Locuiam pe strada Martir Crişan nr. 16 din Bacău, în casa părintească, alături de părinţii şi fraţii mei. Fraţii cei mai mici aveau zece ani. Era în zori, pe 6 septembrie 1941. Soarele abia se ridica pe un cer mai puţin senin. Ziua încă nu-şi începuse tumultul. Deodată câinii au început să latre, iar la poartă am auzit zarvă mare. Mama a strigat la mine să ies din casă să văd ce este.

La poartă o grupă de soldaţi cu baionetele la armă şi agenţi în civil aşteptau. Am deschis. În faţă era un comisar în uniformă, care bolborosea cuvinte pe care nu le înţelegeam. Alături de el un locotenent de jandarmi. Cu toţii au dat buzna înăuntru şi au înconjurat casa ca pe o cazemată. Noi am rămas închişi în cercul lor, prizonieri. Mama, înfricoşată de ceea ce nu a văzut niciodată, l-a întrebat pe comisar ce doreşte. În curte, nebunie şi spaimă. Comisarul a răspuns că are ordin de percheziţie.

“Pentru ce ?”- întreabă mama.

“Aveţi un băiat legionar.”

 

Au cotrobăit prin pod, prin beci, prin grajd, prin grădină... Comisarul şi ofiţerul de jandarmi, care comandau trupa, au intrat în casă. Au răscolit totul, au căutat prin sobă, sub pat. Apoi s-au oprit la mica mea etajeră cu cărţi şi au cercetat foaie cu foaie. Nu au găsit nimic. În final, totuşi, m-au arestat. M-au dus la Siguranţă. Acolo am întâlnit alţi arestaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Erau şi femei arestate. După trei zile, am semnat un proces-verbal de percheziţie în care se arăta că nu s-a găsit nimic. Apoi am fost eliberat. Nu am priceput niciodată pentru ce am fost arestat. A rămas doar spaima părinţilor şi a fraţilor, iar mie mi s-au luat amprentele pentru cazier.

 

În celula umedă şi întunecoasă, zăvorâtă cu lacăte grele, m-au chinuit trei zile nu numai trupeşte, dar şi sufleteşte. Şiruri de gânduri se luptau între ele pe seama neliniştei mele. Neadormit, întins pe duşumeaua umedă şi rece, îmi cercetam faptele, căutând acel sprijin care să mă înalţe deasupra acelor valuri de regrete pentru acceptarea entuziastă a unui crez curat, plin de strălucire, care a dat neamului atâţia martiri. Cădeam şi mă ridicam cu mai mult curaj în clipele de uitare de sine şi mă avântam cu mai multă bărbăţie împotriva oricărei clipe de groază.

 

Omul care îmbrăcase cu făţărnicie cămaşa verde [mareşalul Antonescu] numai pentru spectacol, ordona acum nimicirea noastră.

 

Inima mi se zbătea ca un pui de vrabie în colivie, dar, înăbuşindu-mi tulburarea cu nădejdi, am reuşit să înving descumpănirile.

 

Căile pe care ne conduce destinul sunt greu de cercetat.

 

 

3 noiembrie 1941. Eram elev la Liceul Comercial din Bacău. În recreaţie se prezintă la mine un agent din Siguranţă, Gheorghe Prodea, care, după 23 august 1944, va participa şi el la acţiunile noastre şi va fi condamnat cu ani mulţi de pedeapsă. Prodea îmi spune că sunt invitat la Poliţie, pentru a da o declaraţie.

 

Am fost arestat. Şeful Siguranţei, Constantin Gagione, mare duşman al legionarilor, cel care a întocmit lista cu cei trei legionari împuşcaţi în noaptea de 21/22 septembrie 1939, m-a luat în primire. Gagione lucra cu brigada specială antilegionară condusă de Aurică Curelea, Oproiu şi Atanasiu. I-am cunoscut pe toţi trei. Această brigadă reuşise să recruteze un trădător care le-a dat şi organizaţiile F.D.C.

