Paul-Gabriel Sandu

Pentru Noica, „condiţia formală a filosofiei este de a fi în cerc” şi, în fond, ideea pascaliană atât de dragă filozofului român, „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, este o reluare a aceluiaşi gând într-o formă uşor schimbată. Aici un rol foarte important este jucat de ceea ce în fenomenologie se numeşte „deja-ul”, acest prealabil reafirmând totodată opţiunea lui Noica pentru temă (dată dinaintea omului, independent de el), în dezavantajul tezei (cuvânt a cărui rădăcină etimologică este „tesis”, adică „punere”, ca act uman de instituire).

„Deja-ul” acesta ar putea fi foarte bine „acel ceva din noi care e mai adânc decât noi”, adică ar putea fi ceva ce trecem în umbră atunci când plecam la drum, însă ceva ce regăsim mereu, obsedant, în drumul nostru. Drumul însuşi se dă în măsura în care noi îl descoperim. Dacă la început el ne apare ca un act de supremă libertate, prin care spiritul se ia pe sine în stăpânire, abia mai târziu înţelegem, va spune Noica, faptul că drumul pe care l-am străbătut era unicul posibil, că libertatea noastră de a hotărî drumul stă de fapt sub semnul necesităţii drumului ca atare. Libertatea, desigur, contrazice necesitatea, însă dacă aceasta din urmă este riguros înţeleasă urmând firul de gândire nicasian, atunci ea nu contrazice libertatea, raportul dintre cele două fiind acela de contradicţie unilaterală. Gândul acesta al unei necesităţi „inflexionate”, scoase din rigiditate, şi al unei libertăţi întru necesitate, are implicaţii foarte vaste în ontologia nicasiană, şi tocmai de aceea nu poate fi urmărit aici.

Problemele pe care ni le punem nu sunt niciodată noi şi nu pot fi noi, pentru că nu sunt ale noastre, nefiind in nici un caz susceptibile de tezaurizare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu gândurile, acestea la rândul lor situându-se într-o oarecare independenţă faţă de cel care le gândeşte. „Ne paşte gândul”, ne place să spunem, ca şi când el nu ne aparţine, ci este ceva de dincolo de noi. Însă deşi în „anii târzii” ne urmăresc aceleaşi probleme, reluarea lor se face din alt unghi. Problema rămâne deschisă nu pentru că nu poate suporta nici o rezolvare, ci pentru că nu poate suporta o soluţionare univocă. Şi dacă astfel stau lucrurile, această reluare neîncetată a aceloraşi probleme se face de pe niveluri diferite, cercul se preface în spirală, închiderea se constituie simultan ca deschidere, limitaţia se dezlimitează, fără să cadă sub fascinaţia infinitului prost, sau „înfinitului” (cum îi plăcea lui Noica să spună).

Deodată cu „anii târzii”, ne întoarcem la aceleaşi probleme, dar o facem numai atunci când încercăm altfel de soluţionări, numai în virtutea resemnificării lor perpetue, numai pentru că nu există scurtături ale destinului, care să ne garanteze un suiş sigur, lipsit de frământări, sustras de sub zodia întrebărilor care nu au niciodată un singur răspuns. Regăsind aceleaşi probleme căutăm mereu alte răspunsuri, tot mai conştienţi că însăşi căutarea este miza prin excelenţă a căutării.