Un autor liberal precum Friedrich Hayek, a avut, spre deosebire de diverşi apologeţi ai liberalismului de pe la noi, decenţa de a fi liberal pe propriile picioare. Astfel, într-un eseu din Constituţia Libertăţii, intitulat “De ce nu sunt Conservator”, Hayeksepara apele indicând faptul că, în afară de antipatia faţă de centralismul statal socialist, liberalismul şi conservatorismul nu au mai nimic în comun. Mai mult chiar, Hayek sugerează că există asemănări foarte relevante între socialişti şi conservatori, astfel încât “unui socialist pocăit îi este mult mai uşor să-şi găsească un nou lăcaş spiritual în tabăra conservatoare decât în cea liberală”. În opinia lui Hayek, atât conservatorul cât şi socialistul se consideră îndreptăţiţi să-şi impună valorile de care sunt ataşaţi asupra altora în timp ce, chipurile, oricât de profunde i-ar fi convingerile morale şi spirituale, liberalul refuză să facă acelaşi lucru.

 

“În ultimă instanţă”, conchide Hayek, “poziţia conservatoare se sprijină pe credinţa că în orice societate există persoane superioare ce pot fi recunoscute ca atare, şi care ar trebui să aibă o mai mare influenţă asupra afacerilor publice decât altele” – principiu ierarhic pe care, de altfel, s-au bazat toate societăţile din istoria umanităţii, mai puţin societatea modernă. Hayek afirmă însă că liberalul “nu neagă că există oameni superiori – nu este un egalitarist – dar neagă că cineva ar avea autoritatea să decidă cine sunt aceşti oameni”[1]. Dar această afirmaţie reprezintă, evident, un sofism, un raţionament circular. În definitiv, din poziţia conform căreia nimeni nu are autoritatea să ia o astfel de decizie rezultă în mod logic că oamenii sunt prin natură egali în incapacitatea lor de a distinge binele de rău. De unde rezultă evident egalitarismul. Ne întoarcem astfel la principiile de bază ale liberalismului modern care se regăsesc în filozofia lui Thomas Hobbes. Sistemul lui Hobbes se sprijină pe o antropologie radical pesimistă conform căreia virtutea umană, înţeleasă fie în sens antic, fie în sens creştin, nu poate exista. Altfel spus, liberalismul se naşte din premisa că oamenii sunt toţi la fel de răi; că nu pot exista nici sfinţi, nici înţelepţi. 

 

După cum bine ştim de la Carl Schmitt, negarea liberală a deciziei (în cazul de faţă decizia priveşte oamenii care ar trebui să conducă, fapt ce trimite implicit la decizia cu privire la valorile pe care ar trebui să se fundamenteze societatea) nu înseamnă dispariţia deciziei. Deciziile se iau fie că vrem, fie că nu vrem (chiar şi decizia de a nu decide tot decizie este). Potrivit lui Schmitt, negarea liberală a deciziei trădează de fapt dorinţa nemărturisită de a muta decizia din sfera politică în cea economică, unde decide mâna invizibilă a lui Adam Smith. Aşa cum subliniază şi C.B. Macpherson, mecanica socială a lui Hobbes precum şi dezvoltarea ei ulterioară la Locke, sunt o reflectare directă a noii “societăţii de piaţă” ce apare în Anglia secolului XVII. Părinţii liberalismului resping premisa aristotelică, preluată de către creştinism, a caracterului natural al societăţii. Dacă la Hobbes societatea artificială, constituită prin contract, se baza încă pe frica de moarte, deja la Locke, finalitatea devine acumularea, punându-se astfel bazele actualei societăţi ce gravitează în jurul consumatorului şi al instinctelor sale. Astfel, în ciuda a ceea ce afirmă Hayek, în esenţa sa, liberalismul este la fel de egalitar precum socialismul; doar că, refuză să tragă concluziile necesare din această situaţie – lipsa oricărei justificări de natură etică, şi nu doar utilitară, a diferenţelor de venit. O societate care respinge posibilitatea existenţei oricărei forme de aristocraţie, nu poate fi decât o societate de piaţă în care aristocraţia naturală este înlocuită de aristocraţia financiară, “cea mai ignorantă şi mai ordinară formă de aristocraţie”[2], şi în care ierarhia valorilor se stabileşte în funcţie de topul vânzărilor. Cât despre presupusa neutralitate şi imparţialitate a ordinii liberale şi presupusul refuz al liberalului de a-şi impune propriile valori asupra altora, acest gen de discurs apare în mediile liberale ca rezultat al unui process de amnezie deliberată faţă de adevăratele presupoziţii ontologice ale acestei ideologii, aşa cum au fost definite de către Hobbes.

