Gânduri: A trăi cu frica pierderii libertăţii este mai crunt decât a trăi cu grija pentru ziua de mâine. Să simţi, să ai conştiinţa faptului că totul în jur este minciună şi dictatură şi să nu poţi schimba această situaţie este crunt. Un cubanez are trei chipuri. În faţa autorităţilor îşi zbiară cu un entuziasm teatral şi fals adeziunea la idealurile Revoluţiei şi loialitatea faţă de fraţii Castro. Ai zice că a făcut Revoluţia umăr la umăr cu Fidel, că au mâncat din aceeaşi gamelă, că e gata să aducă jertfa supremă pentru El Lidero Maximo. În relaţia cu turistul occidental, cubanezul este un comerciant eficient care utilizează un întreg arsenal de tehnici de marketing pentru a stoarce de la client şi ultimul ban. Cu turiştii în preajmă, cubanezul este de o veselie forţată de lăutar obosit, un actor de teatru provincial care joacă pentru a mia oară partitura unei comedii ieftine în speranţa câştigării unei bucăţi de pâine. Acasă, cu familia, cubanezul este un supravieţuitor resemnat. Tot ceea ce reuşeşte să adune de la activistul de partid sau de la turist, aduce acasă, pentru soţie şi copii. Doar acolo, în familie, cubanezul este mai aproape de adevăratul său chip. În toate cele trei chipuri, cubanezul este însoţit de acelaşi sentiment – frica generată de posibilitatea pierderii ultimei rămăşiţe de libertate pe care încă o mai are. 

 

Jurnal:Ne apropiem de clipa primei încercări. După o discuţie scurtă, eu şi Camil stabilim să realizăm primul contact. Vom vizita un fost avocat anti-castrist. Domiciliul acestuia nu este prea departe de zona în care ne aflăm. Totuşi, pentru eficienţă luăm un taxi. Taximetria se face pe aici cu automobile de fabricaţie rusească, nişte Lada hârbuite şi vopsite în alb, dar şi cu limuzine mai vechi sau mai noi de fabricaţie americană sau europeană. Am descoperit chiar şi Tico, Matiz şi Aro fabricate în România. Noi luăm o Lada, un taxi de la compania de stat Cubataxi. Au preţuri mai mici. Evităm taximetriştii particulari care îmi amintesc de „rechinii” din zona Gării de Nord. Şoferul ne spune cât ne costă până la adresa solicitată. Nu porneşte ceasul de taxare, dar ne oferă pe lângă bonul călătoriei, câteva bonuri în alb, pentru cinci CUC-i în plus. Ne ajută astfel să decontăm cheltuielile pentru care nu vom reuşi să obţinem chitanţă. Pe strada avocatului descoperim că cei de la „Pro Democraţia” ne-au dat o adresă greşită. Camil intră în vorbă cu o vecină, o doamnă mai în vârstă cu chip de bunicuţă. Ne zâmbeşte complice: „Da, îl ştiu pe Rene. Locuieşte la 801. Să vă arăt unde. E un om bun!” Devine evident că dizidentul respectiv este vizitat periodic de „turişti” ca noi. La două case distanţă dăm de un fel de bloc cu trei etaje. Îl strigăm pe Rene, dar nu ne răspunde. Reapare bătrânica: „Îi dau telefon, aşteptaţi aici.” Peste vreo trei minute, de pe un balcon ne face semne un bătrân. Camil îi explică ce e cu noi. Suntem amici cu Rene şi vrem să-i vorbim. Bătrânul coboară şi ne deschide uşa blocului. Ne spune că Rene este plecat în oraş, la o întrunire. Îi lăsăm vorbă că l-au căutat nişte prieteni din România.

 

Dezamăgiţi de eşec, plecăm în căutarea unui taxi. Oprim o Lada condusă de un tânăr negru taciturn. Îi dăm adresa lui Yoani, o jurnalistă din opoziţie care deţine un blog anti-castrist. Şoferul pune ceasul de taxare şi răspunde monosilabic la întrebările lui Camil. Ajungem într-un cartier de blocuri turn părăginite. Oprim în faţa blocului jurnalistei şi îi cerem taximetristului să ne dea bon. Îl încurcă şi îl irită solicitarea noastră pentru că ceasul de taxare nu mai are hârtie. Cu o şurubelniţă reuşeşte să introducă o hârtie nouă. Coborâm şi intrăm în bloc. Eu mă îndrept spre lift. Camil rămâne în spatele meu. Un negru cu statură de sportiv care aştepta liftul, îmi face semn din deget: „Nu!” Mă gândesc că îmi zice că nu merge liftul. Camil îmi strigă din spate: „Mergem, plecăm, hai!” Observ în ultima clipă un individ în uniformă de poliţist postat în holul blocului, păzind zona şi ţinând sub supraveghere pe cei care intră şi ies din bloc. Poate că despre poliţistul ăsta ne făcea negrul semne. Avem noroc. Taxiul încă nu a plecat. Şoferul abia sfârşise de montat capacul ceasului de taxare. Urcăm în taxi şi îi cerem să ne ducă de acolo. Nu am vrut să riscăm. Poliţistul din holul blocului reprezenta un pericol serios.

