Într-o zi ca oricare alta mi-a fluturat la uşă un plic alb ca o aripă de înger. Îmi aducea o întrebare adresată de un preţuit prieten tânăr: “Îl cunoaşteţi pe domnul Petru C. Baciu?”. I-am răspuns imediat, fără să stau mult pe gânduri:

„Sigur că îl cunosc. Cum aş putea să nu-l cunosc? E băcăuan şi e un minunat frate de suferinţă”. „Atunci vă rog frumos să-mi trimiteţi un articol despre domnia sa, pentru revista Rost, care şi-a propus să-i evoce personalitatea”.

De data aceasta nu m-am repezit cu răspunsul şi am căzut pe gânduri. Cum aş îndrăzni să scriu articolul solicitat despre o persoană pe care, de fapt, am întâlnit-o de două ori în viaţa mea de după 1989: o dată la Aiud, în reculegere la mausoleul Calvarul Aiudului şi altă dată la o conferinţă cu Părintele Gheorghe Calciu, binecuvântată să-i fie amintirea. De ce factură o fi această cunoaştere? Şi atâta cât este, îmi dă dreptul să vorbesc despre unul dintre cei mai încercaţi luptători din oastea celor angajaţi în încleştarea cu fiara roşie, întru apărarea Patriei şi a Neamului nostru român şi creştin? De ce oare în cele două întâlniri ne-am strâns bărbăteşte mâinile, cu efuziunea celor ce se cunosc de lungă vreme, profund şi total?

 

După faptele lor îi veţi cunoaşte, ne-a arătat Mântuitorul reperul cel mai adecvat în evaluarea celor buni faţă de cei răi. Faptele fratelui Petru – îmi acord dreptul să-l numesc aşa cum mă îndeamnă inima – sunt cunoscute mai ales din propriile sale mărturisiri, dar şi după ale celor care l-au însoţit pe lungul şi greul urcuş spre Golgota spaţiului nostru mioritic. Cine doreşte să le cunoască, să le citească în cărţile sale: Inimi zăvorâte (Bucureşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 1999); Cine? – poezii din temniţă (Bucureşti, Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 2002); Răstigniri ascunse – mărturii (Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală Buna-Vestire, 2004). Vor afla acolo faptele luptătorului şi crezul său ce se leagă statornic de cel al martirilor morţi pe jertfelnicul altar al Patriei. Vor afla că Petru Baciu este, fără îndoială, un câştigător al cununei martirice, în fruntea cohortelor ce s-au jertfit pentru Ţară şi Cruce, în numele Domnului Iisus Hristos.

 

Nu mă simt vrednică să relatez cum şi-a slujit Petru Baciu sfântul său ideal şi care sunt meritele sale în apărarea eternelor valori în care crede nelimitat. Voi încerca totuşi să creionez, în câteva smerite cuvinte, cum se face că inima mea îl cunoaşte atât de profund şi total. După ce repere l-a cunoscut?

 

A fost întrebat odată de nişte tineri, părintele Arsenie Boca:

- Părinte, dacă dincolo vom avea trupuri de slavă, ne vom mai cunoaşte între noi, cei ce am dobândit mântuirea? Şi dacă da, după ce ne vom cunoaşte?

Răspunsul Părintelui a fost ca întotdeauna scurt şi deplin lămuritor:

- După dragoste ne vom cunoaşte.

 

