În bunătatea sa nesfîrşită, Dumnezeu mi-a scos în cale cîţiva oameni care m-au ajutat enorm să cresc drept. Unul dintre aceştia, modele de viaţă pentru mine, este dl. Petru C. Baciu.

 

 

L-am cunoscut pe dl. Baciu în anul 1995, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din Bacău. Tînăr jurănalist pe atunci, mă documentam la AFDP asupra unei nedreptăţi cu miză mare, căreia îi căzuseră victime mai mulţi foşti deţinuţi politici. Comisia locală de aplicare a decretului 118/ 1990 refuza să le dea legionarilor despăgubirile băneşti prevăzute de lege pentru anii de închisoare executaţi pe motive politice. Eram în faţa unei noi condamnări politice, de această dată într-un regim care se pretindea democrat. În opinia membrilor Comisiei, legionarii nu meritau despăgubiri, chiar dacă au luptat contra comuniştilor, pentru că ar fi fost totalitarişti şi ei. Dar decretul nu făcea această distincţie între legionari şi restul foştilor deţinuţi politic.

 

Cîţiva foşti deţinuţi politic, care făceau parte din conducerea filialei AFDP, dl Petru C. Baciu, dl. Gheorghe Mântulescu, dl. Mihai Păvăluţă şi regretatul Ioan Belciu mi-au dat lămuririle necesare şi, în plus, mi-au dăruit cîteva ziare şi cărţi în care erau evocate personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, relatate suferinţe ale foştilor deţinuţi politic şi redate episoade necunoscute ale istoriei recente. Nu eram chiar străin de toate acestea, fiindcă mai citisem publicaţii pe această temă. Însă nu cunoscusem pînă atunci foşti deţinuţi politic.

 

Pe urmă, i-am vizitat tot mai des pe bătrînii de la AFDP, înţelegînd că ei fac parte dintr-o stirpe pe cale de dispariţie de la care am ce învăţa. M-am hrănit cu aviditate, încă de la început, din experienţa lor de viaţă şi am fost fermecat de felul lor de a fi: demni, curajoşi, responsabili, generoşi, credincioşi neamului românesc şi lui Dumnezeu, inteligenţi, culţi, cu dragoste pentru semeni, jertfitori.

I-am însoţit apoi în mai multe călătorii prin ţară, în Bărăgan, la Balaciu, în Făgăraş, la Sîmbăta de Sus, la Aiud şi în atîtea alte locuri unde şi-au dat sîngele pentru Hristos şi pentru România, şi unde camarazi ai lor au sfîrşit muceniceşte.

 

Îmi vor rămîne veşnic în memorie lecţiile de trăire creştină şi românească la care am asistat nopţi întregi în astfel de călătorii. Se adunau foşti deţinuţi politic din toată ţara – legionari, ţărănişti, liberali sau fără o apartenenţă politică, ortodocşi, catolici şi greco-catolici – şi rememorau istoria pe care o trăiseră. Erau seri fabuloase, în care mi se descoperea pe viu o lume despre care ştiam doar din cărţi. Acolo am văzut ce înseamnă cultul prieteniei, puterea ideilor încarnate în persoane deosebite sau forţa rugăciunii – dimineaţa şi seara, pe întuneric, în dreptul fiecărui pat se afla un om îngenuncheat şi, chiar dacă nu se auzea nici un cuvînt, simţeam un suflu extraordinar, ca şi cum cineva ar fi deschis o fereastră spre divinitate.

 

Astfel am cunoscut şi alţi foşti deţinuţi politic pe care i-am îndrăgit imediat. Sînt atît de mulţi încît nu-i pot cuprinde aici.

