şi de aceea a fost lăsată deoparte). Italia a fost cu greu adoptată de englezi şi francezi, Canada s-a opus Portugaliei din cauza regimului politic iar Scandinavia a fost pe punctul de a deturna total esenţa N.A.T.O[14]. Presiunile sovietice asupra Norvegiei (pentru încheierea unui tratat de genul celui sovieto-finlandez) au fost a doua cauză imediată a formării N.A.T.O. În plus, înclinaţia Suediei înspre neutralitate şi tentaţia de a organiza un sistem de securitate regional (Suedia, Norvegia, Danemarca, plus Islanda), independent de Occident, au adus Alianţa Atlantică la un pas de a pierde flancul său nordic[15]. În final, mai multe state care oscilau între neutralitate şi angajare au înţeles că în noua eră ce se deschidea, doar o înţelegere politico-militară puternică putea conduce la salvarea Vestului.

 

Presaţi de situaţia din Europa, negociatorii au finalizat proiectul Tratatului la sfârşitul anului 1948, prezentarea publică fiind făcută în ianuarie 1949. Irlanda şi Suedia, deşi invitate să adere, au preferat să păstreze o neutralitate tradiţională. La 4 aprilie 1949, la Washington, într-un cadru solemn, Tratatul de constituire a Pactului Nord Atlantic a fost semnat de reprezentanţi a 12 state: Canada, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Islanda, Danemarca, Norvegia, Portugalia şi Italia. În cadrul acestei ceremonii, preşedintele Truman a ţinut discursul care l-a enervat atât de mult pe Stalin, comparând Tratatul N.A.T.O. cu un act de bună vecinătate între 12 proprietari care decid că e în avantajul lor să se asocieze. După aprecierile preşedintelui S.U.A.: „Speram că tratatul va servi la prevenirea celui de-al treilea război mondial. Desigur, dacă ceva de acest gen ar fi existat în 1914 sau 1939, actele de agresiune care au împins lumea în cele două catastrofe nu s-ar fi întâmplat”[16]. Abia în câţiva ani, însă, NATO a devenit o organizaţie funcţională. Pentru a păstra echilibrul între europeni şi americani, primul comandat al forţelor aliate în Europa a fost generalul Eisenhower, atât de respectat în urma victoriilor obţinute în războiul mondial, iar primul Secretar General NATO afost lordul Ismay, un apropiat al premierului Winston Churchill.

 

 

Două modificări majore au intervenit în imaginea Alianţei Atlantice de la începutul anilor ‘90 încoace: ea s-a transfromat din ce în ce mai mult dintr-o cooperare militară în una politică şi, în plus, a încercat să-şi depăşească atribuţiile regionale, acţionând ca un actor de talie globală. Pe de altă parte, deşi liderii occidentali au ţinut să conserve un discurs idealist, NATO a pierdut din alura morală cu care se prezenta în timpul Războiului Rece. Confruntările sângeroase din Serbia şi Afganistan, executate în ultimul deceniu cu forţe asimetrice faţă de localnici, au creat şi o imagine negativă organizaţiei în lumile slavă şi islamică. Apoi, încălcarea suveranităţii unor state, fără declaraţie de război, doar în numele intervenţionismului legat de protecţia drepturilor omului, a făcut nu doar să fie operate schimbări majore în doctrinele statale contemporane, ci şi să se consolideze mitul unui jandarm mondial, aflat în slujba Occidentului.

 

Pe măsură ce unitatea europeană a evoluat, NATO a fost privit şi ca un semn al dependenţei de America. Crearea Uniunii Europei Occidentale şi a altor forme de cooperare militară europeană a scos la lumină o rivalitate emergentă între europeni şi americani. Ultimele războaie ale perioadei post-Război Rece, poziţiile diferite ale Washingtonului şi capitalelor europene faţă de Rusia, intervenţia în Irak sau crizele teroriste/antiteroriste, au consolidat ideea că NATO e un semn al omnipotenţei Statelor Unite la scară globală. Din acest motiv, nu puţine au fost ocaziile când Franţa sau Germania au încercat să facă mici scenarii de frondă faţă de aliatul transatlantic. Dar acest summit din 2009 a arătat o solidaritate indiscutabilă a membrilor. Europa mai are încă nevoie de America, iar Washingtonul mizează în continuare pe resursele Europei. Revenirea Franţei în totală cooperare cu structurile militare ale organizaţiei indică cum NATO poate rămâne instrumentul prin care şi europenii îşi pot rezolva chestiunile de prestigiu sau de interes naţional, proiectate la scară globală. Chiar şi pentru America e mai de dorit să încurajeze formarea unor structuri militare europene în interiorul Alianţei decât în afara ei...

