În 2005, la câteva luni de la terminarea facultăţii, m-am angajat într-o instituţie publică. Ce fericită eram! Primul meu loc de muncă. Cum păşeam atunci înainte, cum visam... După patru luni de căutări, după ce trecusem prin de acum uitate încercări şi eşecuri, iată că reuşisem să ocup prin concurs un post de inspector. Cuvintele străluceau pe atunci, iar eu luam numele lung şi pompos al instituţiei ca pe o garanţie a respectabilităţii sale. Încă mă aflam sus, pe o frumoasă baricadă a ideilor, în care ecourile din Durkheim, Weber, Pareto se amestecau cu intuiţia unor largi, luminoase perspective pe care gândirea şi cercetarea sociologică le puteau deschide.

 

Inima îmi bătea tare în prima zi de lucru când am intrat în biroul şefei. Urma să îmi formez acum o primă şi clară impresie despre activitatea ce se desfăşura aici şi să aflu totodată cu ce voi începe lucrul. Aşa credeam. În realitate, am aflat de la ea că nu aveam ceva anume de făcut, că acel compartiment încă nu era organizat... 

 

 

Camera 6, parter. Totuşi speram. M-am îndreptat spre colegi, eram sigura că pot face ceva, că lucrurile se vor limpezi în curând. Compartimentul fusese înfiinţat în urmă cu 8 luni. Ce se întâmplase în acest timp? Vroiam să văd ce lucrau ceilalţi, să înţeleg.... Ce era de fapt această instituţie? Unde mă aflam? Priveam în jur încercând să prind un început, o portiţă, un fir pe care să merg. Aveam atâtea lucruri de întrebat.... Dar m-am izbit de o tăcere de fier. Răspunsuri plictisite, alteori arogante sau ambigui. Sau nici un răspuns. Curând mi-am dat seama că ce mi se cerea de fapt era să tac. Să fiu invizibilă. Să nu spun ce cred şi, cel mai important, să nu spun vreodată că eu am o altă părere. Aveam în faţă un nou tip de violenţă, cu atât mai perfid cu cât nu se observa din exterior, nu lăsa urme vizibile dar rezultatul era tulburător: reducerea la tăcere sau dedublarea, transformarea ta într-o copie a celorlalţi. Am văzut cu stupoare că făceam parte dintr-un compartiment „mort”, lipsit de activitate. Nu ştiu ce demon se instalase acolo aducând cu sine absurdul, inerţia, aroganţa, lenea. În camera 6 părea imposibil ca cineva să spună vreodată: „Să ieşim de aici, să privim în jur: sunt atâtea lucruri de făcut. Noi putem face lucruri minunate, doar să vrem.” Acolo aceste cuvinte ar fi părut nebunie curată.

 

 

Lipsa unei ocupaţii lăsa teren liber discuţiilor fără sfârşit. Despre ce a mâncat ieri, cu cine s-a întâlnit sau poate despre ziua când s-a despărţit de fostul iubit. Despre o naştere cu probleme, despre furunculi, oameni îngropaţi de vii, accidente rutiere sau despre o poznă făcută demult, în copilărie. Ca să fii respectat trebuia să îndeplineşti măcar o condiţie: să ai bani, vechime în instituţie sau mult tupeu şi o pornire constantă de a dispreţui totul în jur. Respectul creştea apoi prin laudă de sine şi linguşeala celorlalţi, acceptată de cel vizat fără nici un fel de discernământ. Aluziile la afacerile soţului sau la milioanele cheltuite pe haine de marcă puteau fi suficiente pentru a o plasa pe cea în cauză într-o poziţie respectabilă. Să ai bani. Bani. Ce cuvânt straniu... 