 

Seara rămânem la gazdă, nu mai ieşim în Havana. Camil îmi mărturiseşte: „Mi-am reamintit că nu suntem în vacanţă, ci am venit aici să ne confruntăm cu un regim totalitar.” Este clar. Atmosfera de carnaval din zonele turistice ale Havanei este periculoasă pentru noi. Am venit aici să-i ajutăm pe dizidenţi, nu suntem în vacanţă.

 

 

Gânduri:Într-o dictatură, omul normal se află permanent sub ameninţarea schizofreniei. Din momentul în care ai păşit în afara casei tale, ţi se impune să participi la o grotescă punere în scenă. Principiile tale de viaţă trebuie zăvorâte în tainiţa sufletului. Aflat printre ceilalţi îţi joci rolul pe care ţi l-a dat sistemul. Adevărul nu este altul decât adevărul oficial, dreptatea nu este alta decât dreptatea oficială. Izvorul vieţii tale nu mai este Dumnezeu, ci Dictatorul. Familia ta nu mai este cea de acasă, ci Partidul. Fiecare gest al tău, fiecare zâmbet sau lacrimă, fiecare respiraţie trebuie să participe la Revoluţie. În omul normal apare un tulburător conflict între Eu-l cel real, chipul lui Dumnezeu în om, şi eu-l schimonosit pe care dictatura îl reinventează după chipul mâzgălit de dictator şi de partid. Aşa apare, într-o dictatură, în omul normal, schizofrenia.

 

Jurnal: Dimineaţa, după micul dejun, ne îndreptăm către hotelul Habana Libre. Trebuie să telefonăm avocatului Rene. Hotelul are un centru de comunicaţii, cum îl numesc cei de la recepţie. De fapt, este vorba de o centrală telefonică dotată cu cabine. Se anunţă la oficiu numărul la care doreşti să suni, intri în cabina indicată şi aştepţi să ţi se facă legătura. Camil ezită să folosească centrala. Facem o analiză rapidă şi ajungem la concluzia că oricum domiciliul şi telefoanele liderilor sunt sub supraveghere, aşa că nu se schimbă ceva dacă îi sunăm de la hotel.

 

Ajungem la Rene cu un taxi. Suntem primiţi într-un apartament ponosit, plin de mobilă veche, aflat în renovare. E mult spus în renovare. Rene zugrăveşte una din camere şi cam atât. În cameră pute ca şi în restul Havanei, a câine mort şi apă de mare stătută. Ne aşezăm pe nişte şezlonguri şi începem discuţia. Atmosfera este calmă, fără vreun aer misterios de conspiraţie internaţională. Povestea lui Rene este pe cât de simplă, pe atât de dramatică. Rene a fost avocat într-un oficiu de avocatură. În cadrul unei şedinţe a adunării naţionale a avocaţilor cubanezi a luat apărarea unui magistrat care fusese concediat în mod abuziv pentru că îndrăznise să instrumenteze o anchetă împotriva unor nomenclaturişti ai partidului. Gestul de solidaritate l-a costat slujba. A urmat toată procedura „demascării” ca „duşman al revoluţiei”. A fost supus oprobiului colectivului de oameni ai muncii, cum se făcea la chinezi, în vremea lui Mao, şi la noi, în vremea lui Dej, când erai repudiat de colegi şi chiar de familie în cadrul unei şedinţe publice. A fost concediat şi nu i s-a mai permis să se angajeze în vreun alt loc de muncă, nici măcar într-o slujbă de necalificat.