 

“Frăţiile de Cruce” erau singurele care desfăşurau o activitate în timpul guvernării lui Ion Antonescu şi comuniste până în anul 1948, luna mai.

 

Am fost anchetat pentru aşa-zisa rebeliune, care de fapt nici nu a fost la Bacău. Am fost trimis în judecată pentru înaltă crimă de trădare şi judecat de către Curtea Marţială Galaţi.

 

Da, tânărul de numai 19 ani, care peste doi ani va fi prezent pe câmpul de luptă, pentru apărarea pământului strămoşesc şi a credinţei străbune, era judecat pentru trădare, tocmai de cei care mai târziu, la 23 august 1944, vor trăda. Vina mea? Pe 21-23 ianuarie 1941, toţi F.D.C.- ştii, timp de trei zile, am manifestat prin oraş, în faţa caselor Germaniei şi a Italiei, iar la Catedrala Sf. Nicolae am îngenunchiat, am făcut apelul morţilor şi am cântat imnul celor căzuţi.

 

Conducea inginerul Nicolau, şeful judeţului.

 

Nu s-a produs nici o violenţă, nu a fost vexat nimeni, nici o injurie la adresa cuiva. Nu s-a strigat contra lui Ion Antonescu, căci noi nu ştiam ce se petrece la Bucureşti.

Profesorul Vasile Stoian, prefectul legionar, s-a înţeles cu noul prefect numit de Antonescu, colonel Minea, să păstreze ordinea şi liniştea împreună, să urmărească situaţia de la Bucureşti şi, în funcţie de cine câştigă puterea, să procedeze în consecinţă tot împreună. Hotărâri înţelepte.

 

În anchetă am fost pus în faţa aceluiaş copoi, duşman de moarte al legionarilor, Constantin Gagione, şeful Siguranţei. Am trecut prin focul anchetei fără să divulg nici un nume. După zile întregi de anchetă, am fost depus la garnizoana militară Bacău, deoarece, ţara fiind în război, garnizoana era aceea care îi trimitea în judecată pe arestaţi la Curtea Marţială a Diviziei 21 Infanterie Galaţi.

 

 Mai întâi, am fost duşi la Tribunal şi înfăţişaţi Primului Procuror, cel care semna actul de trimitere în judecată. Aici însă nu am fost de unul singur. Eram un lot de F.D.C.-işti şi îi mai reţin pe următorii: Roman Popa, student la medicină, şeful Grupului F.D.C.-ist “Ştefan Vodă” Bacău, Mircea Nourescu, elev la Liceul Ferdinand I, fiul preotului din Bibireşti-Bacău, Ion Sărăcuţu, Constantin Chelaru, Ion Mihăilă, elevi la Liceul Industrial; Vasile Andone - croitor din comuna Săuceşti-Bacău, Ion Gurău – Liceul Industrial.

 

Eram singurul rătăcit printre cei de la alt liceu.

 

Primul Procuror ne ia în primire:

 

- Cei cu voi, derbedeilor!?

- Noi nu suntem derbedei!

- Suntem elevi! răspunde unul din grup.

 - Nu vă e ruşine? Ce aţi făcut voi pentru ţară? De ce nu vă căutaţi de treabă, de cartea voastră? Noi, oamenii de bine, am făcut România Mare! Eu port în spatele meu două războaie şi am încărunţit în naţionalism. Ieşiţi afară, rătăciţilor!

 

Am ieşit.

 

Primul contact cu justiţia lui Antonescu s-a consumat. Nu am înţeles nimic. Pentru ce am fost înfăţişat Primului Procuror? Ne aşteptam la un interogatoriu, să ne întrebe ce am făcut, ce rele am săvârşit şi dacă am făcut faptele care ni se pun în sarcină!

