Gânduri: Îmi amintesc de mişcările studenţeşti ale anilor ’90. Piaţa Universităţii, bătăile suferite de la mineri, grevele studenţeşti împotriva corupţiei şi mizeriei din învăţământul superior, Zona Liberă de Comunism, frământarea şi lupta unei generaţii sătule de comunism şi însetată după libertate. Studenţimea română a fost învinsă, atunci, pentru o vreme. Minerii, Iliescu, partidul-stat şi mafia politico-economică au fost mai puternici. Totuşi, atunci s-au sădit lăstarii firavi ai României europene, atunci a început, de fapt, călătoria românilor către democraţie…

 

Jurnal: Astăzi este cald în Havana. Ploaia de ieri a înmuiat mizeria, soarele de azi o usucă, o împietreşte. Merg împreună cu Camil spre o zonă din apropierea centrului Havanei, la câteva străzi de Capitoliu. Aceeaşi trecere şocantă de la atmosfera de carnaval care fardează locaţiile turistice ale Havanei, la atmosfera de hazna, de mormânt împuţit bântuit de cadavre vii, a cartierelor locuite de cubanezii de rând. Trecerea e rapidă, la doar două străzi distanţă. Încercăm să-l găsim pe liderul mişcării studenţeşti de opoziţie. Intrăm în casa cu trei etaje, strecurându-ne în urma unui locatar şi urcăm iarăşi pe scara murdară. Parcă nu mai miroase aşa de rău ca ieri sau poate că începem să ne obişnuim cu mirosul morţii. Avem noroc. Uşa apartamentului se deschide. Ne răspunde o negresă. Are un picior retezat şi se sprijină pe nişte cârje. Camil o întreabă de dizident. Negresa ne zâmbeşte blând. Nestor Rodriguez este acasă. Ne invită să intrăm. Apare şi Nestor. E scund, îndesat şi cu chipul brăzdat de riduri mari şi cicatrice.

 

Nestor este liderul Mişcării Cubaneze a Tinerilor pentru Democraţie, organizaţie care militează pentru autonomia universitară şi depolitizarea învăţământului superior din Cuba. Organizaţia are peste 400 de membri activi şi a reuşit să strângă de la studenţi şi profesori aproape 5000 de semnături în favoarea autonomiei şi depolitizării facultăţilor cubaneze. Nestor Rodriguez ne vorbeşte cu un fel de oboseală, parcă îşi caută cu atenţie cuvintele. Suferinţa acestui om se poate exprima sec printr-o cifră: zece. Zece ani a petrecut Nestor Rodriguez în închisorile cubaneze. E un student bătrân. Student la facultatea torturii. A fost liberat în 2005, după ce a executat ultima condamnare primită, o condamnare la şase ani de închisoare. Securitatea îl monitorizează permanent. Uneori, securiştii pun la cale câte o bătaie. În vara acestui an, prin iulie, a fost atacat în propria casă din Baracoa, de agenţi ai securităţii. Pur şi simplu au intrat peste el şi l-au luat la bătaie, fără vreo explicaţie.

 

Nestor este un visător. Universităţi autonome şi depolitizate, dreptul studenţilor de a naviga fără restricţii pe Internet, dreptul studenţilor de a se organiza în asociaţii independente, dreptul studenţilor de a-şi exprima liber opiniile politice, dreptul de a trăi în normalitate, acestea şi multe alte raze de lumină formează visul lui Nestor Rodriguez. Însă, până la împlinirea acestui vis, Nestor trebuie să lupte cu coşmarul vieţii de cubanez. Ne povesteşte despre proiectele organizaţiei lui. Sunt două proiecte: obţinerea autonomiei universitare cu tot ceea ce presupune aceasta şi reînfiinţarea Universităţii Catolice „Santo Tomas de Villanueva“. Tresar când aud de acest proiect. Îl întreb dacă ierarhia Bisericii Catolice din Cuba îl sprijină, măcar neoficial. Răspunsul este negativ. Diplomaţia Vaticanului are subtilităţi pe care Nestor nu le poate înţelege.

 

Nestor ne spune cu o tristeţe sporită că gestul Uniunii Europene de a dialoga cu regimul comunist din Cuba a avut ca efect intensificarea opresiunii. Fraţii Castro au exploatat la maxim acest gest pe care l-au prezentat în faţa cubanezilor ca un fel de gir moral acordat regimului comunist de către Uniunea Europeană. Dizidenţii cubanezi s-au simţit trădaţi şi părăsiţi de un aliat de la care aşteptau un sprijin total. Nestor Rodriguez este însă optimist. Nu vor renunţa la luptă. Cu nici o săptămână înainte de vizita noastră, el împreună cu alţi patru prieteni aflaţi în închisoare au declanşat o grevă a foamei pentru a forţa autorităţile să amelioreze condiţiile teribile în care sunt încarceraţi deţinuţii politici. Securitatea a reacţionat ca de obicei, adică l-a bătut crunt, dar lui Nestor Rodriguez nu-i mai pasă. „Ne vom face datoria până la capăt. Numai voi, cei din Lumea Liberă, să nu ne uitaţi, să nu ne abandonaţi“, ne spune Nestor la despărţire, aproape în şoaptă. Europa, auzi acest strigăt? Europa, dormi? Europa, trezeşte-te!