Sunt destule repere după care îl putem cunoaşte pe fratele Petru. Îl putem cunoaşte, de exemplu, după fericirile la care a fost chemat să le răspundă, multe şi nespus de dure: fericirea celor prigoniţi pentru dreptate, fericirea celor ocărâţi, nedreptăţiţi, urâţi şi prigoniţi până la moarte în numele Domnului Hristos, fericirea celor ce mult au plâns pentru neamul oropsit şi împilat şi câte alte fericiri martirice. L-aş mai fi putut cunoaşte după dureri, după suferinţa neînduplecată, acerbă, înverşunată, necruţătoare, cu neputinţă de înlăturat. Suferinţa abisală care pentru a putea fi îndurată a trebuit să fie transfigurată prin rugăciune şi asceză impusă şi prin acceptare desăvârşită în trepte de jertfă trăite ca o Răstignire şi cu speranţa într-o apoteoză a Învierii. Mătănii de dureri înşirate pe firul delicat al unei iubiri nesperate. Da, iubirea, aceasta este reperul după care l-am cunoscut pe fratele Petru, reper sublim şi infailibil. Din toate reperele amintite mai sus, însuşite cu sinceritate, a ţâşnit acel fluviu de iubire pe care îl percepeam cu toţii curgând printre lucruri şi oameni. Acea iubire absolută şi divină crescută din suferinţă şi multă, multă rugăciune, acea iubire despre care ne vorbeşte înţelepciunea Părintelui Ghelasie de la Frăsinei (Psalmul iubirii de Dumnezeu): „Toate se pot spune,/ Doar iubirea se tace;/ Iubirea se ascunde/ şi nimeni nu o ştie,/ Iubirea, închinarea de Taină,/ Iubirea, dumnezeiasca icoană”.

 

Ne-am regăsit, rând pe rând, în toate iubirile de care vorbeşte Părintele Ghelasie: „Este singura cântare,/ Iubirea, ce se cheamă,/ Iubirea, ce se aşteaptă,/ Iubirea, ce nu se poate uita,/ Iubirea, ce nu se poate ucide,/ Iubirea, ce în sine plânge,/ Iubirea, crucea Veşniciei” (Doinirea Iubirii).

 

Fie-mi îngăduit să redau în ce fel aduce mărturie fratele Baciu despre iubirea sa şi care mi-a umplut sufletul de cunoaşterea omului ce şi-a înţeles destinul, adică chemarea: „Iubirea mea a fost Legiunea,/ Pâinea zilnică, rugăciunea./ Ţie ţi-am dăruit anii tinereţii,/ Cu tine am urcat stâncile vieţii./ Tu m-ai scos din nevrednicie,/ Ai dat pasului meu tărie,/ Ai fost revelaţie, un trimis,/ Tu m-ai învăţat să nu cad învins,/ Tu ai deşteptat în mine puteri,/ Mi-ai gătit drumul spre învieri,/ M-ai învăţat să iubesc, să iert,/ În căderi pe mine să mă cert./ Dacă tu nu ai fi fost, nu erai,/ Eu n-aş fi cunoscut dorul de rai./ Aş fi fost un om fără ţel şi sărac,/ Aş fi trecut searbăd prin veac./ Mi-ai fost călăuză şi stea,/ Astăzi tu faci parte din viaţa mea./ Prin tine Legiune/ M-a biruit, treaptă de urcuş, pe mine./ Şi când pe alte ţărmuri voi pleca/ Te voi lua cu mine, iubirea mea” ( „Iubirea mea”, din volumul Cine?).

 

Îmi apar clar în minte clipele în care am avut certitudinea că îl cunosc pe fratele Petru de lungă vreme şi în toată amploarea caracterului său unic, de excepţie. Se terminase programul complex şi nespus de obositor datorită emoţiilor copleşitoare ce ne inundau la tot pasul în această sărbătorire a martirilor cărora li s-a înălţat mausoleul Calvarul Aiudului. Mausoleul în sine era o imensă emoţie, o tulburătoare mărturie a unui adevăr cutremurător, încremernită în piatră, sub un cer sublim de toamnă timpurie (14 septembrie, Ziua Sfintei Cruci) ce îşi tremura generos lumina blândă peste Râpa Robilor, hecatombă flămândă ce a înghiţit tot ceea ce reprezenta opoziţie în calea desfiinţării naţiei române, prin silnicie şi teroare. De nedescris cu câtă emoţie s-a încărcat mulţimea de supravieţuitori, înfrăţiţi prin suferinţă, nu prin naştere, câte strângeri de mâini, câte îmbrăţişări, câte lacrimi, câte înfiripări de noi relaţii, câte cuvinte cu vibraţii prelungi cu sufletele încercate. Ce să mai vorbim despre vizita în sinistra închisoare, cu sinistrele ei peceţi, pe o istorie înecată în suferinţă: Zarca, Celula albă etc.... Rugăciunile, luările de cuvânt, toate la un loc formau un climat emoţional, greu de trăit, chiar şi pentru cei încercaţi în cuptorul pătimirilor de sub cnutul roşu.

