Editura Christiana din Bucureşti a publicat recent o nouă carte a dlui Răzvan Codrescu, intitulată În jurul lui Eminescu. Ediţia este îngrijită şi are un cuvînt înainte de dna Gabriel Moldoveanu. Redăm în continuare acest cuvîntîn care este argumentată apariţia volumului. (ROST)

 

 

Pentru că în ultima vreme, pornindu-se de la un text rău înţeles (“Eminescu şi creştinismul”), autorul acestei cărţi a fost calificat cu suficienţă, în anumite cercuri radicale, drept “noul detractor al lui Eminescu”, am găsit de cuviinţă, cunoscîndu-i bine scrisul de-a lungul vremii, să-i adun pentru prima oară între copertele unui volum, cu îngăduinţa sa, textele despre Eminescu risipite prin diferite periodice sau volume anterioare. Nu este vorba de toate textele despre Eminescu pe care le-a scris, ci doar de cele care mi s-au părut cele mai importante şi mai actuale (şi printre care se regăseşte şi textul menţionat); pe celelalte – nu puţine – le-am înregistrat doar, cu datele de rigoare, în “Suplimentul bibliografic” de la sfîrşitul cărţii. În felul acesta, orice cititor interesat şi onest îşi va putea da seama de nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus autorului, dar în acelaşi timp – ceea ce este mult mai important – va avea un nou prilej de întîlnire cu personalitatea şi opera lui Eminescu (el însuşi un mare nedreptăţit astăzi).

 

Eminescu este atît de însemnat încît orice discuţie despre el angajează, într-un fel sau altul, însuşi destinul culturii noastre naţionale. Textele lui Răzvan Codrescu au şi această deschidere mai generală, punînd cu gravitate problema raporturilor noastre actuale cu tradiţia naţională şi spirituală ai cărei moştenitori sîntem, deopotrivă ca români, europeni şi creştini ortodocşi. Pentru autorul acestei cărţi, ca şi pentru Noica odinioară, Eminescu reprezintă “conştiinţa noastră mai bună”, “omul deplin al culturii româneşti”, modelul mereu viu al învrednicirii creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu atunci cînd a rînduit să fim, după spusa marelui poet, “un strat de cultură la gurile Dunării”.

Dar Eminescu nu trebuie doar invocat, ci valorificat efectiv, dincolo de idolatria lozincardă (cu care au încercat să-l confişte propagandistic pînă şi comuniştii). El însuşi cheamă neîncetat, în scrisul său publicistic, la realism, la măsură, la vrednicie.

 

“Cuminecare” a naţionalului cu universalul, Eminescu ne onorează, dar ne şi obligă. De la această obligaţie, din păcate, ni se întîmplă să lipsim îngrijorător de mult, iar această lipsă căutăm să ne-o suplinim prin inflaţia vorbelor mari şi goale. Or, Eminescu se cere nu atît vorbit, cît trăit, asumat şi asimilat în neodihna lui creatoare şi în dorul lui de desăvîrşire. 

 

Despre toate acestea ne vorbeşte cartea de faţă, în duhul viu al tradiţiei lucrătoare. Titlul ei este editorial, ca şi structura de ansamblu, dar textele selectate se înşiră în ordinea indicată de autor. După cele şapte texte de bază (de la “De ce Eminescu?” la “Eminescu n-a murit”), am considerat folositor cititorului să includem, în Addenda, cîteva texte auxiliare de şi despre Eminescu: textul integral al “Doinei” (memorabil analizate în “Cum trebuie înţeleasă Doina lui Eminescu”), o mică introducere – prin texte alese – în gîndirea politică eminesciană, un articol despre “Naţionalismul românesc în context european” (cu multe referiri la Eminescu şi epoca sa), două poezii închinate “Eminescului” chiar de cătreautorul cărţii, precum şi un text lămuritor cu privire la controversata sintagmă “cadavrul din debara” (inexact atribuită lui H.-R. Patapievici ca afront adus poetului naţional). 

 

M-am conformat dorinţei autorului de a i se respecta întocmai ortografia. Toate notele la care trimiterile se fac cu cifre arabe sînt auctoriale. Toate notele la care trimiterile se fac cu asterisc sînt editoriale. Sursele textelor sînt indicate cronologic în “Suplimentul bibliografic” (unde am indicat, într-o a doua secţiune, şi toate volumele publicate pînă astăzi de autor).

