Nu avem în faţă decât câteva rânduri ce se strâng într-un gând, pe care Noica nu pare a fi îndrăznit nicăieri să-l ducă până la capăt. Este vorba aici de funcţia recuperatoare de transcendent – după cum el însuşi o numeşte – ,,funcţia lui a fi întru”. Poate că în forma lui succintă, acesta este cel mai interesant argument ontologic pe care filosoful de la Păltiniş, hotărât să nu dea seama decât în faţa unui Dumnezeu al culturii, ni-l oferă ca pe un soi de compensaţie. Însă compensaţie faţă de ce? Faţă de acel trasncendent care, deodată cu modernitatea şi mai ales în postmodernism, s-a evaporat ca şi când locul ocupat de el ar fi fost dintotdeauna gol.

 

Lucrurile, condamnate la ele însele, la nimicul din ele, nu pot decât să fie. Sunt cu intermintenţe şi cu sincope, contrazicând fiinţa, se află în precaritate, în prefacere, însă fiinţa, aşa cum o înţelege Noica, nu le contrazice, ci se răspândeşte în ele tocmai ca gol al lor. Deodată, aceste lucruri reale, fie ele un fir de iarbă sau un fir de praf, sunt străbătute de un fior fiinţial. Ele nu pot fi altceva decât sunt, adică nu pot fi frumoase, decât fiind mai mult decât sunt. Abia atunci când ele se deschid (şi Heidegger ar spune că se deschid prin om în aceeaşi măsură în care omul se deschide prin ele), abia atunci când ele nu mai sunt, ci devin, însă cu sens, în speţă atunci când recuperează ,,funcţia lui a fi întru”, ele pot fi şi chiar sunt frumoase. Un fir de praf este atunci când, nefiind întru, rămâne sub dictatura golului din el. Deodată cu frumosul, apare însă o altă dimensiune a faptului de a fi, una care îl face pe acesta cu putinţă, una care prin vocabula întru, devine năzuinţă.

 

Această năzuinţă nu mai poate fi recuperată în modernitate, adică în termeni profani, decât ca funcţia a lui ,,a fi întru”. Numai el are puterea să trimită către un dincolo, numai prin el un dincolo devine sesizabil, cu toate că acest dincolo pare a fi altul decât cel suprimat de moderni. Iar dacă transcendenţa poate fi construită prin intermediul operatorului ontologic ,,întru”, nu stă oare întreaga gândire nicasiană în umbra unui argument ontologic nicicând conştientizat? Şi nu este oare ,,întru” cu putinţă numai pentru că dinaintea lui şi cumva întotdeauna deja transcedentul îl face cu putinţă şi îl justifică? Iar dacă acesta este, într-adevăr, un argument ontologic, atunci ar trebui să ne întrebăm, înainte de toate, cărui dumnezeu ,,îi foloseşte” acest argument: Celui întrupat, sau dumnezeului Culturii?