 

Cu toate aceste rivalităţi interne, Pactul Nord-Atlantic, simbolizând din ce în ce mai mult o alianţă a statelor cu regim democratic, care promovează şi protejează un anumit set de valori, a fost unul din factorii care a reuşit, în ultimii 20 de ani, să menţină pacea globală. Uneori printr-o diplomaţie tăcută dar eficientă, alte ori trecând prin fricţiuni externe vizibile, NATO a descurajat nu doar adversarii tradiţionali – marile puteri cu tendinţe hegemonice care propun alte reguli ale ordinii mondiale ( Rusia şi China) –, ci şi forţele care reprezintă noile vulnerabilităţi nonconformiste ale mileniului III (teroriştii, despoţii atomici, tiranii sângeroşi ai propriile popoare). Uneori justă alte ori injustă, prezenţa şi implicarea reală a trupelor NATO în problemele incandescente ale zilei este, în primul rând, eficientă. Chiar dacă războiul nu a mai fost văzut de multe generaţii, ar fi o greşeală să considerăm că pacea se auto-regenerează spontan. În fapt, marile puteri care au creat acest regim internaţional şi alianţele militare care îl încarnează, descurajează schimbarea şi întronarea haosului în lume.

 

Summit-ul franco-german din 2009 a indicat clar că organizaţia e dispusă să meargă pe o direcţie nouă. Încă nu ştim dacă e şi o direcţie fastă. Au intrat în „club” Albania şi Croaţia; s-a spus că Serbia, Ucraina şi Georgia vor avea şanse de îndată ce vor îndeplini criteriile. Această variantă arată că NATO are ambiţia extinderii, către mai toate statele democratice care se circumscriu unei anumite arii geografice. Dar e foarte posibil ca odată cu extinderea excesivă să vină şi diluarea acelei formidabile organizări pe care o reprezenta Pactul Nord Atlantic în era Războiului Rece. Deja nu mai putem vorbi de un nucleu de state cu valori chiar apropiate, nu ştim unde ar fi aportul Ucrainei la virtuţile democraţiei şi nici aportul Albaniei la vreun efort militar viitor. În schimb, probabil NATO îşi face vreun titlu de glorie din a se întinde, imperial, peste toată America de Nord şi Euuropa, intimidându-şi astfel rivalii şi încercând o demonstraţie de forţă cu valenţe geopolitice. Dar, fără îndoială, creşterea nefirească a numărului de membri duce la golirea de conţinut a Alianţei. Dacă o ţine în acelaşi ritm, s-ar putea ca NATO al anului 2050 să cuprindă vreo 200 de ţări...

 

În acelaşi timp, NATO şi-a demonstrat ambiţiile globaliste, reconfirmând angajamentele din Orientul Mijlociu. Dacă deja azi Afganistanul e un teritoriu strategic pentru securitatea atlantică, de ce mâine nu ar fi şi Birmania sau Somalia? Astfel, apărarea intereselor euro-americane se va produce pe toate continentele, existând riscul ca alte civilizaţii să perceapă organizaţia drept agresivă şi imperialistă. Vestul versus Restul nu pare să mai fie o glumă şi nici o imposibilitate legată, ca în trecut, de bariera distanţelor geografice. Probabil, sub această presiune mondială a NATO ori lumea întreagă se va democratiza şi se va occidentaliza, ori se va naşte o coaliţie care se va opune deschis hegemoniei globale a puterilor atlantice.

 

Până atunci, NATO dovedeşte însă că nu are voinţa de a-şi impune cu fermitate principiile în faţa principalului rival: Rusia. Astfel, dialogul cu Moscova va fi reluat, în ciuda tragediei din Georgia, de anul trecut. Sau, mai bine zis, NATO îşi impune princiipiile, prin forţă, doar acolo unde doreşte. Există o aplicare selectivă a standardelor democratice fixate de NATO, faţă de unele regiuni. Sunt zone de prioritate 0, probabil cele dorite de americani, şi zone unde sunt lăsaţi să moară oameni care strigă disperaţi după libertate şi democraţie ( Georgia, Belarus, Moldova). Cu toate aceste inconsecvenţe, marşul NATO către dominaţie mondială este lent dar constant, şi cu obiective pe termen lung.