 

Ne-a administrat doar mustrări şi cu un vocabular nu prea demn de un magistrat. Escorta militară ne-a luat în primire şi, între baionete, ne-a condus pe străzi întortochiate, lăturalnice, la garnizoană, feriţi de ochii lumii. De aici, peste câteva zile, tot între baionete, vom fi trimişi la Curtea Marţială Galaţi.

 

 

9 noiembrie1941. După ce am stat jumătate de zi în beciul Curţii Marţiale, unde am îndurat un frig de ne clănţăneau dinţii, seara, o escortă de gardieni de penitenciar ne ia în primire şi pornim cu ei la drum. Încolonaţi, o luăm pe jos. După un marş de o oră, iată-ne ajunşi în faţa temniţei.

 

Ziduri groase şi înalte, porţi grele de fier. Zang, zang se deschid porţile. Intrăm. Zang, zang, se închid porţile. Se face apelul nostru. Pornim înlăuntrul puşcăriei, conduşi de primul gardian. Totul este cufundat în semiîntuneric. Camuflaj obligatoriu în stare de război, becuri albastre peste tot. Arcade, ziduri înalte, stâlpi de beton, porţi uriaşe şi gratii, gratii care închid zările noastre şi ne surghiunesc sufletele.

 

Trăiam sentimentul că ne aflam într-o cetate.

Suntem opriţi la primul corp de celule. Aici va trebui să ne pregătim de aşa zisă carantină. Becurile albastre cu lumină mică aruncau umbre stranii, sinistre pe feţele noastre.

 

Primul gardian face iar apelul şi, în ordinea în care răspundem “prezent”, suntem introduşi în celulă.

 

Era târziu, aproape de miezul nopţii. Înăuntru frig, frig de te răzbea până la oase şi parcă ne sfredeleau mii de cuţite. Paturi de fier şi o scândură goală. Nu puteai dormi.

 

Frigul îmi scormonea toate încheieturile. El e mai tare uneori decât frica morţii, pe care parcă ţi-o doreai. Mă rog. În suferinţă pe Dumnezeu îl simţi mai aproape şi trăieşti rugăciunea şi o simţi în toate fibrele inimii şi ale sufletului.

 

Umbrele albastre ale becurilor aşază măşti cadaverice peste feţele noastre palide, supte. Ne aşezăm câte doi spate în spate ca doi ostaşi când sunt încolţiţi de haite de lupi, pentru a ne încălzi, cu genunchii strânşi la piept. Mă dor oasele toate; din tălpi şi până în creştet, acelaşi fior rece, acelaşi tăiş de cuţit. Nu pot dormi. Prin faţa ochilor mi se succed unul după altul tablouri care merg, până la panică, până la deznădejde. Ce-i cu mine? Unde sunt şi ce rău, ce fărădelegi am săvârşit? – mă întrebam nedumerit şi chiar mustrător. În venele mele nu mai curge nici o picătură de sânge? Şi iarăşi îmi administram mustrări că nu puteam să fiu eu cel care doream să fiu.

 

Mă muncea gândul şi la cei de acasă. Încă eram sub grija şi ocrotirea părinţilor. Ce vor spune şi cum vor primi această nouă şi grea povară sufletească pe care le-o pricinuiesc, ştiindu-mă în puşcărie? Mai ales că puşcăria era un blam, fiindcă acolo intrau numai răufăcătorii.

 

Nu mai eram sigur pe mine.

 

Deodată îmi spun: Nu! Nu! Nu mai vreau nimic, nici un pat cald, nici măcar un braţ de paie sub coaste. Viaţa nu se opreşte aici şi în sufletul meu încă nu s-a stins şi ultima licărire a nădejdii, a voinţei. Trebuie să lupt, aşa cum m-am legat cu jurământ în faţa morţilor noştri. Îngerii Domnului vor culege această picătură de sânge şi o vor depune în faţa Tronului Divin. Mi-e sufletul curat ca un bob de rouă!

         

Mă rog iarăşi pentru vii, pentru morţi, pentru mine!