 

 

Însă nu trebuie să fii mare filozof ca să-ţi dai seama cât de ipocrită poate fi o asemenea afirmaţie iar istoria o demonstrează cu prisosinţă. Critica lui Schmitt la adresa parlamentarismului liberal demonstrează clar că, la rigoare, liberalismul supravieţuieşte în faţa atacurilor diverselor forme ideologice moderne doar prin reîntoarcerea periodică la dictatura de tip hobbesian. Lovitura de stat din Chile, cea din Algeria, Guantanamo Bay şi închisorile secrete ale CIA, în fine, pomparea a sute de miliarde de dolari în falimentarele bănci americane, prin decizia aceloraşi politicieni care au trâmbiţat în cele patru zări principiile “ortodoxiei” neo-liberale, sunt doar câteva exemple cu privire la cât de fidel îşi este propriilor principii liberalismul, atât cel politic cât şi cel economic. După cum ne învaţă acelaşi Schmitt, liberalismul nu funcţionează în situaţiile de excepţie, de altfel singurele care spun cu adevărat ceva despre natura lumii în care trăim. Altfel spus, pentru a supravieţui, liberalismul este constrâns, ca orice alt sistem politic, să decidă asupra relaţiei prieten/duşman şi să-şi reducă la tăcere inamicul, prin mijloace violente dacă este necesar. Liberalismul, după cum afirma Donoso Cortés, există doar “în acel interval scurt în care este posibil să răspunzi la întrebarea ‘Hristos sau Barabbas?’ cu propunerea de a numi o comisie de investigaţie”.[3] 

 

Pretenţiile liberale conform cărora statul secular este neutru, pe când cel teocratic sau legitimat din punct de vedere religios nu, reprezintă o ofensă la adresa intelectului uman, întrucât, dacă ar fi cu adevărat neutru, statul ar trebui să nu fie nici secular, nici teocratic (sau fundamentat religios), ceea ce evident este imposibil. Şi aici, liberalismul se sprijină pe uitarea deliberată a rădăcinilor sale hobbesiene. Hobbes admitea în mod făţiş că toleranţa religioasă înseamnă războiul tuturor împotriva tuturor, şi că, în consecinţă, supravieţuirea statului depindea de existenţa unei singure religii civile şi de încapsularea oricărui altfel de sentiment religios în adâncul conştiinţei individuale. Mai târziu însă, epigonii lui Hobbes au dezvoltat mitul neutralităţii liberale, al statului secular, neutru din punct de vedere axiologic. Ca să dăm un exemplu care ţine de o dezbatere recentă de la noi, trebuie spus că, în definitiv, un spaţiu public din care s-au scos icoanele nu este un spaţiu public neutru, ci un spaţiu public fără Dumnezeu. Iar a fi fără Dumnezeu înseamnă orice doar neuralitate nu. De altfel, un critic post-modern al liberalismului, cu ale cărui idei altminteri nu simpatizez, subliniază foarte bine faptul conform căruia în realitate liberalii “aduc în sfera publică o credinţă deopotrivă privată şi contestabilă, de natură seculară” (separaţia dintre Biserică şi stat, “libertatea de exprimare”, dreptul de a face ce vrei cu propriul corp - mai puţin gesturi religioase în public, etc.) “în timp ce refuză să admită un privilegiu similar credinţelor non-seculare”. Altfel spus, liberalii le spun credincioşilor “să-şi lase rucsacul la intrarea în spaţiul public” în timp ce ei îşi permit “să intre cu câteva valize”.[4]

 

 