 

 

Opţiunea României pentru NATO a fost una firească în contextul în care, în anii ‘90, au dispărut state din Est, s-au modificat frontiere, au izbucnit conflicte etnice şi s-au derulat războaie sângeroase (în Balcani şi în spaţiul ex-sovietic). Redistribuirile de putere în Europa şi în lume aduceau noi interese şi rivalităţi. Atunci, integrarea într-o alianţă stabilă, tutelată de o super-putere vestică, părea să fie unica direcţie care garanta integritatea şi securitatea statului român, precum şi ancorarea lui într-o organizaţie care, pe lângă ataşamentul la valorile democraţiei, oferea şi perspectiva asigurării prosperităţii economice. Aşadar, spre NATO ne-au împins mai mult angoasele noastre istorice şi mai puţin certitudinile pe care le oferea Alianţa. Acest lucru s-a confirmat până în 2009. Prin NATO am scăpat ( parţial) de presiunile vecinilor estici, ne-am liniştit la ideea umbrelei furnizate de articolul 5 al Tratatului (principiul apărării clective) dar, totodată, am constatat că nici prosperitatea nu vine automat şi nici apartenenţa la Alianţă nu ne transformă instituţiile, peste noapte, din balcanice şi ineficiente, în occidentale şi absolut magnifice. Cu bune şi cu rele, intrarea în NATO a României a fost un pas firesc, iar efectele se vor vedea mai bine doar pe termen lung.

 

Avantajele vizibile sunt puţine: liniştirea conştiinţei noastre istorice (prea zbuciumate), rudimente de baze americane în Dobrogea, protecţia şi sprijinul (ipotetice sau nu) unor puteri vestice şi intrarea armatei române într-o eră a modernizării. Mai toate acestea de mai sus nu sunt absolute, ci relative. Americanii din Dobrogea, până acum, nu ne-au asigurat vreo mare securitate, ba, din contră, ne-au pus pe harta fortăreţelor zburătoare ale CIA şi au atras atenţia vecinilor, Ucraina mai ales considerând România ca având frecvente impulsuri agresive. Sprijinul vestic este, iarăşi, mai mult virtual, atât timp cât investitorii occidentali vin în cadenţă de melc spre România, iar americanii par a nu avea intenţia de a ne ridica vreodată obligativitatea umilitoarelor vize. Apoi, pretenţia noastră că nu suntem doar consumatori, ci şi furnizori de securitate, e ridicolă. Atât timp cât nu reuşim să schimbăm nimic din politicul ostil al Republicii Moldova, nu putem numi furnizare de securitate exploatarea mâinii de lucru ieftine româneşti (să numim aşa batalioanele gen Scorpionii Roşii şi Lupii Negri) în Irak şi Afganistan. În plus, visul nostru strategic – cointeresarea marilor puteri asupra securităţii Mării Negre, pare mai îndepărtat ca niciodată.

 

Totuşi, avem un imens şi palpabil avantaj. Suntem în structurile atlantice, suntem pe vecie ai Vestului. Ultima frontieră a lumii civilizate s-a mutat dinspre Tisa spre Prut. Oricât de neînsemnate ar fi urmările acestei situaţii, fără gestul din 2004 lucrurile ar fi stat mult mai dezastruos. Intrarea în NATO ne-a favorizat admiterea în Uniunea Europeană, a adus relativa dezvoltare economică din ultimii ani şi a pus o barieră (permeabilă, totuşi) tendinţelor expansioniste invizibile ale Moscovei. Călătorim liber până la Londra, suntem cetăţeni ai Europei, egali în drepturi cu germanii, francezii sau spaniolii. Aceste simple detalii fac o diferenţă enormă faţă de ceea ce ar fi putut fi.... fără NATO.

 

Dezavantajele au fost servite la pachet cu avantajele. Cei care ne-au adus securitatea ne-au adus şi frânturi de insecuritate. Astfel, pierdem militari în deşerturile arabe, am trăit cu teama atentatelor teroriste şi suportăm presiunile Rusiei atunci când insistăm pentru scutul european anti-rachetă. Dar o alianţă tocmai aceasta presupune: acceptarea unei solidarităţi care nu se verifică doar la bine, ci, mai ales, în momente critice. Aşa se face că vecinii slavi ne privesc circumspecţi. Am fost de acord cu bombardarea Serbiei comuniste în 1999, şi lucrul acesta nu e uitat uşor de sârbii de rând. La est, Ucraina înţelege că bazele din Dobrogea sunt îndreptate şi împotriva ei. Pentru puterea de la Chişinău nu suntem altceva decât Răul suprem. Vecinii aşadar, cel puţin până la totala lor democratizare, ne percep ca pe un instrument docil al Occidentului, o rampă de lansare a unor noi acţiuni „portocalii”, destabilizatoare, către stepele estice.