 

Un vid interior sta la baza vorbăriei goale, interminabile. O viaţă monotonă, gri, cramponată în material, trăită fără curaj, în amânare şi compromis. Eul cel adevărat era ascuns în spatele mulţimii de cuvinte, dar ciudat: vidul rămânea acelaşi, oricât de mult se înmulţeau cuvintele.... O colegă îşi vopsea unghiile, o alta completa un registru pentru firma proprie. Un coleg citea lecţii de limbă italiană. O întrebare: “Cât e ceasul?” Plictiseală. Râsul nervos al unei colege şi cuvintele ei obişnuite: “Vai, distrusă-s…”. Ruptă de pulsul vijelios al realităţii, camera 6 era precum o plantă crescută în întuneric: din ce în ce mai anemică, aproape moartă…

 

 

Deci nu făceam nimic. Era absurd. Urma să primesc în curând primul salariu, iar mie îmi era ruşine. Eram parcă în una din nuvelele lui Kafka. De ce să angajezi un om dacă nu ai nevoie de el? E clar, nu funcţionarea optimă a instituţiei era motivul. Zilele treceau chinuit. În biroul strâmt, cei câţiva oameni deveniseră treptat răi deşi, cel mai probabil, nici unul nu era rău din fire. Sistemul lucra. Lâncezeala, lipsa informaţiei şi suspiciunea cu care se înconjurau reciproc scoteau la suprafaţă latura lor cea mai urâtă: răutăţile gratuite, autosuficienţa, dispreţul faţă de celălalt şi, mai ales, o mare, pustiitoare lipsă de dragoste faţă de viaţă şi faţă de oameni. Acea dragoste adevărată, care face să înflorească totul în jur, aceea lipsea, uitată undeva într-un colţ al memoriei sau poate niciodată cunoscută. E ciudat cum, după un timp petrecut acolo, simţeam cum încetineala, nemişcarea, nimicul mă învăluiau şi pe mine: gândeam mai încet, mă exprimam mai greu.... Otrava dulce-amară a complacerii, a acceptării compromisului încerca să mi se strecoare în vene. Şi poate alţi colegi, mai vechi aici, au fost asemenea mie la începutul intrării lor în acest malaxor. Dar, vai, după câteva zvâcniri, au cedat. Albul devenea gri, inocenţa complicitate. Şi parcă tot răul acesta, cu variatele lui noanţe, se reunise pentru a mă lovi din plin într-un moment: când luând în mâini mapa pe care o primisem în primele zile, am şters stratul subţire de praf ce o acoperea. Era mapa ce trebuia să o folosesc în munca de teren şi pentru a-mi păstra hârtiile. După câteva săptămâni mapa se afla în acelaşi loc, neatinsă.

 

 

De ce? Pentru că aici sarcinile se repartizează pe scară ierarhică, iar iniţiativa personală e de neconceput. Fuga de responsabilitate e infinit mai puternică decât dorinţa de a construi. Legea, maiestuoasă şi sobră, fixând termene, etape şi principii, o dată ajunsă în realitate, în planul împlinirii ei, e călcată în picioare. Ceea ce rămâne din ea e formalismul, umbra ei întunecată, venerată însă cu fanatism. „Să ne acoperim cu hârtii...” – iată o monstră din legea nescrisă a birocraţiei. Şi o afirmaţie, devenită crez, care tăia entuziasmul de la rădăcină: „Nu este atribuţia noastră, nu ne interesează...”. Ceea ce conta era să nu ieşi din tipare şi mai ales, să nu ieşi din judecata, deseori arbitrară, a şefilor. Orgoliul rănit poate lua proporţii nemăsurate. Fă totul de formă şi, în această mică lume, vei fi respectat. După ce a pus jos receptorul, colega era puţin speriată: un client o chema afară, în stradă, pentru o chestiune ce nu se putea discuta în interiorul instituţiei. Ea a ieşit, iar misterul s-a lămurit în curând: clientul, care o confundase cu o altă colegă (al cărui nume se deosebea de al ei doar prin două litere) vroia să ştie cât îl costă rezolvarea problemei lui. I-a spus, desigur, că nu ea „se ocupă”. Respectarea cu stricteţe a programului masca cu succes absurdul, haosul. Nu conta ce era înăuntru, învelişul instituţiei trebuia să arate onorabil. Într-o zi, o colegă mi-a spus cu aerul că îmi împărtăşeşte un secret: „Doamna directoare ţine foarte mult la punctualitate: o dată a stat la poartă să vadă cine întârzie…”. Nu am spus nimic. Să înveţi, zi de zi, să minţi, până când nu mai ştii cine eşti.