Este important însă să analizăm şi asemănările pe care le semnalează Hayek între socialism şi adevăratul conservatorism. Cu mult înaintea lui Marx, Bonald vitupera împotriva noii societăţi burgheze, a cărei unică religie, potrivit reacţionarului francez, era banul. Bonald compara noul fenomen capitalist cu un “delir universal”. Oamenii odinioară solidari în cadrul ordinii organice a Vechiului Regim, se găseau acum “într-o stare de perpetuu război şi viclenie” încercând fiecare să obţină profit pe seama “sărăcirii şi ruinei celuilalt”. Principiile comerţului modern, socotea Bonald, “îl aşează pe om într-o stare de sălbăticie vizavi de semenul său”. Potrivit lui Bonald, societatea burgheză este caracterizată de “egoism, dorinţe artificiale şi lipsite de moderaţie, extrema inegalitate a averilor” elemente care “asemeni unui ulcer devorant au atacat principiile conservatoare ale societăţilor”. Pe scurt, societatea burgheză pentru un conservator ca Bonald reprezenta “la propriu, spectacolul hidos al unei bande de sălbatici” care caută să-şi răpună prin orice mijloace competitorii. [5] În Manifestul Partidului Comunist, Marx nu scria lucruri cu mult diferite: “Oriunde a triumfat, burghezia a pus capăt tuturor relaţiilor feudale, patriarhale şi idilice. A zdrobit fără milă relaţiile feudale care îl legau pe om de «superiorii lui naturali», lăsând nici o altă legătură între om şi om decât interesul individual şi plata în bani. A înecat cele mai cereşti extazuri ale devoţiunii religioase, ale entuziasmului cavaleresc, ale setimentalismului filistin, în apa îngheţată a calculului egoist. A transformat valoarea personală în valoare de schimb, şi în locul nenumăratelor libertăţi concesionate în mod irevocabil, a instaurat o singură libertate – Liberul Schimb. Într-un cuvânt, a înlocuit exploatarea învăluită în iluzii politice şi religioase cu exploatarea, făţişă, lipsită de ruşine, directă şi brutală.”[6]

 

Deşi marxismul se distanţa în mod radical de gândirea conservatoare prin prisma ateismului său fondator şi a tuturor consecinţelor acestuia, socialiştii şi conservatorii erau reuniţi de un acelaşi sentiment de oroare faţă de aspectul noii societăţi capitaliste. Marx însuşi recunoştea de altfel că primele măsuri de protecţie socială pentru clasa muncitoare, expropiată de către burghezie şi nobilimea liberală şi supusă unui regim de exterminare prin muncă, au reprezentat opera partizanilor Vechiului Regim. Cu toate acestea, pentru Marx, capitalismul era un rău necesar, o etapă peste care nu se putea sări în istoria emancipării umanităţii, ce urma să se desăvârşească în societatea comunistă. De asemenea, violenţa revoluţionară reprezenta şi ea tot un rău necesar. Deconectat de la valorile eterne de bine şi rău pe care numai religia le poate furniza, marxismul nu putea în cele din urmă decât să aplaude cinic ororile istoriei şi să-şi pregătească la rândul lui contribuţia. Drept consecinţă, la fel cum liberalismul avea să justifice ulterior, retroactiv, procesul de acumulare primitivă a capitalului (iniţial l-a camuflat în teoria lui John Locke a “acumulării proprietăţii prin muncă în starea de natură”) şi zecile de milioane de victime pe care le-a produs (dacă e să ne gândim doar la exterminarea indienilor şi comerţul cu sclavi) prin prisma bunăstării generalizate pe care economia de piaţă a produs-o în cele din urmă, tot astfel şi Marx, avea să justifice aceleaşi samavolnicii şi, avant la lettre, crimele socialismului real din secolul XX, prin prisma bunăstării generalizate ce avea să vină odată ce societatea ajungea în comunism. În sine, diferenţa constă doar în faptul că justificarea sacrificiilor umane pe care istoria le pretinde în numele unui viitor mai bun, nu este făcută de Marx în mod retroactiv (ca în cazul gânditorilor liberali sau hegelieni) ci se bazează în schimb pe nişte pretenţii profetice, pe credinţa conform căreia spectacolul sângeros al istoriei avea să se termine cu paradisul pe pământ. Însă aspectul cel mai relevant în cazul de faţă este faptul că, în definitiv, atât socialismul cât şi capitalismul împărtăşesc acelaşi dispreţ faţă de persoana umană, înţeleasă în unicitatea ei irepetabilă. Sacrificarea acesteia din urmă este pe deplin justificabilă în numele utilităţii sociale de ansamblu.