 

Aţipesc puţin, când fluierul primului gardian sparge liniştea temniţei:

 

- Numărul 1!

 

Se trage zăvorul la celula noastră.

 

Primul gardian, însoţit de o întreagă armată apare în uşă:

 

-Bună dimineaţa! rosteşte el.

 

Răspundem cu toţii: Bună dimineaţa!

 

Din acel moment am fost liberi să circulăm de la o celulă la alta.

 

Peste o oră, gardianul şef de secţie, apare cu un hârdău de terci, cărat de doi deţinuţi de drept comun îmbrăcaţi în zeghe. Primim câte un polonic de terci în nişte străchini de lut. Era fierbinte şi ne mai dezmorţea puţin.

 

În sufletele noastre trăia acum un alt om. Suntem la începutul caznelor şi uşile temniţelor se vor încuia peste tinereţea noastră de acum ani mulţi. Trebuie să îndrăznim a ne măsura vitejia cu aceea a înaintaşilor noştri, care nu şi-au dezminţit crezul.

 

Timpul s-a scurs repede şi iată-ne la ceasul amiezii. Acelaşi gardian vine la noi cu un hârdău de ciorbă purtat pe umeri de doi deţinuţi. Îl lasă jos, în faţa uşii noastre. Alţi doi, cu o tavă mare din lemn, cu mămăliga tăiată în porţii dreptunghiulare cât palma, se opresc lângă hârdău.

 

Ciorbă de mazăre uscată!

 

Primim câte un polonic şi câte o bucată de mămăligă, pe care Ion Mihăilă, cel care îşi păstrase cel mai umorul, o numea “chirpic”.

 

Ciorba deşi se numea de mazăre, nu mai avea nici un bob de mazăre prin ea, ci numai gândaci. Încercam să-i pescuim pe cei care pluteau la suprafaţă. Cei rămaşi în interiorul bobului crănţăneau în măselele noastre de parcă mestecam sticlă.

 

Aruncam ciorba la tinetă. Bucata de mămăligă era numai urluială încinsă şi i se potrivea de minune numele de “chirpic”, aşa cum o botezase hâtrul Ion Mihăilă, şi chirpic îi vom spune de aici înainte, denumire care se va răspândi în lumea deţinuţilor.

 

După trei zile de carantină, vom fi mutaţi în a doua curte, la camera nr. 8, de lângă Biserică.

 

Aici îi vom întâlni pe macedonienii Caporani şi Mitrenca, pe Fotă - student teolog.

 

 

Temniţa întăreşte, temniţa oţeleşte, temniţa înarmează.

 

După ce mai înainte am fost duşi în poartă, adică la administraţie, unde din nou am fost legitimaţi la grefă cu date de stare civilă am trecut apoi la biroul directorului, care a vrut să ne vadă şi el să cunoască noii întemniţaţi pentru a se bucura că i-a sosit pradă nouă. Directorul se numea Constantinescu. Despre el se spunea că vine de la Satu Mare, care era cedat ungurilor. A fost tot director de Penitenciar şi că în noaptea de 21/22 septembrie 1939 el personal ar fi executat doi legionari. Şi nu-i de mirare. Acum avea un comportament relativ legalist, dar făcea efort mare, fiindcă în realitate era un mare duşman al nostru.

 

Am revenit apoi în camera noastră care era cu mult mai mare decât efectivele noastre. Avea paturi de lemn etajate şi aşezate pe două rânduri. Un rând sub ferestră şi altul lipit de celălalt perete. La mijloc culoar pentru circulat. Aici aveau un mic godin improvizat dintr-un butoi cu smoală, care dădea mai mult fum decât căldură. Geamurile erau sparte şi ramele nu se închideau bine. Viscolul bătea direct în cameră şi, slavă Domnului, iarna lui 1941-1942 a fost bogată în nămeţi şi viscole. Vântul spulbera zăpada peste noi. Dimineaţa când ne sculam, eram acoperiţi de zăpadă.

