Publicată în anii 1957, într-o perioadă când – deşi în repetate rânduri contestată – legea pedepsei capitale era încă aplicată pe scară largă, volumul intitulat Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, avea să influenţeze semnificativ opinia publică, dar mai ales să ofere numeroase argumente prin care să susţină nu doar inutilitatea unei asemenea pedepse, dar chiar absurditatea ei, falsitatea argumentelor de care se foloseşte şi pe care le presupune. Cartea nu este interesantă numai prin prisma edificiului de argumente construit de cei doi autori (Koestler şi Camus), ci şi mai ales pentru că, nefiind numai o simplă pledoarie, cartea este în acelaşi timp fresca unei epoci frământate de profunde schimbări de natură politică şi socială niciodată până la capăt înţelese şi stăpânite, faţă de care autorităţile statale reacţionau mai degrabă printr-o invocare a necesităţii păstrării tradiţiei. Din acest punct porneşte argumentarea lui Koestler, dintr-un prezent al anilor ’50, când cele mai importante voci ale Angliei, printre care Lord Chief Justice (magistratul cu cel mai înalt rang în Anglia şi ministru al justiţiei), susţineau cu o serie întreagă de argumente necesitatea imperioasă a aplicării pedepsei cu moartea, idealizând valoarea ei pilduitoare şi capacitatea ei de a garanta siguranţa socială.  

 

Koestler sondează departe în trecut, investigând originile „Codului sângeros”, trecând astfel în revistă nenumărate cazuri de execuţii şi mai ales reacţiile celor implicaţi direct în aceaste execuţii. Una dintre concluziile sale preliminare – care nu este, de fapt, altceva decât reluarea argumentului oferit de umanistul şi reformatorul Cesare Beccaria – este aceea că „teroarea se supune propriei legi de pierdere a energiei: într-o perioadă în care sunt în uz pedepse excesive, indivizii nu sunt mai speriaţi de spânzurătoare decât ar fi de închisoare, în cazul unei legi mai omenoase” (p. 59). Acestui argument se adaugă un altul, venit într-un sens în continuarea gândurilor aceluiaşi Beccaria, argument potrivit căruia corelarea durităţii pedepsei cu fapta săvârşită poate aduce beneficii mult mai mari decât o legislaţie aspră. Motivul este, în esenţă, foarte simplu, şi ţine de faptul că în numeroase cazuri juraţii care trebuiau să condamne la moarte un individ pentru un furt banal, alegeau să-l declare mai degrabă pe acesta nevinovat, decât să-i aplice pedeapsa capitală, simţind disproporţia dintre fapta comisă şi pedeapsa care ar fi trebuit aplicată. Koesler prezintă numeroase asemenea cazuri, şi chiar unele încă mai interesante în care, de exemplu, juraţii declarau un criminal mai degrabă nebun, decât să-l condamne la moarte. Însă aceasta nu putea fi în nici un caz o rezolvare firească a problemei, de vreme ce erau numai un fel de a ocoli legea care nu permitea, de fapt, nici o excepţie.

 

Unul dintre cele mai interesante şi mai bine alcătuite argumente aduse de Koestler împotriva aplicării pedepsei capitale pune în joc problema – de altfel filosofic insolubilă – a paradoxului existenţei umane în genere: alegerea între o viziune deterministă şi una pentru care voinţă umană este pe deplin liberă. Folosindu-se de acest cuplu de concepte – libertate şi determinism – Koestler demonstrează absurditatea aplicării pedepsei cu moartea, explicând cum o legislaţie care presupune o asemenea pedeapsă face uz implicit, după bunul plac, când de una dintre paradigme – cea a determinismului – când de cealaltă – cea a libertăţii de voinţă.

 

„Fatalismul şi neutralitatea morală sunt, poate, unicele filosofii adevărate”, concluzionează Koestler, însă, continuă el în acelaşi loc „reprezintă o dezminţire a efortului patetic şi curajos al speciei umane” (p. 97). Ce presupune aşadar această teorie fatalistă? Potrivit teoriilor care opun viziunii fataliste credinţa în libertate individuală, omul nu ar fi nimic altceva decât un mecanism – fie el chiar extrem de complicat şi de subtil construit – care, în pofida faptului că este determinat, ca orice mecanism, de mediul exterior, „nu se poate împiedica să creadă că este liber” (p. 97). Cu alte cuvinte, omul ar fi un fel de mecanism determinat să se creadă liber. Însă dacă societatea ar considera că lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci noţiunea de „răspundere penală”, de exemplu, atât de des invocată nu numai pentru a pedepsi prin moarte oameni, ci şi – chiar dacă acum ar părea cu totul absurd – animale care şi-au ucis ori agresat stăpânii, nu ar avea pur şi simplu sens.

 

Desigur, legislaţia care presupune pedeapsa capitală nu poate avea o astfel de viziune asupra individului uman. Cu alte cuvinte, pentru a putea avea sens să pedepseşti un individ uman cu moartea, trebuie să fii înainte de orice convins că faptele lui, oricât de grave ar fi ele, nu sunt nimic altceva decât rezultatul propriei voinţe libere şi că această voinţă nu a fost influenţată din exterior în nici o măsură, în vederea comiterii unor fapte penale oarecare. Aceasta este singura filosofie capabilă să justifice şi să legitimeze – însă numai în parte – o atare legislaţie pentru care pedeapsa cu moartea este esenţială. Însă pe de altă parte, acelaşi legiuitor care apăsa cu convingere neabătută pe termenul juridic de „răspundere penală”, atunci când trebuie să justifice pedeapsa cu moartea, vorbeşte despre valoarea ei pilduitoare, adică, cu alte cuvinte, invocă tocmai ceea ce negase radical mai înainte. Pentru ca pedeapsa cu moartea să poată avea o valoare pilduitoare este desigur nevoie ca posibilii criminali să poată fi influenţati de această pedeapsă, aşa cum aceştia pot fi influenţaţi de mediul familial, de condiţiile sociale, politice şi culturale în care au crescut, de dumnezeul în care au fost învăţaţi să creadă sau, după cum observă Camus, de relaxarea legislaţiei în ceea ce priveşte desfacerea băuturilor alcoolice. Cu alte cuvinte, cei care cred cu tărie în valoarea pilduitoare deosebită a pedepsei cu moartea – acest argument fiind, de fapt, argumentul cel mai puternic al susţinătorilor pedepsei capitale – se află fără să ştie într-o situaţie paradoxală, infirmând şi confirâmând simultan libertatea umană şi determinismul. Argumentul lui Koestler este definitiv, şi în ciuda faptului ca s-a încercat argumentarea împotriva lui, nu s-au găsit în nici un caz contra-argumente pe măsură.

 

Eşafodajul de argumente elaborate de cei doi gânditori impune două concluzii majore: concluzia că pedeapsa cu moartea aparţine unei epoci revolute ale civilizaţiei, la care trebuie renunţat definitiv, dar şi concluzia că acest pas, care a fost până la urmă făcut – deşi uneori cu multe dificultăţi – de către cele mai multe dintre ţările civilizate, este un pas decisiv către reconsiderarea valorii vieţii umane din perspectiva ireductibilităţii ei.