 

După cum sublinia şi Christos Yannaras, cele două sisteme împărtăşesc “aceleaşi premise fondatoare, aceeaşi descendeţă din metafizica occidentală, aceleaşi rădăcini într-un raţionalism care produce în mod necesar infailibilitatea” şi, pe cale de consecinţă, totalitarismul. Întreaga gândire occidentală poartă de altfel amprenta acelei nefericite ecuaţii augustiniene a mântuirii, conform căreia chinurile celor din iad sporesc desfătarea celor din rai. Mai mult, finalitatea ţintită de către ambele sisteme este o fericire impersonală, mecanică, absurdă şi abrutizantă, încapsularea fiinţei umane într-un univers al prosperităţii desăvârşite, părăsit de orice urmă a prezenţei divine sau umane. Altfel spus, ambele ideologii ne îndeamnă să ne limităm la “a trăi bine”, aici şi acum. Yannaras, subliniază faptul că, măcar, socialismul are decenţa de a nu se considera creştin, în timp ce universul capitalist american abundă în diverse evanghelii ale prosperităţii.[7]

 

Liberalismul a ieşit învingător din confruntarea cu comunismul nu pentru faptul că primul ar fi fost în sine superior din punct de vedere moral. Aparenta sa superioritate morală s-a datorat, de fapt, rezervorului de tradiţie pre-modernă care l-a alimentat în mai mare măsură decât în cazul socialismului, şi asta doar pentru că marxismul (mă refer doar la partea lui teoretică), dintr-un exces de onestitate intelectuală, a avut curajul să tragă până la capăt concluziile care rezultau din fundamentele gândirii moderne, rupându-se astfel de trecut într-o manieră mai radicală decât a făcut-o liberalismul. În sine însă, această rezervă de pre-modernitate, care ne mai ajută încă să rămânem normali şi în actualele vremuri post-moderne, nu are legătură nici cu capitalismul nici cu socialismul[8]. Ambele ideologii au contribuit şi continuă să contribuie la erodarea ei. Liberalismul a învins doar pentru că în cele din urmă s-a dovedit a fi mult mai performant din punct de vedere economic. Nimic mai mult. După cum bine remarca părintele Seraphim Rose, “nu poate exista o apologie filozofică a liberalismului ci doar una retorică sau pragmatică”.

 

Aclimatizarea neo-conservatorismului în România  

 

Deosebirile dintre liberalism şi conservatorism pe care le semnalează Hayek, precum şi asemănările dintre conservatorism şi socialism, sunt în special relevante pentru cazul românesc, acolo unde, pe fondul unei inculturi întru ale gândirii politice şi al unei prostituţii intelectuale, fenomene de altfel întru totul explicabile într-o societate post-comunistă, s-a aciuat în ultimii ani hibridul ideologic numit neo-conservatorism (sinteză de protestantism american şi ideologie a pieţei libere). În momentul de faţă, în SUA, proiectul politic neo-conservator îşi dă duhul. Natura hibridă a alianţei pe care Hayek a semnalat-o acum cincizeci de ani şi-a arătat în cele din urmă roadele prin finalul dezastruos al guvernării Bush. Partidul Republican este rupt în două, ruptură care reflectă ruptura analogă la nivelul bazei sociale a partidului. De o parte, o comunitate de afaceri tot mai alienată de originile calviniste ale ethosului capitalist, risipitoare, lacomă, nesimţită şi tot mai obişnuită să întindă mâna la stat. De cealaltă parte, o grupare protestantă tot mai apocaliptică şi tot mai sectarizată în raport cu restul societăţii (de cel puţin o generaţie, aproape toţi copiii americani din familiile creştine “fundamentaliste” sunt şcolarizaţi fie în sistemul privat de învăţământ, fie acasă).

 

Eşecul neo-conservatorismului nu poate fi pus, aşa cum ar tinde unii “apărători ai dreptei” de la noi, pe seama nu ştiu cărei conspiraţii a mediilor universitare americane, tot la fel cum triumful lui nu se poate explica, aşa cum o fac mediile universitare cu pricina, printr-o conspiraţie a “marii finanţe”. Eşecul neo-conservatorismului ţine de natura hibridă a ideologiei în cauză. Aşa cum a prezis Sheldon Wolin în zilele de început ale administraţiei Reagan, proiectul lui Reagan de a reface ethosul Americii tradiţionale printr-o accelerare a modernizării capitaliste a fost de la bun început sortit eşecului, întrucât politicile neo-liberale duc cu necesitate la distrugerea bazei materiale a comunităţilor tradiţionale: “una dintre condiţiile necesare pentru ca o economie inovatoare să funcţioneze liber este distrugerea legăturilor tradiţionale. Modernizarea economică nu înghite doar resurse naturale ci şi baza tradiţională a societăţilor: capitalul profesional, profesiile tradiţionale, relaţiile familiale şi inter-personale, moralitatea tradiţională”[9].