 

Dormeam îmbrăcaţi pe scândura goală. Aici aveam ploşniţe şi ne năpădiseră şi păduchii. Aveam două ocupaţii: noaptea vânam ploşniţe, iar ziua păduchi. Programul din partea administraţiei era foarte lejer. De la deschidere până la închidere eram liberi în cameră şi afară. Studentul Fotă era şeful camerei, iar pe închisoare aveam alt şef de la maturi, care trata cu administraţia doleanţele noastre şi tot ei erau legătura cu viaţa noastră zilnică.

 

Noi de el ascultam şi prin el administraţia ne făcea cunoscute anumite reglementări care privea viaţa noastră. Directorul împreună cu şeful nostru supravegheau ca şi de o parte şi de alta să nu se iasă din regulament.

 

În curtea mare, în alt corp de clădire se afla camera nr. 5 ocupată de maturi. Am cunoscut aici pe Gh. Ene, licenţiat al Academiei Comerciale, Alexandru Mazilu, fostul prefect de Brăila, Părintele Ionel Florea care a scris Cântece din închisoare...

 

Am mai cunoscut aici pe Vasile Andor, ajutor comandant, şeful deţinuţilor politici pe închisoare, un judecător al cărui nume nu-l mai reţin.

 

Mai erau în această cameră doi tineri, fraţii Bădărău, unul student şi altul elev. Aceştia lucrau în os cruciuliţe, troiţe, medalioane de toată frumuseţea. De la ei am învăţat să lucrez şi să sculptez şi eu în os, căci aveam voie oficial.

 

Nu aveam restricţii la cărţi, la bani, la îmbărcăminte groasă sau pachete cu hrană. Totul era permis şi legal. De la fraţii Bădărău am aflat că, cu câteva zile înainte de venirea noastră, au fost executaţi doi “fraţi de cruce” între zidurile temniţei, în spatele celularului în formă de potcoavă. Numele lor îmi scapă.

 

În temniţa Galaţilor mi-am făcut severa şcoală legionară. Aici se trăia după Cărticica Şefului de Cuib şi după Îndreptarul F.D.C. a lui Gh. Istrate, pe care de fapt le şi aveam introduse înăuntru. Aveam program zilnic de toată frumuseţea şi încântarea. Pentru aceasta îţi trebuia suflet şi voinţă mare. “Frăţia de Cruce” a noastră purta “Numărul zero”. Era o lege ca “Frăţiile de Cruce” din închisoare, pentru a nu se confunda cu cele din afară, să poarte toate numărul zero şi denumirea temniţei.

 

Făceam şedinţe, cântam cântece legionare, fără a ne deranja admninistraţia temniţei. Prin curte ne salutam cu braţul întins: “salutul cerului, adică al înălţimilor şi al soarelui, simbolul biruinţei, luminii şi al binelui”.

 

Făceam acte de voinţă, meditam la ceea ce a fost greşit în viaţa nostră şi la ceea ce trebuia să facem în viitor bine.

 

Ziua o începeam cu rugăciune, apoi urma programul cu educaţie fizică o jumătate de oră sau o oră în funcţie de vremea de afară, căci eram în plină iarnă. Programul zilei era foarte încărcat. Seara cântam “Cu noi este Dumnezeu”.

 

În temniţa Galaţilor se scotea şi o revistă lunară, “Rebeliunea”, scrisă de mână. Am lucrat şi eu două luni la această revistă la transcrierea articolelor. Timpul trecea repede în râvnă şi nădejde. 

 

 

Pentru cei închişi rugăciunea şi ardoarea de a-L înţelege şi trăi pe Dumnezeu sunt mai puternice ca în libertate. Sufletul e pătruns de mai mult extaz, iar pătimirea cu cât e mai grea ea învie în tine măreţia Slavei Sale primordiale. Cel bun devine mai bun în temniţă, iar cel slab se pierde.

