Mama îi povestea tânărului teolog Serghei Bolşakov că este o cetate nevăzută a ortodoxiei: Kitej, în care cel ce doreşte să pătrundă trebuie să se lepede de orice ambiţie şi orice grijă lumească şi să meargă pe drumul legendei fără a se uita la dreapta sau la stânga şi fără teamă de diavol. Tot ea îi mai spunea că este un loc: Nestiar, unde se află o mănăstire nevăzută, dar că cel ce trăieşte după cuvântul Sfintei Evanghelii îi poate vedea pe stareţi; pentru că altfel, “omul poate privi fără să vadă, poate auzi fără să înţeleagă”.

 

Am închis cartea şi am văzut cum, dintr-o dată, amintiri şi fapte aparent disparate prindeau contur într-o armonie nouă. Cetatea nevăzută îşi deschidea porţile pentru a fi descoperită cu inima…

*

 

Insula Solovki din Marea Albă a fost, se pare, cel mai mare lagăr de exterminare sovietic, menţinut până prin 1939.

Ţin în mână un os uman. De-abia ating, cu oarecare sfială, un os, şi apoi un alt os. Ele trec din mână în mână. Le îngropăm. Pot fi ale unor sfinţi, cine ştie. „Cinci bărbaţi şi o femeie”, „Patru bărbaţi” ş.a., sinistră socoteală a morţii. Dar crucile puse de curând amintesc, iar şi iar, că acolo sunt mucenicii lui Hristos.

 

Privim în timp. De copaci sunt legaţi oameni, sumar îmbrăcaţi sau chiar goi. Ţânţarii aceştia uriaşi, cum nu am mai văzut prin părţile noastre, dar i-am simţit adânc, le sug sângele. Unii gem, alţii mor, iar alţii privesc spre înălţimi. Acolo am urcat şi noi. De aici, alţii sunt aruncaţi în negura mării. Schitul este acum pustiu. În depărtare, copiii celor din lagăr sunt daţi morţii dintr-o corabie. Ei sunt înecaţi pentru că nu are cine să-i mai crească. Şi nimeni nu poate face nimic. Şi nici noi, pentru că am ajuns prea târziu. Cu vreo 70-80 de ani după sfârşitul lor mucenicesc.

 

În schitul din vârful muntelui, închinat Minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose şi Înălţării Domnului, întâlnim un călugăr la muncă. Este părintele Matei, un tânăr basarabean. Privind însemnările istorice păstrate aici, luăm parte la o minune. Este tăcută. Viaţa în Hristos îşi urmează cursul firesc.

 

Privesc spre iconostas, amintindu-mi că la 6 septembrie se prăznuieşte un hram al bisericii; Sfântul Mihail care, spre a salva de la pieire biserica sa din Colose şi slujitorul ei, a făcut ca apele abătute de păgâni într-acolo să se mistuie în piatră, fără sfârşit, veacuri de-a rândul. Acolo, în Frigia, în urma rugăciunii Sfinţilor Apostoli Ioan Teologul şi Filip, apele primiseră puterea de a tămădui, prin darul Sfântului Arhanghel. Îmi amintesc perfect icoana aceasta întâlnită pentru prima dată într-o casă din Atena. Un călugăr smerit, bătrân, în faţa unui schit şi Sfântul Mihail care înfige suliţa sa în vâltoarea apei. Apa clocotitoare, cascadă spre adâncul pământului.

Apele tămăduitoare ruseşti vor reveni, iar şi iar, în drumul nostru.

 

 

Îmi răsună în urechi faptul că mă scald în sângele mucenicilor, în lacul tămăduitor. Sunt în adânc. Deasupra mea, o fâşie roşietică de apă prin care transpare soarele acestei latitudini nordice. Este o apă rece, binefăcătoare, care mă pătrunde până în adâncul fiinţei. Sunt fericită. O bucurie pe care nu mi-o pot explica. Ba da. Retrăiesc noaptea dinainte.

 

În imensitatea bisericii sunt doar câteva lumânări. Privesc în icoane chipul sfinţilor Solovăţului. M-am lipit de raclele lor şi îmi pare că noaptea nu aş vrea să se mai termine. Sunt acolo fondatorii vechii mănăstiri: Sfinţii Savatie, Zosima şi Gherman.

 

În celălalt capăt al bisericii, părintele Gherman, duhovnic înţelept al mănăstirii, de loc din Codrii Cosminului, mai spovedeşte încă. Tocmai mi-a spus un lucru care m-a făcut fericită. Şi totuşi, nimeni nu poate şti tainele lui Dumnezeu. Dar dacă ar fi aşa, ştiu că nu mai am nici un moment de pierdut pentru a face lucrurile pe care le doresc cu adevărat în această viaţă. Şi ce poţi dori mai mult decât să-ţi dobândeşti viaţa de dincolo, viaţa veşnică.

 

Am ieşit din lac şi de pe ţărm privesc la întinderea roşie. Cu adevărat, nicăieri, niciodată, nu am mai văzut aşa ceva. Orice explicaţie fizică i s-ar da acestui fenomen, bucuria apei binecuvântate rămâne. Şi trei zile la rând, cât am stat acolo, alergam cu cea mai mare plăcere la acest lac atât de roşu, atât de frumos.

 

În răcoarea apei reveneau, iar şi iar, imagini din pădurea de sus. Dar se făcea că oasele acelea se vor ridica într-o zi şi vor păşi, trupuri ale Învierii, în lumina lui Hristos. Şi acolo, în cetatea din cer, fără graniţe şi fără hotar, veneau şi sfinţii neştiuţi ai românilor. Şi, în mod uimitor, mi-am amintit atunci de Râpa Robilor de la Aiud şi de ziduri care vorbesc, de cruci ascunse în ziduri şi de chipuri care nu mai sunt aici, dar sunt acolo, în frumuseţea negrăită.