Octavio Paz, Dubla Flacără. Dragoste şi erotism, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003

 

Lucrarea lui Octavio Paz, Dubla flacără, e mărturia încercării de a organiza într-o mişcare unitară istoria bimilenară a tensiunilor dintre „lucirile” aceleiaşi „flăcări”: erotismul şi dragostea. Imaginea impusă de autor este ceea a unei geografii în trepte, care presupune ascensiunea dinspre dimensiunea sexualităţii, prin cea a erotismului, spre cea a dragostei. Erotismul şi dragostea nu sunt, astfel, altceva decât „cristalizări [...] şi condensări” (p. 13) ale sexualităţii, şi totuşi astfel fiind, atât erotismul cât şi dragostea se împlinesc împotriva acesteia dintâi, negând-o sau subminând-o. De aici şi până la afirmarea unei legături între erotism şi poezie, nu e nevoie decât de o metaforă. Nu este erotismul, în fond, o „poetică trupească”, aşa cum poezia poate fi gândită ca  o „erotică verbală”?

 

Metafora lui Paz e elocventă. În cazul poeziei, scopul comunicării e suspendat şi înlocuit cu rigoarea unei estetici interne; în cazul erotismului, şi cu atât mai mult în cel al dragostei – ea însăşi „o excepţie în mare excepţie care este erotismul” (p. 30) –  funcţia reproductivă este trădată. Că „poezia şi erotismul se nasc din simţuri” (p. 12) fără a se opri însă în sfera aceastora, e o concluzie care urmează firesc meditaţiilor anterioare. Este însă această afirmaţie îndreptăţiţă? Nu este oare limbajul cotidian, pus mereu în slujba nevoilor noastre, o formă decăzută a limbajului „originar”, un vehicul tocit, un simplu mijloc? Limbajul poetic, în ipostaza lui de slujitor al frumosului, de „întemeietor al adevărului”[1] nu poate fi derivat în raport cu limbajul cotidian, cum susţine Paz, ci lucrurile stau tocmai invers. Ideile schiţate aici nu sunt altele decât cele discutate şi analizate pe larg de Heidegger, atunci când filosoful este preocupat de problema limbii, iar consideraţiile lui se constituie, într-o critică severă a concepţiei potrivit căreia limbajul e mijlocul de comunicare prin excelenţă.  

Metafora folosită de Paz, potrivit căreia erotismul ar fi, de fapt, o „poetică trupească” pare a se prăbuşi deodată cu răsturnarea raportului dintre limbajul cotidian şi cel poetic. Relaţia dintre sexualitate şi erotism sau dragoste nu poate fi înţeleasă, cum încerca Paz, prin raportare la dimesiunea limbajului. Lucrul acesta este imposibil, cel puţin atâta timp cât geometria schiţată de eseistul mexican în ceea ce priveşte raporturile dintre sexualitate, erotism şi dragoste discută cu precădere despre relaţiile de incluziune dintre dimensiunea sexualităţii, cea a erotismului şi cea a dragostei.

 

Concepţia lui Paz ar putea fi însă minată de aceaşi eroare constatată în cazul înţelegerii limbajului poetic prin raport la cel cotidian. Nu s-ar putea ca şi în cazul sexualităţii pe de o parte, şi a erotismului şi dragostei pe de alta, raportul să fie răsturnat? Nu este oare erotismul o degradare şi o trivializare a dragostei, singura în măsură să „excludă opoziţiile” şi să „suprime scindarea” (p. 127), echilibrând „forţa de gravitaţie” a morţii şi neîntrerupta scindare a timpului? Dacă „dragostea este unul dintre răspunsurile pe care omul le-a inventat pentru a privi moartea în faţă” (pp. 115, 116), dacă dragostea este saltul în nemurire, atunci erotismul este ratarea acestui salt, deodată cu ratarea exclusivităţii pentru o persoană anume.  Una dintre afirmaţiile lui Paz pare a conduce tocmai în această direcţie. A afirma că „dragostea nu e sete de frumuseţe, ci sete de împlinire” (p. 111), înseamnă a distinge astfel în mod esenţial dragostea de erotism, şi a vedea în cel din urmă ratarea celei dintâi.

 

 Păstrând aceleaşi coordonate, sexualitatea oarbă este doar materie şi senzaţie, neavând nimic din „poetica erotismului”. Deşi decăzut în raport cu dragostea, erotismul se manifestă totuşi ca un efort de recuperare a eternităţii, însă de această dată nu pe verticală, cum o făcea dragostea, ci pe orizontală. Erotismul este un joc ce se consumă pe sine, respingând alteritatea tocmai pentru că nu se poate fixa într-o singură persoană, însă rămâne un strigăt disperat către dincolo, o stranie căutare a transcendentului, în timp ce sexualitatea este materie pură, procrearea rămânând singurul ei ţel, şi singurul mod în care lupta cu timpul poate fi, dacă nu câştigată, măcar prelungită.

Prin aceste consideraţii schiţate mai sus, geografia instituită de Octavio Paz nu a fost înlocuită sau modificată. Ceea ce s-a modificat a fost însă raportul „formelor de relief”, aşa cum se întâmplă şi în cazul legăturii dintre limbajul poetic şi cel uzual. Erotismul nu poate fi conceput ca o formă derivată a sexualităţii, aşa cum dragostea nu poate fi închipuită ca domeniu restrâns al erotismului. Lucrurile stau tocmai invers, de vreme ce dragostea, decâzând, devine erotism, iar atrofierea şi dispariţia erotismului e, de fapt, glorificarea funcţiei reproductive.  

 

Lucrarea lui Octavio Paz încearcă să justifice, prin exemple şi argumente, existenţa unui raport de incluziune între sexualitate, erotism şi dragoste. Modelul se dovedeşte a fi prea schematic şi rigid, purtând cu sine propriile contradicţii. Afirmaţia potrivit căreia vârsta iubirii e exclusiv tinereţea, este o tentativă nereuşită de a eluda una dintre cele mai grave obiecţii care i s-ar putea aduce. Aceea că, atunci când funcţia reproductivă (sexualitatea) dispare datorită înaintării în vârstă, şi erotismul devine un cuvânt gol pentru doi oameni cu trupurile stinse, dragostea încă există. Poate că nu filosofia (sau teologia creştină) au oferit cele mai bune contra-argumente concepţiei lui Paz, ci literatura. Romanul Dragoste în vremea holerei este demonstraţia faptul că dragostea, departe de a fi derivată din sexualitate sau erotism, nu numai că se poate rata prin ele, decăzând, ci şi că se poate împlini, nu împotriva lor, ci în lipsa lor deplină, făcând abstracţie de aceste dimensiuni.