 

Cum nu şi-a dezminţit niciodată semnificaţia numelui său, fratele Petru, ca un adevărat baci, şi-a adunat băcăuanii ca să-i ducă acasă, împreună, în acelaşi vagon dintr-un tren de noapte. Maria Indreica Baciu, una dintre fetele-minune ale surghiunului nostru de la Mislea, era căsătorită cu Aurel Baciu, unul dintre fraţii lui Petru. Ea m-a prezentat soţului şi cumnatului său şi în felul acesta am fost integrată în grupul lor, pentru că Romanul (casa mea) se afla pe aceeaşi linie ferată. Cu vocea lui domoală, de moldovean, fratele Petru ne mărturisea cum s-au oglindit în sufletul său de poet sensibil emoţiile trăite de noi toţi în această minunată zi, cu adevărat a Sfintei Cruci, de-a lungul căreia s-au prosternat şi s-au topit martirii neamului românesc. Cuvintele lui Petru m-au făcut să percep cu o acuitate aproape dureroasă că morţii noştri, în participarea lor tăcută, ne-au subliniat câştigurile realizate prin jertfa lor: acest şuvoi de iubire luminoasă ce ţâşnea cu forţa unei fântâni arteziene, din cenuşa lor făcută una cu ţărâna. Îmi stăruiau în minte două versuri aparţinătoare acelui miracol ce ne-a fost stâlp de susţinere, Radu Gyr: „Avem atâţia morţi şi atâtea oseminte/ Şi de lumină coastele ne dor”.

 

Mă gândeam şi eu, urmărindu-l pe fratele Petru, la cuvintele lui Gabriel Constantinescu. Cât adevăr exprimau arzătoarele sale cuvinte: „Mausoleul de la Aiud este închinat suferinţei, un templu al durerii, în care cele şapte perechi de cruci îngemănate simbolizează martiriul unui neam care a îndurat povara înfrângerii în cel de-al doilea război mondial, iar apoi umilinţele şi suferinţele din lunga noapte comunistă... Mausoleul de la Aiud este atât lăcaş de închinăciune şi reculegere, cât şi necropolă pentru osemintele celor căzuţi... Pentru a ajunge la osuar, trebuie să cobori treptele suferinţei” (Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, Calvarul Aiudului, Sibiu, 1999).

 

Acompaniat de glasul roţilor de tren, fratele Petru ne mărturisea adevăruri dureroase ce se desprindeau din lunga sa experienţă de luptător neînfricat. Am aflat sinteza aceastor gânduri în cartea sa Răstigniri ascunse, în nespus de frumosul său În loc de cuvânt înainte. Găsesc că citarea unora dintre ele este cea mai potrivită încheiere: „…Trecând paharul atâtor dureri, căderi şi înălţări, înfrângeri şi biruinţe, rămânem legaţi de eternitatea crezului nostru, alături de morţii sfinţi ai neamului românesc. Lupta noastră a fost dreaptă! Ideile pentru care am luptat şi pentru care am murit sunt de esenţă divină... Prigonitorii noştri nu vor putea ascunde la infinit sângele nostru vărsat între zidurile temniţelor, sângele care a înroşit caldarâmurile pe tot cuprinsul ţării, sânge vărsat de rezistenţa din munţi şi pe atâtea alte fronturi. Ceea ce au clădit legionarii nu va mai putea dărâma nimeni. Tăria faptelor lor a fost Iisus Hristos! El va scoarte din întuneric toate cele ascunse de prigonitori. Voi cei de mâine să nu vă temeţi de ocara oamenilor, de cuvântul prost sau de mişelia lor, căci lumina va birui întunericul!”.

 

Eu ce-aş mai putea adăuga la felul în care l-am cunoscut pe fratele Petru? La crezul său voi spune doar Amin!