Am avut onoarea ca o parte să-mi acorde prietenia lor. Iar apropierea de ei mi-a marcat profund şi binefăcător evoluţia. M-am maturizat nu sub influenţa ideologiei pe care unii dintre aceşti prieteni o împărtăşeau, ci a bogăţiei şi frumuseţii lor sufleteşti. M-au convins să privesc mai atent trecutul recent al românilor – implicit, experienţa legionară – şi să le îmbrăţişez unele idei, nu prin propagandă, ci prin forţa exemplului personal. Un om care renunţă oricînd la bucata lui de pîine pentru altul mai flămînd; un om care îşi cheltuie pensia pe cărţi esenţiale pe care le dăruieşte unora mai neştiutori; un om care, la 70 sau 80 de ani, munceşte cu braţele la ridicarea unei biserici sau a unui monument; un om care a trecut prin torturi inimaginabile, a purtat lanţuri la picioare pînă i-au rămas urme pe viaţă, a făcut 10, 15 sau 20 de ani de închisoare numai pentru că şi-a iubit ţara şi credinţa, dar i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru călăii săi; un om care, din venituri modeste, a ţinut în şcoală copiii altora mai săraci; un om care a mărturisit adevărul indiferent de consecinţe; un om care a răbdat foamea, nu a avut un acoperiş deasupra capului, a fost zeci de ani marginalizat social, dar niciodată nu a cerşit nimic, mergînd neclintit pe drumul lui; un astfel de om nu poate fi un politruc criminal, aşa cum ne-au fost prezentaţi, vreme de 45 de ani, adversarii comuniştilor.

 

Revenind la dl. Petru Baciu, domnia sa a fost întotdeauna în grupul foştilor deţinuţi politic din Bacău autoritatea ultimă. Nu s-a impus prin voinţa de a conduce sau prin alegeri, ci, firesc, prin calitatea sa umană. Ceilalţi au recunoscut în domnia sa “Baciul” şi l-au tratat ca atare.

Acest grup funcţionează pe principiul sobornicităţii. Este acolo o frăţie deplină, în care nimeni nu dă ordine, ci toate problemele sînt discutate, fiecare îşi spune părerea, majoritatea indică o soluţie, iar ultimul cuvînt îl are cel care e considerat şeful. A conduce un astfel de grup nu e un privilegiu, ci o responsabilitate enormă. Iar “Baciul” ştie să se achite de ea ireproşabil.

 

De dl. Petru Baciu m-am apropiat treptat, în timp, şi mă bucur că am avut răbdare să-l descopăr. Domnia sa nu se grăbeşte să-şi facă noi prieteni. Este rezervat şi suspicios, ca orice luptător încercat. Însă, odată ce i-ai cîştigat încrederea, îţi pune inima în palmă. Prietenia este sfîntă pentru dl. Baciu şi numai o catastrofă o poate rupe.

Este un om dur – în primul rînd cu sine însuşi –, care nu face rabat de la principiile şi valorile sale, cu o minte ageră şi hotărît în a-şi urma idealul. Dar între prieteni se dovedeşte cald, îngăduitor şi plin de umor. Că are o sensibilitate aparte o dovedeşte şi pasiunea sa pentru poezie. Citeşte şi scrie poezie cu patima unui veşnic îndrăgostit. Versurile sale se consituie într-o mărturie a atîtor răstigniri ascunse şi totodată într-un manifest pentru resurecţia naţională. Nu voi insista mai mult aici asupra poeziei dlui Baciu, întrucît se ocupă de ea Constantin Mihai în unul din articolele următoare.

 

Personalitatea sa complexă e greu de cuprins în cîteva fraze. Vorbeşte poate mai clar şi mai convingător despre dl. Baciu ceea ce am învăţat de la domnia sa. Iată cîteva dintre îndreptările sale de viaţă, care nu sînt originale, nici noi, dar atît de rar trăite azi:

Fii conştient cine eşti. Lauda să nu te înalţe, ocara să nu te coboare.

Cînd ţi se vorbeşte despre cineva, vezi cine despre cine şi ce spune.

Cuvîntul dat să ţi-l ţii cu orice preţ.

Cei care nu cred în Dumnezeu şi în neamul lor sînt infirmi sufleteşte.

Nu-ţi lăsa fratele căzut în nevoie.

Jertfa de sine este singurul drum spre mîntuire.

Voi încerca să întregesc această schiţă de portret redînd un episod din viaţa dlui Baciu, aşa cum l-am scris în urmă cu şase ani pentru un ziar central.

 

 

Uturea este cel mai înalt vîrf din zona Solonţ, lîngă Moineşti – Bacău. În 1945, o mînă de tineri au început să organizeze în acest loc un punct de rezistenţă anticomunistă. Cei mai mulţi dintre ei au fost arestaţi în 1948, înainte de a trage un glonţ.