 

Nu m-aş fi angajat la alcătuirea acestui volum dacă n-aş fi nutrit încredinţarea că avem nevoie de Eminescu mai mult decît oricînd şi că Răzvan Codrescu este o bună călăuză spre reperele inepuizabile ale tradiţiei, pe care o slujeşte în scrisul său de peste 20 de ani. Şi închei cu speranţa că măcar cîţiva tineri, de azi sau de mîine, nu vor trece nepăsători pe lîngă această provocare la regăsirea de noi înşine întru Eminescu.

 

 

RECURS LA “CADAVRUL DIN DEBARA” 

 

Deunăzi m-a întrebat cineva din vechiul exil anticomunist ce mai cred despre Horia-Roman Patapievici – eu, care am polemizat dur cu acesta – la 10 ani [textul datează din 2006] de la scandalul declanşat de apariţia Politicelor, unde definea în termeni atît de cruzi poporul român (“o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” etc.). N-am găsit alt răspuns mai potrivit decît că în tot acest răstimp, poporul român n-a făcut altceva, din păcate, decît să-l confirme pe d-l Patapievici…

 

Nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt tot mai solidar cu autorul Politicelor cînd este vorba de poporul român de azi (dacă nu în totalitate, în orice caz într-o gravă şi decisivă majoritate...), continuînd să mă distanţez de domnia-sa numai în privinţa judecăţii prea radicale a întregului trecut românesc.

 

Şi nu pot să nu mă desolidarizez de cei care, rămaşi încremeniţi în antipatia pe care tînărul autor le-a stîrnit-o atunci, se pretează să colporteze la adresa sa mistificări indigne, cum este cea privitoare la afirmaţia că Eminescu ar reprezenta astăzi “cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm urgent dacă vrem “să intrăm în Europa”. Receptor superior al lui Eminescu, avînd asupra acestuia un punct de vedere mai degrabă diametral opus unei astfel de aserţiuni stupide, d-l Patapievici a fost pus în situaţia delicată de a trebui să se apere aproape cu exasperare în presa culturală (Idei în dialog, Adevărul literar şi artistic) de insinuările repetate cu privire la presupusul său delict de lez-majestate faţă de geniul eminescian.

 

Întrucît am primit şi la Redacţia Punctelor cardinale materiale bazate pe acest cras neadevăr ce i se impută “din auzite” (meteahnă balcanică de care şi un Eminescu se plîngea la vremea lui), consider ca pe o datorie să fac loc şi aici precizărilor de rigoare. Fraza incriminată prin răstălmăcire este următoarea (cu referire predilectă la aşa-numiţii “postmodernişti” şi la oportuniştii “modelor” ideologice): “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara...”, şi ea se regăseşte în articolul “Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale”, apărut iniţial în revista Flacăra (1-2/2002, p. 86), iar pe urmă reprodus şi în alte publicaţii (cf., de pildă, Adevărul literar şi artistic din 12.08.2006, p. 2, ca “probă” la materialul pro domo din p. 1). D-l Patapievici are toată distanţa critică faţă de acest soi de ingratitudine acefală şi deplînge “melancolic” o actualitate intelectuală (ar fi prea mult spus culturală) în care “caragialismul” bate “eminescianismul” (căci despre aceasta este vorba, de fapt).

 

Adevărul tragic şi paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru “cadavru din debara”, de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preţ să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuşi acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneş şi sterp, care, vorba poetului, numai “din mila Sfîntului” mai face “umbră pămîntului”. Un asemenea popor decăzut şi care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-şi mai merită nici una dintre valorile tradiţionale (chiar dacă ar mima caragialeşte în numele lor toate indignările din lume).

 

Ce poate face pînă la urmă un autentic intelectual creştin într-o astfel de ambianţă literalmente sinistră? Aproape 20 (douăzeci) de ani de pseudo-tranziţie surdă şi oarbă au dovedit că nu poate face mai nimic pe calea discursului (scris sau verbal), nici pe calea creaţiei culturale (care nu mai are preţ public), rămînîndu-i probabil doar soluţia mistică: să se roage lui Dumnezeu să ne mai rabde de hatîrul morţilor noştri şi de dragul pruncilor pe care-i aducem pe lume, şi care poate o vor primeni cîndva, în răspărul nimicniciei noastre de azi.

 

(ultimul text din cuprinsul volumului)