 

În Cuba, dacă te-ai ridicat împotriva regimului, eşti închis pentru ani buni sau în cea mai fericită situaţie, eşti considerat persoană fără drepturi – dreptul de a munci, de a beneficia de asistenţă medicală, dreptul la educaţie etc. Din 1995, Rene trăieşte din ajutorul oferit pe căi ocolite, prin mesageri deghizaţi în turişti, de organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului sau de Reprezentanţa SUA în Cuba. Împreună cu alţi unsprezece avocaţi izgoniţi din oficiul de avocatură pentru convingerile lor politice, Rene a fondat o organizaţie numită „Corriente Agramontista”, după numele unui erou naţional cubanez. Organizaţia oferă consiliere juridică gratuită persoanelor acuzate de acţiuni antirevoluţionare şi familiilor deţinuţilor politici. Periodic, securitatea cubaneză îl cheamă la o discuţie „amicală”. Se fac presiuni şi asupra fratelui său pentru a-l determina să renunţe la atitudinea anti-comunistă. Rene ne spune că despre Fidel Castro circulă zvonul că este tot mai grav afectat de alienare mintală. În timpul ultimei emisiuni în direct la televiziunea cubaneză, moderatoratorul a primit din regie permisiunea (se pare că din ordinul lui Raul Castro) să-l întrerupă pe Fidel pentru că acesta începuse să vorbească fără să mai lege cuvintele şi frazele. Despre Raul Castro circulă zvonul că ar fi dependent de alcool. În popor se glumeşte amar despre patima lui Raul Castro. De ce Raul nu i-a vizitat pe sinistraţii din zonele afectate de uragan? Pentru că nu s-a trezit din beţie.

 

Rene ne spune că regimul pregăteşte organizarea Congresului PCC pentru anul viitor, în decembrie. Mulţi cubanezi visează că acest congres va fi unul al schimbării, mai ales pentru că au trecut deja zece ani de la ultima convocare a congresului partidului. Cubanezii speră aşa cum speram şi noi că la al XIV-lea Congres al PCR, Ceauşescu urma să lanseze reforme democratice sau să se retragă din funcţie. Rene crede că nu se va schimba nimic în bine. Activităţile comerciale aducătoare de profit, mai ales turismul, sunt controlate de nomenclatură şi securitate. Situaţia de acum convine politrucilor, aşa că este puţin probabil ca aceştia să accepte schimbări radicale.

 

Camil profită de un moment de pauză şi îi dă lui Rene suma de bani pe care Centrul i-a alocat-o. Suma îmi pare jignitor de mică în raport cu suferinţa acestui om. Rene ne mulţumeşte. Îl văd cum roşeşte. Mă cutremur şi mi se face milă de acest om. Ne despărţim şi îi promitem că-l vom ajuta în continuare. Vorbe firave, promisiuni poate imposibil de îndeplinit. Rătăcim pe străzile Havanei. În urma noastră lăsăm un om a cărui viaţă a fost ruinată pentru că a avut naivitatea să ceară diavolului să respecte dreptatea lui Dumnezeu.

 

 

Gânduri:Internetul a devenit parte a vieţii noastre. Dimineaţa îmi începe cu o cafea şi cu citirea email-urilor. Lectura presei o fac pe Internet. Cu soţia mea, cu prietenii mei vorbesc prin intermediul Internetului. Nu pot să concep comunicarea cu ceilalţi fără această minune a lumii libere. În Cuba, Internetul este apanajul celor din clasa conducătoare. Nomenclaturiştii, securiştii, directorii structurilor din turism au Internet neliminat la birou, unii şi acasă. Cubanezii de rând nu au acces decât la un fel de Intranet naţional, la preţuri prohibitive. Există însă o portiţă către Internet. Piaţa neagră. Funcţionarii instituţiilor de stat vând codurile de acces pentru 40 de euro pe lună, accesul fiind posibil doar noaptea. Internetul este deocamdată un fel de duşman de clasă pentru dictatura lui Fidel Castro...

 

Jurnal: Yoani este celebră. Blogul ei a făcut-o celebră. Primul blog administrat de un cetăţean cubanez care mărturiseşte despre absurdul vieţii din Cuba. Ajungem cu greu până la apartamentul ei. Locuieşte la etajul 14 al unui bloc construit în anii ’70după un proiect iugoslav. Cele două lifturi de fabricaţie sovietică nu prezintă garanţia că funcţionează corespunzător. Urcăm cu stoicism cele 14 etaje. Sunăm şi ne deschide tatăl lui Yoani. I-am găsit la masă. Ne cerem scuze. Ni se oferă ceva de băut şi suntem rugaţi să o aşteptăm câteva minute pe Yoani, care e ocupată cu o convorbire telefonică. Apartamentul lui Yoani este frumos aranjat. Ea şi soţul ei lucrează ca translatori, ghizi şi profesori de limba spaniolă pentru turiştii străini. Au venituri destul de bune din munca asta.