Au ieşit din temniţă după zeci de ani, cu nădejdea numai în Dumnezeu.

Petru C. Baciu, unul dintre supravieţuitori, ne-a spus povestea lor.

 

 

Comuna Solonţ se întinde leneşă peste crestetele pleşuve ale unor munţi pitici. O taie şerpuit un pîrîu tulbure ca şi căutătura ţăranilor de pe-aici. Oamenii sînt scumpi la vorbă pînă la prima sută de rachiu. Nu-şi amintesc de rezistenţa anticomunistă. Ştiu cîte ceva despre un fost ˝partizan˝, Vasile Unguraşu, că a făcut puşcărie pentru că s-a ridicat contra comuniştilor. A murit de cîţiva ani. Pe ceilalţi i-au uitat de mult, de cînd au fost ucişi. Vasile Unguraşu era vărul lui Gheorghe Unguraşu – iniţiatorul şi principalul artizan al fortului de la Uturea. Toţi ai lui Unguraşu au pus mana pe armă, cu gîndul de a înlătura regimul. Alături de ei, au stat alţi 15 studenţi, elevi şi muncitori. Unul dintre supravieţuitorii de la Uturea, Petru C. Baciu, din Bacău, era pe atunci şeful legionarilor din judeţ.

 

Petru Baciu povesteşte fără patimă despre rezistenţa anticomunistă, pentru care a făcut aproape 16 ani de închisoare. I se ascute privirea doar cînd pomeneşte numele vreunui prieten mort în temniţă.

 

La Uturea au fost săpate în munte două depozite de armament, care au fost întărite cu bîrne şi acoperite cu buşteni şi piatră. De pe acel vîrf împrejurimile se vedeau ca-n palmă şi “partizanii” nu riscau să fie uşor biruiţi nici de o trupă numeroasă.

 

Strîngerea armamentului a început încă din 1945. Unguraşu, pe atunci student la Academia Comercială, l-a avut ca „mînă dreaptă“ pe colegul său Eugen Berza (devenit preot ortodox dupa ieşirea din închisoare). Cei doi primeau ordine de la Baciu – şi el student – , care lucra în deplină conspirativitate. Nu era cunoscut decît de cei mai apropiaţi colaboratori.

 

„Îmbrăcat în uniformă militară, am intrat pe poligoanele de instrucţie a două regimente din Bacău, unde era o cantitate impresionantă de armament şi muniţie, captură de război. Am cumpărat bunăvoinţa unui soldat care era de pază şi, împreună cu Eugen Berza, am încărcat mai multe căruţe cu grenade anticar“, îşi aminteşte Petru Baciu. În scurt timp, la Uturea au fost adunate numeroase mitraliere, pistoale automate, arme ZB, revolvere, grenade de mînă, grenade antitanc, lăzi de cartuşe de toate calibrele. Căpitanul artilarist Marin Ţucă a adunat cel mai mult armament.

 

 

Apoi, Baciu, Unguraşu şi Berza au trecut la recrutarea luptătorilor, numai dintre legionari. „La Uturea trebuia să fie centrul de comandă al rezistenţei pe întreaga Moldovă. Aşteptam să primim ajutor din străinătate pe calea aerului: aparatură de comunicaţii, oameni antrenaţi în bazele militare americane etc. Eram convinşi că va izbucni repede un război între ruşi şi americani, iar noi trebuia să fim pregătiţi pentru a ne elibera ţara“, spune Baciu.

Baciu organizase mai multe echipe mobile, care urmau să ducă un război de gherilă. Şi pusese la punct un serviciu de informaţii prin care a identificat toate punctele strategice din judeţul Bacău, pe care urmau să le dinamiteze în cazul izbucnirii războiului spre a slăbi forţa armatei de ocupaţie.

 

La 15 mai 1948, au început arestările în masă ale legionarilor. Baciu a hotărît retragerea tuturor în munţi. Însă, deja fuseseră prinşi o parte dintre camarazii săi. El a scăpat pentru că nu dormea două nopţi la rîn în aceeaşi casă.

La 24 mai, o primă echipa de “partizani”, condusă de Eugen Berza, s-a baricadat la Uturea. A doua zi au fost arestaţi fără să tragă un foc de armă.