 

 

O tăcere grea, apăsătoare domnea între personalul camerei 6 şi conducere. Nici unul dintre directori nu suna, nu intra în birou.... Deşi, în aparenţă, nu exista nici un control, ideea de autoritate era prezentă. O autoritate în stare latentă dar imprevizibilă, capricioasă, gata oricând să izbucnească pentru a pedepsi. Părea că eşti mereu supravegheat, că cineva te ascultă. Nimănui nu-i trecea prin cap să pună în mod deschis la îndoială legitimitatea sau competenţa conducerii, care se afla undeva sus, pe un piedestal, atotputernică şi inaccesibilă. Teama de a fi trădat era poate cea mai puternică frână în a vorbi: puteai oare şti sigur cine este colegul de lângă tine? Da, neîncrederea naşte monştri. Aniversarea unui angajat obişnuit putea să nu însemne nimic, în schimb aniversarea unui director „trebuia” marcată. De ziua şefei cea mai vârstnică din birou a sunat-o pentru a-i adresa, cu glas umil, o scurtă felicitare. Apoi, gânditoare, s-a întors spre noi: „După cum mi-a răspuns, cred că nu ştie că noi am dat bani pentru cadou”. Şi totuşi, adevărul despre camera 6 părea să nu răzbată în afară. În birou intrau stingheri şi respectuoşi oameni care păreau să nu ştie nimic. Cât de cinic suna aici nevinovata urare „Spor la muncă!”. Reflectată în presă, imaginea instituţiei era parcă menită să te inducă în eroare: într-un limbaj opac, sec, aparent neutru erai informat despre autorităţi competente, activităţi, luări de măsuri, realizări şi altele de acest fel. Şi atunci cum ai fi putut bănui?

 

 

Statul, instituţiile de stat, inclusiv propriul loc de muncă era privit cu neîncredere şi cu.... ură, aşa cum priveşti un vechi şi puternic duşman. El trebuia minţit şi înşelat cât mai mult posibil. Aflându-mă înghesuită într-o maşină de serviciu, am observat că şoferul oprise în faţa clădirii finanţelor publice. Nu acolo trebuia să ajungem. Uşor distrat, zâmbind larg, şoferul s-a întors spre noi: „Fetelor, să învăţaţi ceva de la mine: problemele personale sunt întodeauna pe primul loc!”. Camera 6 era o mică lume întoarsă pe dos. A munci sau a-ţi păsa însemna a fi tâmpit, incapabil. Deseori becul continua să ardă chiar dacă, ziuă fiind, nu mai era nevoie de el: „Să meargă, plăteşte statul!”. 

 

Ea stătea la vreo 10 metri distanţă, în capătul coridorului. Cred că nu mă vedea. Stătea sprijinită de uşă şi vorbea cu cineva. Era nemulţumită, ceva nu-i reuşise, dar totuşi râdea căci ea e ambiţioasă şi ştia ce are de făcut ca să rezolve. Era o mică şefă de serviciu. I-am reţinut doar ultimele cuvinte, spuse detaşat ca o binecunoscută poveste repetată de sute de ori: „Asta e România.... ”. Ca şi cum România ar fi ceva exterior nouă, ceva cu care nu avem nici o legătură, uitând că România o facem noi.

 

 

„Camera 6” este mai mult decât un caz oarecare. Este o stare de lucruri pe care o putem regăsi cu uşurinţă indiferent de numele instituţiei sau al organizaţiei cu care, la un moment dat, intrăm în contact. O regăsim fie ca pe o copie fidelă a situaţiei pe care am descris-o aici fie doar parţial. Am învăţat de aici lecţii amare din care cea mai importantă poate este aceea că răul, în toate formele lui, continuă prin consensul nostru de a-l accepta, fie şi numai în mod tacit.