 

Apare şi Yoani. Îi spunem ce este cu noi şi o lăsăm pe ea să vorbească. Este mândră de blogul ei. Ne spune că a ajuns la peste 12 milioane de vizitatori. Ne explică procedura prin care administrează blogul. Îşi scrie articolele acasă, le pune pe un stick USB, merge la o sală de internet destinată turiştilor străini şi trimite prin e-mail articolele unor prieteni din Europa care administrează de fapt blogul. Accesul la blogul ei este blocat în Cuba. Totuşi, numai în Havana circulă mii de cd-uri cu varianta off-line a blogului ei. Întrebările noastre despre problemele politice sunt primite cu un zâmbet vag ironic. Yoani nu este interesată de politică. Ştie şi mărturiseşte că actualul regim este unul criminal, dar lupta ei nu presupune utilizarea unor mijloace politice. Yoani crede că viitoarea societate cubaneză liberă va avea nevoie de cetăţeni capabili să-şi apere şi să-şi promoveze drepturile. Prin blogul ei, Yoani speră că va aduce o contribuţie la necesara naştere a societăţii civile cubaneze.

 

Peste câteva săptămâni, Yoani va participa alături de alţi blogări independenţi din Cuba la o conferinţă neoficială a blogărilor cubanezi. Nu ne spune nici locul şi nici data organizării conferinţei. Îi este teamă că securitatea cubaneză va interveni şi va împiedica organizarea conferinţei. Principalul obiectiv al blogărilor independenţi este adoptarea unui plan de alfabetizare în domeniul utilizării internetului a membrilor opoziţiei anti-castriste. O întrebăm pe Yoani dacă îi este teamă de securitate. Da, îi este teamă, uneori foarte teamă, dar preferă să nu se mai gândească la pericole, pentru că nu vrea să fie paralizată de această teamă.

 

Yoani are nevoie de cărţi de sofware, de informaţii din lumea liberă, de contacte, de cd-uri blank pentru a multiplica şi distribui conţinutul blogului. Lucruri care până şi pentru noi, cei din România, sunt doar nişte banalităţi ce pot fi cumpărate de la orice mall, aici au o valoare incalculabilă. Yoani are planuri. După căderea dictaturii îşi doreşte să fie implicată în presa liberă, dar şi în societatea civilă. Cubanezii vor avea nevoie de o societate civilă puternică pentru că au uitat ce înseamnă libertatea. Yoani este convinsă că Internetul înseamnă libertate şi doreşte să deschidă pentru cubanezi porţile către această libertate. Yoani, o blogheriţă liberă într-o ţară comunistă.

 

Post-scriptum: Yoani a fost arestată de Securitatea cubaneză. Vreme de două zile a fost interogată în legătură cu organizarea conferinţei blogărilor din Cuba. Yoani nu s-a temut. Yoani nu se uită peste umăr şi nu-i pasă de securişti şi nici de arestare. A fi arestat de Securitate este un eveniment aproape banal care face parte din viaţa de cubanez. Nimic special, nimic deosebit, nimic nou.

 

 

Gânduri:Mi-e milă de cubanezi şi greaţă de atmosfera de aici. Doamne, îţi mulţumesc că m-ai născut român. Mi-e dor de ai mei. Sunt în Havana doar de câteva zile şi deja îmi este de ajuns. Răul este palpabil aici. Răul răsare de la fiecare colţ de stradă împuţită, răul rânjeşte prin ferestrele sparte ale clădirilor în ruină din Havana. Răul este în cubanezii tranformaţi în cadrave umblătoare de visul unui nebun. Răul mă sfâşie.

 

Jurnal: Nu am dormit bine. M-am trezit cu greu, ca dintr-o anestezie. Plouă încet şi meschin peste o Havană laşă, ipocrită şi plină de murdărie. Am pornit cu Camil spre domiciliul unui lider de organizaţie studenţească de opoziţie. Am încercat să-l contactăm telefonic, dar numărul pe care îl avem nu este corect. Cartierul în care locuieşte acest lider ne-a deprimat. Un fel de ghetou american din anii ’30, plin de rahat. Străzi cu nămol şi erupţii din canalizarea înfundată, case părăginite din care emană mirosuri care te fac să vomiţi, oameni parcă şi mai murdari decât în restul Havanei. Toată această umanitate în suferinţă îţi provoacă deopotrivă milă şi silă. Pe drum suntem aproape loviţi de un autobuz. Şoferii din Havana conduc cu o nepăsare criminală. Cubanezii sunt obişnuiţi. Eu şi Camil încă respectăm regulile de circulaţie. Pietonii cubanezi fac slalom printre maşini, la fel de nepăsători faţă de regulile de circulaţie ca şi şoferii. Găsim destul de uşor adresa dizidentului. O casă cu trei etaje, veche şi împuţită. Ne este mai greu să pătrundem în casă pentru că uşa de la intrare este închisă. Ne ajută o bătrână care vinde nu ştiu ce nimicuri prin zonă. Urcăm pe o scară murdară, strâmtă şi strâmbă până la apartamentul dizidentului. Miroase cumplit. Parcă ne apropiem de bucătăria unor canibali care tocmai au pus la fiert un stomac de om plin de resturile digestiei. Îndurăm inutil acest calvar. Liderul nu e acasă. Ne vom întoarce mâine.