 

Seara sfântă a naşterii Domnului Iisus Hristos mă găseşte după gratii.

 

După trecerea “numărului” (apelul de seară), ne adunam cu toţi în jurul godinului, cu frunţile plecate, nu de restrişte, nici de resemnare, ci pentru rugăciune.

 

Prezentul hâd va trece ca un nor!

 

Se dă tonul: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu; auziţi toate neamurile”

 

O undă caldă trece parcă peste frunţile noastre şi ne mângâie inimile. Izolaţi de lume, de după gratii, începem colindele...

 

Am cântat până noaptea târziu toate colindele din copilăria noastră – râvnită acum –, plecată pe nesimţite şi pentru totdeauna către cer. Cu ele am umplut văzduhul sufletelor noastre surghiunite, şi am adus osanale nemuririi lor.

 

După acest ospăţ sufletesc admirabil am cântat, “Cu noi este Dumnezeu” şi ne-am aşezat fiecare pe scândura lui.

 

1 ianuarie 1942. Viscol şi troiene mari.”Numărul” se face cu puţină întârziere. La fluierul “Primului” ne încolonăm. Intră “Primul” [ gardian] cu armata lui de însoţitori. Şeful camerei comandă: “Gardă, drepţi, pentru onor înainte!” Executăm. Ducem mâna la piept şi apoi ridicăm braţul sus!

 

Şeful camerei rosteşte: “Domnule «Prim», legionarii din camera numărul 8, vă urează: la mulţi ani!”

“Primul” răspunde: “ Vă mulţumesc şi vă urăm şi noi dumneavoastră la mulţi ani!”

 

Am trecut apoi la programul zilei. Seara, ne-am strâns iarăşi cu toţii în jurul godinului, ca şi în ajun. Viscolul furios lovea puternic în gratii, care dârdâiau, iar uşa clănţănea ca un om cuprins de friguri. Zăpada spulberată printre dreve dădea năvală până la noi. Fulgii străluceau o clipă, apoi se transformau în picuri mici pe frunţile noastre.

 

S-a povestit, s-a urat, s-au cântat de toate inclusiv cântece legionare, s-a jucat. Ion Mihăilă era protagonistul tuturor ghiduşiilor. Timpul a trecut pe nesimţite.

 

Cântăm în încheiere “Cu noi este Dumnezeu” şi fiecare pleacă la locul lui. Aşa am început anul 1942.

 

Ce ne aşteaptă, nu ştim! Nimeni nu poate discerne fatidicul vremurior de mâine. Vor trebui multe jertfe, multă suferinţă, va curge mult sânge. Ion Antonescu a declarat un “război sfânt”, pe drept şi în asentimentul tuturor românilor, împotriva bolşevismului rusesc care ne-a luat pământul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, şi un război nesăbuit împotriva legionarilor. Le va câştiga oare pe amândouă? Sau mai curând le va pierde pe amândouă?

 

 

După Anul Nou, cam a treia zi, gardianul de serviciu mă anunţă că sunt chemat la poartă. Fără însoţitor, mă strecor printre cele două porţi uriaşe şi ajung la administraţie. Sunt dirijat la vorbitor (sală unde deţinuţii se văd cu famiile lor).

 

Surpriză, fratele meu Aurel, în vârstă de 15 ani, a luat viscolul şi omăturile în piept şi a venit la Galaţi să mă vadă ! Bucurie neaşteptată!

 

El era tulburat şi făcea efort mare ca să păstreze o imagine liniştită. Ziduri înalte, porţi uriaşe, zăvoare, lacăte, la prima vedere desigur te clatină. Acest fior l-am simţit şi eu în primele zile. Acum totul făcea parte din viaţa mea de parcă m-am născut după gratii. De asemeni şi pentru faptul că eram încarcerat, sângele frăţesc îşi trăia durerea.