 

Deşi peste ocean curentul neo-conservator îşi dă ultima suflare, ecourile sale pe plaiurile mioritice par să nu-şi fi pierdut nimic din prospeţime. În definitiv, raportarea intelighenţiei româneşti la producţiile ideologice ale Occidentului a fost întotdeauna defazată. Neo-conservatorismul, ca să-l parafrazez pe Eminescu, “era pe când nu s-a zărit”, iar astăzi, când de-abia am început şi noi să-l vedem, nu e. Însă dat fiind faptul că neo-conservatorismul este un masiv cu doi versanţi, unul economic, celălalt religios, exportarea lui prin regiunile răsăritene ale Europei devine extrem de problematică. Căci, după cum bine ştim, de la Weber încoace, economia de piaţă nu produce religie ci se hrăneşte cu ea. Iar dacă capitalismul american nu se mai înţelege bine nici măcar cu protestantismul care i-a dat naştere, ajungând la epuizarea resurselor calviniste din care s-a hrănit până în prezent, cum oare ar putea să se înţeleagă cu înapoiata Ortodoxie, inamicul numărul unu al “civilizaţiei” în România? De altfel, pentru un autor ca domnul Traian Ungureanu o astfel de reţetă economică de succes este imposibilă. Societăţile răsăritene, ne informează dânsul, sunt bune doar să livreze “forţă de muncă şi costuri de producţie mici”[10] răspunzând “mecanic unei solicitări mecanice” a pieţei Occidentale. Însă la capitolul “calitate intrinsecă a lumii româneşti” stăm mult mai prost decât visează “adepţii «pieţelor emergente»”, care îşi pun probabil speranţa în posibilitatea ca Ortodoxia să reprezinte un fel de etanol care să înlocuiască petrolul protestant care e pe terminate, repunând astfel în mişcare maşinăria capitalistă. “«Răsăritul Providenţial»”, subliniază Traian Ungureanu, nu este nicidecum “acea zonă de energie şi spiritualitate conservată intact care salvează un Occident corupt”. În străfundurile Răsăritului zace de fapt “o cultură obosită de insucces şi subdezvoltare”, “sentimentul de inferioritate ortodox” cu ale sale “fixaţii naţionaliste” şi panslaviste. Cert, România profundă nu este îndeajuns de protestantă, drept pentru care, singurul lucru pentru care e bună, până când i-o veni mintea la cap, este să îndeplinească funcţiile mecanice cu care se ocupă muncitorul alienat al lui Karl Marx. Sper că Traian Ungureanu îşi dă seama că proiectul unei protestantizări, sau măcar al unei catolicizări a României este total utopic, rămânând doar alternativa descrisă de Mircea Platon: românii smintiţi din Ortodoxie nu devin buni catolici ci devin, ca toţi ceilalţi europeni, indiferenţi religios sau eventual musulmani. Iar atunci, vorba tovarăşului Lenin, “ce-i de făcut?”. Mai mult, ce-i de făcut, dacă chiar şi în SUA, machiavelica elită neo-conservatoare se va dovedi incapabilă de-acum înainte să mai manipuleze “nucleul cultural protestant”? Cine, sau ce anume, îi va putea apăra pe gânditori precum Traian Ungureanu de pericolul Islamic asupra căruia TRU şi mentorul său Huntington au tot atras atenţia în ultimii ani?