 

Securitatea a smuls, prin tortură, de la primii legionari încătuşaţi, informaţii privind amplasarea punctului de rezistenţă. Apoi, securiştii au înconjurat depozitul principal şi, punînd drept scuturi vii doi camarazi ai “partizanilor” – Gioga Parizianu şi Mircea Moţei –, i-au obligat pe Berza şi pe ceilalţi să se predea.

 

 

Punctul de rezistenţă a fost mutat în locul numit de oamenii din Solonţ „Hrapca Jgheabului“. Acolo s-au adăpostit Petru Baciu şi Gheorghe Unguraşu, asteptînd semnalul de luptă de la superiorii lor, care, între timp, fuseseră şi ei arestaţi. Petre Dascălu, Vasile Unguraşu şi Neculai Unguraşu au rămas în comunele din apropiere, ca oameni de legătură.

Baciu şi cu Gh. Unguraşu au fost hăituiţi prin munţi de la sfîrşitul lunii mai pînă la mijlocul lui noiembrie 1948.

„Am vrut să atacăm Miliţia sau Sfatul Popular Moineşti. Am fi ucis, fără îndoială. Slavă Cerului că nu am făcut-o! I-am fi aruncat în sînge şi pe ai noştri, ne încărcam conştiinţele şi tot nu rezolvam nimic“, mărturiseşte Baciu.

În noiembrie, au mers la Bucureşti. Li se pregătise ieşirea din ţară, numai că au fost trădaţi, în ultimul moment, şi arestaţi.

 

Rezistenta din munţii Moineştiului a continuat. În 1951, au fost arestaţi şi condamnaţi şi Neculai Unguraşu, tatăl lui Ghiţa, Neculai Unguraşu, fratele său, Vasile şi Costache Unguraşu, veri. Ei hărţuiseră Securitatea şi ridicaseră moralul oamenilor din zonă.

 

 

Într-o notă a Serviciului “Bande” al Securităţii, din 16 februarie 1953, se arată că în regiunea Bacău „sînt o serie de fugari izolaţi care nu sînt urmăriţi, din punct de vedere informativ, în mod organizat şi continuu“. Dintre aceştia este nominalizat Vasile Borş, fost membru în „banda Hrib Alexandru“ din Neamţ. Însă, cel mai periculos dintre aceşti „lupi răniţi“ a fost Ion Lupeş. Ca elev al Liceului Teoretic Târgu Ocna, încă din 1945 a adunat armament şi muniţie pentru rezistenţă. În ’49, a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A evadat, după un an, din închisoarea Târgşor – Ploieşti. O vreme a evitat confruntările directe cu Securitatea. Stătea ascuns în munţii Moineştiului, iar iarna cobora în satul Poduri, la părinţii săi. Sora sa, Maria, îi săpase un adăpost sub podeaua grajdului.

 

La 12 august 1954, Lupeş a fost văzut în Lucăceşti de militianul Ioan Dragomir, care a încercat să-l aresteze. Lupeş a scăpat, dar a mers acasă la miliţian, unde acesta a sosit împreună cu o patrulă. Lupes l-a înjunghiat pe Dragomir şi l-a împuşcat pe sergentul major Ioan Leche. Alţi doi miliţieni au fugit.

Din documentele Securităţii reiese că, a doua zi, Lupeş a spart postul de miliţie din Poduri de unde a luat 273 de cartuşe şi documente referitoare la urmărirea „bandiţilor“.

 

Curînd, lui Lupeş i s-a alăturat un vechi camarad, Petre Măzăreanu, care abia fusese eliberat din închisoare. La 20 august 1954, au atacat postul de miliţie Bârsănesti omorîndu-i pe sergenţii Dumitru Carp şi Dumitru Sârbu, care fuseseră paznici la închisoarea Oneşti şi îi bătuseră groaznic pe detinuţi. Apoi au dat foc postului.

 

Securitatea le-a dat de urmă lui Lupes şi Măzăreanu după cîteva luni, cînd se pregăteau să iasă din ţară. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la 18 decembrie 1955, la Jilava.

Alexandru Lupeş, tatăl lui Ion, a fost condamnat la şapte ani de temniţă, mama, Maria, la 18 ani, şi sora, Maria, la 15 ani, pentru favorizarea infractorului.