Lirica concentraţionară adaugă un nume de referinţă listei de autori care au versificat suferinţa românească în spaţiul recluzionar comunist, înscriindu-se pe linia tradiţiei poetice a lui Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Victor Ioan Pica ş.a., a vitalismului proteic şi a misionarismului energetic. Este vorba de poetul Petru C. Baciu, rezistentul anticomunist, neînfricatul luptător pentru credinţă şi adevăr, un suflet sensibil care transpune, sub forma unei scriituri rafinate, crezul generaţiei sale de mucenici şi sfinţi.

 

Volumul său de versuri Cine? – Poezii din temniţă (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna-Vestire, ediţia a II-a, 2002) reconfigurează traseul complex al elitei mărturisitoare din universul carceral, printr-o sublimare poetică a stărilor confesive, a trăirilor interioare producătoare de tensiuni creative. Poetica suferinţei se subsumează unei poetici explicite a speranţei, a credinţei ferme în Învierea neamului românesc care trebuie să parcurgă cele trei etape iniţiatice, cu funcţie de catharsis, etape fundamentale de purificare faţă de răul existent: pădurea cu fiare sălbatice; mlaştina deznădejdii şi urcuşul suferinţei.

 

Titlul volumului, deşi unul aparent interogativ, implică, în subsidiar, un răspuns consistent la drama provocată de apocalipsa roşie, o motivaţie serioasă, din perspectiva salutară a creştinismului, cartea constituindu-se, mai degrabă, într-un document de incriminare a celei mai diabolice ideologii – comunismul – propagatoare de crime incomensurabile: „Cine m-a aruncat în vâltoare?/ Cine mi-a sortit pasul care doare?/ Pe drum de Golgota suiş/ Să mă poticnesc de povârniş?... Din nepătruns/ Coboară în şoaptă răspuns/ În faţa icoanei voi aţi jurat/ Să ispăşiţi al neamului vostru păcat.”

 

Substanţa tematică a acestui volum este susţinută de militantismul poetului pentru crezul legionar (Iubirea mea; Majadahonda), pentru axiologia creştină ca mijloc de soteriologie a propriei naţiuni. Geografia penitenciară este conturată în diverse ipostaze auctoriale, în care durerea este modelată prin rugăciune, iar finitul prin aspiraţia permanentă spre libertate. Exerciţiile poetice devin un pretext de a glosa pe marginea dimensiunii religioase a existenţei, a convertirii în mirabila sămânţă a credinţei. Reiterarea traseului christic nu se putea realiza decât prin recursul permanent la stadiile suferinţei umane, la lupta pe care fiinţa o ducea cu răul întrupat. Instrumentalizarea bestiarului bolşevic reprezenta o metodă aproape sigură de exorcizare a maleficului, de transgresare a orizontalei haotice prin verticala cosmotică, restauratoare de ordine, armonie şi sens.

 

Libertatea ca profesiune infailibilă de credinţă: „Precum soldatu-ncercuit în luptă/ El crede-n biruinţă, de nu moarte,/ Captiv în ţara mea, cu carnea ruptă,/ De temniţi istovit, eu cred în libertate/ Aiud, Suceava, Zarca şi Galaţi/ Canal, Interne, Văcăreşti, Jilava/ Măriri viitoare, mărturii staţi./ Voi temniţe crunte/ Voi crâncene temniţi/ Lumini peste veac/ Stropite cu sângele meu, dac!” (Eu cred în libertate), asigură condiţia pentru ţelul final al firii: mântuirea sufletului. Astfel, posibilitatea de a accede la Înviere rămâne o constantă inebranlabilă a acestui homo christianus, care pendulează între angajare şi asceză.

 

Volumul de faţă se circumscrie totodată unei poetici a iubirii creştine, a luminii taborice care încearcă să stingă, prin incandescenţa sa, partea diavolului, a răului absolut, sub toate formele sale. Poemele lui Petru C. Baciu se constituie exemplar în tot atâtea trepte ale ascensiunii prin suferinţă, ale modelării prin practica euharistică (Pâinea, Vinul) sau prin apelul la acel imitatio Christi (Sărutul lui Iuda). Reprezentarea patristică a nebuniei întru Hristos se conjugă cu dragostea poetică pentru soţia credincioasă şi pentru proprii camarazi de luptă şi idealuri naţional-creştine. Dincolo de suferinţele îndurate în temniţele comuniste şi descrise în tot dramatismul lor, poezia lui Petru C. Baciu rămâne o poezie a rugăciunii, a litaniei pentru adevărul creştin, o rememorare a trecutului recent al unei naţiuni schilodite. Poetica lui Petru C. Baciu este expresia artistică a Tradiţiei Sfinţilor Români din închisorile comuniste, epopeea unei generaţii martirizate: „Plec, căci sufletu-mi de-acum/ Şi-a-nceput călătoria. Eu v-aştept pe lungul drum/ Sus la cer ni-i veşnicia.. Plec, lăsându-vă trecutul/ Să vă fie spadă, scutul. Dar să ştiţi, n-am fost mai bun/ Decât fraţii mei de drum/ Răstigniţi în crunt surghiun” (Plec).