 

 

Aşa cum am scris-o şi în alt articol, Max Weber, sociolog care s-a dovedit în cele din urmă mai lucid decât Marx în ceea ce priveşte analiza capitalismului, şi-a dat seama că mai devreme sau mai târziu, evoluţia lumii moderne se va reduce la două variante: fie religia (apariţia uneia noi sau revenirea uneia vechi), fie “pietrificarea mecanizată”, maşinăria diabolică în care individul se identifică total cu funcţia sa de rotiţă[11], totalitarismul birocratic, ce poate fi la fel de bine capitalist sau socialist (alternativa Orwell/Huxley).[12] Or, din moment ce protestantismul calvinist produce capitalism, săpându-şi singur groapa prin chiar acest proces de producţie, care, odată finalizat, îneacă ascetismul calvinist prin consumul bogăţiei produs de ethosul economisirii, rezultă că alternativa religioasă la “pietrificarea mecanizată” nu poate fi în nici un caz acelaşi protestantism care a construit America şi care a adus lumea modernă în actuala ei situaţie. Prin protestantism se intră în capitalism, însă reciproca nu este valabilă. Drept pentru care, în lipsă de suport religios, domnului Traian Ungureanu şi prietenilor săi nu le rămâne decât cea de-a doua posibilitate, de altfel singura soluţie ce poate să prevină o înfrângere a Occidentului într-un conflict inter-civilizaţional. Este evident că Occidentul nu poate câştiga un astfel de conflict prin propria cultură, ci doar prin supremaţia tehnologică, economică şi militară. Nu are rost să mai spunem însă că o astfel de victorie presupune implicit moartea oricărei culturi. În fine, este clar că, prin strădania lor de a-i emancipa pe români de identitatea ortodoxă, autorii din categoria domnului Traian Ungureanu contribuie, poate în mod inconştient, la apariţia unei societăţi atomizate de români amnezici şi spălaţi pe creier, care va fi trecut cu totul în administrarea Leviathanului de la Bruxelles. Sau, altfel spus, tot o Uniune Sovietică, doar că nu cu un singur post de televiziune ci cu patruzeci. Din moment ce pentru domnul Traian Ungureanu românii care caută o alternativă, mai mult sau mai puţin “răsăriteană”, la dihotomia capitalism/socialism sunt nişte “idioţi utili”[13], şi din moment ce împărţeala lui Huntington i-a condamnat, cel puţin pentru mult timp de acum înainte la idiotism cronic, singura concluzie la care poate ajunge domnia sa este că, idioţi fiind, e bine să se facă utili cui trebuie, anume multinaţionalelor în căutare de forţă de muncă ieftină. Între timp, noi ar trebui să credem că finalitatea unui astfel de hocus pocus socio-economic nu este cea mai dezaxată post-modernitate ci, dimpotrivă, redescoperirea de către români a lui Goethe şi Beethoven!

 

Dincolo de toate acestea, pot să spun că tentativa lui Traian Ungureanu de a fi, asemeni lui Hayek, liberal pe propriile picioare, de fapt, mai degabă de a exclude Ortodoxia dintre potenţialii aliaţi ai capitalismului pe care îl venerează, este de apreciat. Este bine că domnul Ungureanu, de altfel eseist deosebit de talentat, a pus cât de cât punctul pe i, subliniind faptul că, în definitiv, Ortodoxia şi capitalismul (înţeles ca ideologie şi nu doar ca simplu mecanism neutru ce poate şi trebuie să fie disciplinat în numele unor valori etice foarte precise) nu au nimic în comun. De altfel, în ciuda strădaniei unora de a ne zugrăvi o imagine de talibani, noi nu le cerem altor intelectuali să subscribe la nu ştiu ce gândire cu sens unic, de tip neo-legionar, ci doar să dea dovadă de coerenţă şi onestitate intelectuală. Mult mai problematică mi se pare însă poziţia unor membri ai laicatului ortodox de pe la diverse publicaţii de elită, care încearcă să ne convingă de posibilitatea şi de oportunitatea unei astfel de alianţe, care ne avertizează condescendent, de la înălţimea statutului lor de doctori în teologie, că trebuie să ne “urbanizăm” credinţa şi să ne-o adaptăm la exigenţele europene, care ne mustră ofuscaţi pentru faptul că nu înţelegem că locul natural al ortodoxiei româneşti nu este în comuniune cu “slavofilii” de la Răsărit, ci în comuniune cu muribundele centre universitare catolice din Occident ce se chinuie să-l integreze pe Hristos în lungul lanţ al fiinţării post-darwiniste, care începe cu maimuţa şi se termină cu extraterestrul. Aceştia chiar că ne consideră idioţi.       

 

---