 

Dar partea cea mai vizibilă a acestei dezbateri se referă, fără doar şi poate, la dizlocarea forţelor româneşti pe fronturi îndepărtate. Lăsând la o parte argumentele jalnice, idealist-umaniste, lansate din unghiuri diferite – ba că se pierde sânge românesc tocmai în Mesopotamia, ba că suntem eroi care luminăm zona arabă cu „darurile” democraţiei şi libertăţii –, constatăm existenţa a suficiente argumente pro şi contra participării româneşti la misiuni îndepărtate. Pe de o parte, DA – cheltuim prea multe resurse faţă de cât îşi permite un stat sărac, precum România, doar pentru a ne menţine Alianţa şi pentru a arăta ce parteneri grozavi suntem. Pe de altă parte, câştigurile profesionale şi strategice ale militarilor români sunt incalculabile, ca şi avantajele aduse de stabilirea unor relaţii umane adânci cu americanii, britanicii, musulmanii. Occidentalii ne pot oferi, pe viitor, securitate (în sens multiplu); arabii ne pot deschide calea unor debuşee economice în zonă. Ne-am minţi frumos dacă ne-am simţi exportatori de stabilitate şi democraţie, dar am fi realişti dacă am cădea de acord că prin NATO ne putem servi interesele naţionale şi la mii de kilometri distanţă de casă. Aşadar, România-NATO e o relaţie bilaterală de exploatare, rece şi calculată. Fiecare e instrumentul celuilalt şi cei inteligenţi, oricare ar fi ei, au de câştigat mai mult decât au de pierdut.

 

Ultimul summit, din 2009, a indicat o dată în plus diferenţa între marii şi micii actori internaţionali. Marota noastră geopolitică – îmblânzirea spaţiului Mării Negre – s-a dovedit a fi mai puţin interesantă pentru aliaţi. Doar la nivel declarativ ei au confirmat interesul pentru această zonă frământată, de unde vin destule ameninţări către România şi către Vest. Deşi preşedintele Băsescu ne-a asigurat că va încerca să facă din propria agendă şi agenda Alianţei, acest lucru nu a fost posibil. Era de aşteptat. NATO cheltuie destule resurse în alte regiuni şi era puţin probabil că doar de dragul nostru va tensiona relaţiile cu Moscova şi va deschide un nou „front” al stabilităţi şi democraţiei în coasta colosului rus. Pentru moment, NATO a confirmat interesul pentru rezolvarea conflictelor îngheţate din Est (Abhazia, Nagorno-Karabah, Transnistria, Caucaz) şi a încurajat România să susţină mai multe proiecte comune cu Bulgaria şi Turcia.

 

Totuşi, ne întrebăm dacă ideea cooperării la Marea Neagră nu va rămâne doar un mit atât timp cât nu vom conştientiza că această mare desparte popoare mult prea diferite. Spaţiul pontic, aflat în inima Euriasiei, reprezintă şi confluenţa dintre lumea rusă şi lumea islamică şi, chiar prin însuşi acest fapt, generează conflicte de interese majore. Diversitatea populaţiilor este uriaşă şi acolo unde vorbim de falii mari - etnice, religioase, civilizaţionale – nu putem crede că o singura formulă magică, „cooperare pentru prosperitate”, poate salva totul. Curios e nu doar că Marea Neagră poate fi numită un lac înconjurat de conflicte îngheţate dar, în acelaşi timp, de jur împrejur sunt ancorate prea multe regimuri autoritare care doar vag au de-a face cu democraţia. Nu mai spunem că pe acolo trec marile rute ale petrolului, gazului, crimei organizate, traficului de arme şi de fiinţe umane. Puse cap la cap... adunăm mai multe probleme decât oportunităţi şi constatăm simplist că un stat precum România, fără flotă, fără armată, şi fără bani, este prea mic pentru a-şi propune obiective atât de măreţe într-o zonă atât de specială. Din acest motiv s-ar cuveni ca sugestiile noastre de acţiune în NATO să fie mai realiste şi să se limiteze la o vecinătate apropiată, fără a ne dori să rezolvăm ceea ce nu au reuşit în mii de ani nici grecii, nici otomanii şi nici ruşii. Nu de alta dar pe lângă faptul că am cădea de ridicoli, am risca să ignorăm probleme mult mai importante pentru români.

 

          

 

 

 

---