„Comunismul este un rău metafizic, care nu poate fi judecat nici într-o cabină de vot, nici cu bazooka, ci doar exorcizat”. Cuvintele îi aparţin lui Vladimir Volkoff, regretatul scriitor de origine rusă care a reclamat până în ultimele sale clipe necesitatea unui proces postum al criminalilor care au preluat frâiele Rusiei după lovitura de stat din noiembrie 1917. Chintesenţa comunismului de tip sovietic – concept şi exerciţiu morbid al unor smintiţi care au călcat sub cizme fiinţa umană – este implementarea fără nici cea mai mică urmă de discernământ a unei utopii: fericirea omenirii. O cutremurătoare crimă comisă împotriva umanităţii – comparabilă, prin organizare, cu Holocaustul naziştilor împotriva evreilor – a avut drept pretext tocmai acest deziderat utopic. Umanitatea trebuia „fericită” şi direcţionată către un „viitor luminos”, după metodele de reeducare şi de „purificare” ale unor terorişti, care guvernau prin frică şi minciună.

 

Toate nenorocirile pe care le-au produs Lenin, Troţki, Dzerjinski, Stalin, Iagoda etc. au fost duse la îndeplinire în numele „poporului” – „forţa motrice, creatorul istoriei universale”, după Mao. Cinismul celor care predicau asemenea enormităţi depăşeşte orice închipuire.

 

Despre care popor poate fi vorba în clipa în care este planificată în detaliu „curăţirea oraşelor de elementele lor declasate şi socialmente dăunătoare”, eufemism pentru deportarea în Siberia? Este oare vorba despre acel popor care mai rămâne după eliminarea claselor şi a ierarhiilor sociale, mărturii ale trecutului atât de repulsiv comuniştilor? Dar care popor mai rămâne după asemenea macabre operaţiuni de inginerie socială?

 

Un document literar tulburător cu privire la „procesul de decivilizare” care a avut loc în epoca de construcţie a socialismului în Rusia este şi Insula canibalilor: 1933: o deportare-abandon în Siberia, aflat sub semnătura lui Nicolas Werth. Excepţionalitatea evenimentelor petrecute pe insuliţa aflată „nu departe de confluenţa fluviului Obi cu râul Nazina, la vreo 900 de kilometri nord de oraşul siberian Tomsk” este determinată de tragediile care au atins proporţii rareori întâlnite în istoria omenirii şi anevoios descifrabile în amploarea lor. Canibalismul şi necrofagia au fost manifestări curente ale unei populaţii dezumanizate şi supuse unui „grandios plan” (conform formulării lui Genrikh Iagoda, şeful poliţiei secrete sovietice OGPU) de lichidare a clasei culacilor.

 

Lucrarea lui Nicolas Werth face lumină asupra unui episod macabru al politicii de deportare în masă. Revelarea grozăviilor, petrecute sub directa coordonare a poliţiei represive a Uniunii Sovietice, se datorează documentelor puse la dispoziţie de comisia de anchetă formată în toamna anului 1993 de Comitetul Regional al Partidului Comunist din Siberia de Vest, documente care au văzut lumina tiparului în 2002. Membrii acestei comisii au mers pe urmele cercetărilor unui fost cadru de partid ambiţios, care a început o anchetă personală „asupra situaţiei survenite pe insula Nazino, pe Obi” şi l-a sesizat pe „tovarăşul Stalin” în acest sens.

 

În linii mari, obiectivul autorităţilor sovietice era ca Moscova, Leningradul şi restul aşezărilor urbane să fie „purificate” de declasaţii care nu aveau loc în noua ordine socialistă. Planul pus la bătaie de agenţii poliţiei politice şi avizat de Stalin consta, de fapt, în „extragerea” din mediul rural al celor care se împotriveau făţiş colectivizării şi popularea întinderilor nemărginite ale Siberiei, Kazahstanului şi Munţilor Urali.

 

Exodul forţat şi controlat doar superficial al câtorva sute de mii de „culaci” (termenul era atât de generic în mintea responsabililor sovietici, încât arbitrarul atinsese proporţii alarmante) a reprezentat cauza principală a unui haos social de dimensiuni greu de imaginat. Pe de o parte exista tendinţa cvasi-maniacală a reprezentanţilor partidului de a manipula cifrele, iar, pe de altă parte, ordinul care trebuia executat de a supraveghea o masă atât de imensă de oameni. Debandada era atât de mare, încât „pentru «a completa numărul şi a raporta rezultate în cifre », funcţionarii de poliţie arestau în dreapta şi-n stânga, deportau fără şovăială bătrâni, invalizi, mame de familie şi alţi cetăţeni « obişnuiţi », a căror singură vină era că plecaseră de acasă fără acte sau « ridicaseră vocea »”, potrivit cuvintelor lui Nicolas Werth. Această lucrare ar putea fi, totodată, un excelent studiu de caz privind dereglările majore ale sistemului administraţiei de stat din epoca stalinistă.

 

La Nazino umanitatea a devenit o formă fără conţinut. „Omul a încetat să mai fie om. El s-a transformat în şacal”, îi scria lui Stalin „tovarăşul” care a făcut primele săpături privind „cazul Nazino”. Un teritoriu imens, pe suprafaţa căruia au fost strămutaţi paria societăţii, nelegiuiţi şi criminali de drept comun, a devenit scena unor acte de cruzime pe alocuri incredibile. În acest spaţiu sinistru şi uitat de lume, indivizi care pierdeau multe dintre trăsăturile unei fiinţe umane au dispărut pe capete, fără a lăsa nici o urmă. Nazino este stalinismul în forma sa cea mai pură. Cuvintele lui Werth sunt cutremurătoare: „La Nazino vedem ivindu-se o ordine pastorală ieşită din străfundurile timpului: gardieni-păstori duc la păscut o turmă de animale, bătute la cea mai neînsemnată ocazie, dresate să vâslească, să facă aport cu vânatul. Cei care refuzau să se supună acestei ordini sau încercau să fugă erau vânaţi, împuşcaţi ca nişte animale sălbatice, ca nişte prădători periculoşi şi bestiali care se hrănesc cu carne de om”. Foamea sau proasta alimentaţie, extenuarea fizică au fost alte cauze ale numărului ridicat de decese din rândul „declasaţilor speciali”.   

 

Gestionarea necorespunzătoare a unei situaţii care scăpase de multă vreme de sub control a atras după sine sistarea deportărilor. În vara anului 1933, colonizarea la scară industrială a teritoriilor din Estul extrem a fost întreruptă. Deportările au continuat până la începutul deceniului următor, dar la un nivel mult mai redus.

Insula Nazino este un simbol şi un personaj în sine. Este simbolul gulagului sovietic în întreaga sa amploare, redus aici la un morbid şi reprezentativ caz particular. Dar este şi un personaj în sine al volumului de faţă, al doilea după birocraţia comunistă care a pus în aplicare directivele unor monştri cu chip uman.

 

Evocând oroarea ca practică a guvernării staliniste, cartea lui Nicolas Werth răscoleşte şi înfricoşează. Ea elucidează, într-o anumită măsură, aspecte trecute prea mult timp sub tăcere şi care ar fi convenit, în continuare, multora, să rămână îngropate. Comunismul s-a bazat pe o utopie – egalitatea universală –, iar implementarea acesteia a generat o catastrofă umanitară poate fără precedent. Nici o utopie, cu atât mai puţin una care promite fericirea tuturor, nu trebuie să prindă viaţă.  

 

 

* Recenzie preluată de la www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie. Titul textului aparţine redacţiei ROST.