 

Pornim prin ploaie spre Capitoliu. De aici luăm un taxi până la Hotelul „Habana Libre”. Ne strecurăm pe lângă securiştii de la intrare şi ne aşezăm pe fotoliile din hol. Bărbaţi din Europa, însoţiţi de femeile de consum ale Havanei se plimbă rânjind de satisfacţie, ca nişte regi de operetă ieftină. Două nemţoaice grăsane, cu nişte decolteuri dizgraţios de mari prin care îşi expun sânii, râd în hohote la glumele făcute într-o engleză stricată de doi negri atletici, playboi cubanezi. Privind aceste scene de ipocrizie europeană, îmi vine şi mai greaţă decât de la canalizarea înfundată a oraşului. Pentru a mă calma, îi înjur în româneşte, cu voce tare, pe europenii care subvenţionează dictatura lui Castro petrecându-şi vacanţa cu târfele Havanei. Camil îmi propune să mergem la un lider marcant al opoziţiei cubaneze. Luăm un taxi şi ne îndreptăm spre locuinţa unui fost profesor de filosofie marxistă de la Universitatea din Havana care a înţeles încă din 1968 că revoluţia permanentă a lui Castro e de fapt o dictatură. Îl găsim pe Elizardo Sanchez în casa unei dizidente, o avocată exclusă din oficiul de avocatură pentru atitudine contra-revoluţionară.

 

Elizardo ne pune multe întrebări. Este dornic să afle cum am trecut noi de la comunism la democraţie şi dacă merită efortul, dacă sunt vizibile progrese. Da, merită efortul! Îi explic că şi ei vor avea de-a face, după căderea dictaturii, cu foştii comunişti transformaţi în capitalişti. Cubanezul ştia de Iliescu. Îl pomeneşte zâmbind ironic. Ne cere să-i trimitem prin e-mail informaţii despre problemele tranziţiei, despre soluţiile pe care le-am găsit, despre democraţia din Uniunea Europeană. Promitem. Îi vom trimite. Va primi informaţiile de la prietenul care îi administrează e-mailul la o ambasadă occidentală. Avocata dizidentă ne spune că au făcut plângere penală împotriva unui jurnalist de la televiziunea cubaneză care, ajutat de securitate, a spart contul de e-mail al unei dizidente şi a folosit conţinutul e-mail-urilor pentru a o demasca într-o emisiune ca fiind „agentă a imperialismului“. Plângerea a fost argumentată cu articole din Constituţia Cubei comuniste. Procuratura nu le-a răspuns la plângere. Atunci au făcut plângere împotriva Procurorului general al Cubei, pentru abuz în serviciu. Nu li s-a răspuns nici la această plângere. Totuşi, victoria este imensă. Ei sunt deocamdată în libertate, deşi acţiunea lor e foarte gravă. Cubanezii au înţeles că se poate rezista în faţa dictaturii prin mijloacele legale pe care însăşi dictatura le oferă, cel puţin pe hârtie. Elizardo Sanchez şi avocaţii din organizaţia lui au dat în judecată pe diavol, la el acasă. În Cuba încă există speranţă.

 

 

Gânduri:Cât de pervers poate fi un om? Câtă mizerie şi minciună poate înghiţi un om? Privesc la emisiunile de ştiri ale televiziunii cubaneze şi mă înfior. Cum poţi spune că poporul cubanez este fericit, că este ocrotit de criza financiară care macină lumea capitalistă, când în realitate, cubanezii suferă de foame şi îşi prostituează soţiile şi fiicele pentru câţiva euro obţinuţi de la turiştii europeni, acei euro care le oferă şansa să trăiască la limita supravieţuirii? Cum poţi spune că agricultura cubaneză are producţii record, că populaţia este bine hrănită, când alimentele cumpărate pe cartelă îi ajung unui cubanez fix zece zile? Cum poţi spune că Havana este un oraş în plină dezvoltare, când Havana pute cumplit şi se descompune? Ministerul Adevărului funcţionează ireproşabil în Cuba. (va urma)