 

După ce primesc veşti de acasă, micul pachet cu rufe şi alimente, întrerup vorbitorul şi fug în cameră şi îi aduc mai multe cruciuliţe din os lucrate de mine pentru cei de acasă. După ce s-a consumat timpul de vorbitor, ne despărţim, eu în bună dispoziţie, iar el trist că mă lăsa după gratii.

 

 

Ziua aşteptată a judecăţii timp de peste trei luni a sosit! 28 februarie 1942.

 

Încolonaţi pornim pe jos spre Curtea Marţială. După o oră, ajungem. Suntem introduşi direct în sala de şedinţă, în care domnea o linişte de mormânt. Părinţii ne aşteptau. Erau trişti, obosiţi şi neliniştiţi. Trăiau clipe de mare cumpănă... Stăteau grupaţi şi vorbeau pe şoptite. Agenţii Siguranţă erau şi ei prezenţi. Zăresc pe tata. Un fior îmi străpunge inima. Fără vină, mă simţeam vinovat faţă de părinţi, pentru că le-am pricinuit atâta durere. Se apropie de mine şi-mi şopteşte: “Ţi-am pus apărător”.

 

M-am simţit mai puţin apăsat, mai liber parcă.

  

Se depărtează, apoi se aşează lângă Părintele Nourescu, tatăl lui Mircea.

 

Din grupul părinţilor, Preotul Nourescu era cel mai remarcabil. Figură distinsă. Înalt, cu barba căruntă şi îmbărcat cu haina preoţească, impunea respect tuturor.

 

După aproximativ o oră, timp în care ne-am consultat cu apărarea, intră în sală completul de judecată.

 

Preşedinte, colonel magistrat Enăchescu.

 

Se dă citire actului de acuzare. Ţi se făcea părul măciucă în cap. După aceea, Preşedintele întreabă pe fiecare dacă recunoaştem acuzaţiile ce ni se aduc. Pe rând răspundem la fel: “Nu recunoaştem acuzaţiile aduse!”

 

Declaraţiile date la Siguranţă ne-au fost smulse prin ameninţări şi violenţe.

 

 Preşedintele dictează grefierului: “Nu recunosc declaraţiile date la Siguranţă ele fiind rezultatul unor cercetări abuzive.”

 

Dezbaterile au durat până noaptea târziu. După terminare Tribunalul se retrage pentru deliberare şi revine după o oră. Se dă citire sentinţei:

 

          Ion Sărăcuţu, condamnat la 15 ani muncă silnică;

          Gheorghe Grigoraş, condamnat la 15 ani muncă silnică în lipsă;

          Ion Mihăilă, condamnat la 3 ani corecţie;

          Constantin Sărăcuţu, condamnat la 3 ani corecţie.

          Ion Gurău, achitat;

          Roman Popa, condamnat la 3 ani de închisoare corecţie;

          Petre Baciu, achitat;

          Constantin Chelaru, achitat;

          Mircea Nourescu, achitat;

          Vasile Andone, achitat.

 

După 120 de zile de încarcerare, împreună cu ceilalţi camarazi achitaţi, am fost pus în libertate. Înainte de a părăsi camera, în colţul dinspre bisericuţă, am îngenunchiat, ne-am rugat pentru cei morţi, pentru cei vii şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi m-am îmbrăţişat cu cei rămaşi şi, lăsând în urmă o linişte de parcă între acele ziduri nu mai vieţuia nimeni, am dispărut în noapte. Nu ne venea să credem că suntem liberi.

 

 În temniţa Galaţilor am cunoscut adevărata viaţă legionară şi am trăit-o în toată măreţia ei. Aici mi-am făcut cea mai înaltă şi severă şcoală. Plec senin şi voios, înarmat cu cea mai dramatică experienţă care pe parcursul vieţii mă va ajuta.

 

* Fragmente din vol. I al cărţii Răstigniri ascunse, de Petru C. Baciu, Ed. Fundaţiei Culturale Bunavestire, Bucureşti, 2004. Titlul acestui text aparţine redacţiei ROST.