 

 

 

Gânduri: Dictatura îţi răpeşte libertatea fizică şi depune toate eforturile posibile pentru a-ţi distruge libertatea interioară, libertatea sufletului. Un om supus torturii ideologice de zi cu zi prin intermediul căreia o dictatură îşi perpetuează stăpânirea, va căuta întotdeauna să evadeze din acest mecanism al terorii. Cubanezii se refugiază în muzică. Muzica îi ajută să supravieţuiască. În cartierele murdare ale Havanei, aproape la tot pasul eşti asaltat de sunetele muzicii cubaneze. Din case, din maşini, de la colţ de stradă, muzica tradiţională cubaneză se ridică spre cer, spre Dumnezeu şi mărturiseşte în felul ei împotriva dictaturii. Este muzica libertăţii mult visate...

 

Jurnal: Camil mi-a propus să mergem la un club de jazz. Şocul trecerii de la democraţie la dictatură a fost prea mare pentru noi. Ne resimţim. Suntem la marginea unei crize nervoase. Într-un fel, mă bucură faptul că am ajuns la această cădere nervoasă. Înseamnă că suntem oameni liberi, că virusul dictaturii nu mai este în noi, că respingem aproape bilogic starea de semi-sclavie în care cubanezii trăiesc o jumătate de secol. Accept propunerea lui Camil. O seară de jazz ne-ar prinde bine. Îl las pe Camil să aleagă locul. Îi place mult jazz-ul. Îmi vorbeşte de trupe şi solişti de jazz, pare că este un „connaisseur”. Aşteptăm să se facă seară. Clubul ales de Camil se deschide abia la ora zece seara. Am ceva emoţii. Nu am mai ieşit până acum noaptea târziu prin Havana. Am preferat să rămânem în casa unde suntem găzduiţi. E mai prudent. Totuşi, este necesar să ne oferim această seară de relaxare. Am ajuns la club fără probleme. „Vezi, Havana pare un oraş normal, dintr-o democraţie europeană, seara, când se aprind luminile!”, îmi mărturiseşte Camil, impresionat de strania şi deopotrivă minunata transformare a Havanei. Într-adevăr, noaptea, străzile şi clădirile Havanei au un farmec aparte. Parcă şi mirosul cumplit din timpul zilei bate în retragere.

 

Intrăm în club după ce plătim câte zece pesos convertibili de fiecare, adică în total vreo 18 euro. În preţ este inclusă o băutură. Clubul este amenajat în fostul subsol al unui bloc turn. Ţevile de evacuare a dejecţiilor din băile apartamentelor de deasupra străpung tavanul, dar sunt vopsite în culori discrete şi nu ies în evidenţă. Reprezentanţii jalnici ai clasei de mijloc occidentale sunt şi ei prezenţi. Au aceeaşi atitudine pe care am observat-o de când am venit în Cuba, atitudinea unor stăpâni de plantaţie veniţi în vacanţă la moşia din colonii. Germani, englezi, spanioli stau aşezaţi la mese, pufăie ţanţoşi din havanele de contrabandă şi beau „Cuba Libre”. Comandăm băutura. Camil vrea să fumeze. Cere un foc de la chelner şi ignoră atenţionarea acestuia cum că havana pe care o pufăie nu e veritabilă, ci proastă, foarte proastă. Am cumpărat câte o cutie de havane de la gazda noastră. Ne garantase că sunt luate direct din fabrică. Oricum, nu mai contează. Sunt havane din Cuba şi noi suntem mulţumiţi cu asta...

 

 Începe spectacolul. O trupă formată din şase cubanezi revarsă asupra noastră muzică de jazz cubanez. Inima trupei este o cubaneză mulatră, trecută de vârsta a doua, care stăpâneşte minunat pianul şi propria-i voce. Împreună cu ea cântă soţul, un basist excelent, fiica, o tânără negresă cu o voce caldă, dar încă puţin lucrată, un saxofonist negru foarte talentat, un toboşar nervos şi plin de ritm şi un trompetist care a extaziat publicul din club. Îi ascult şi mă las purtat de muzica lor. În timpul celor două ore de jazz, dictatura fraţilor Castro a fost suspendată. Nici măcar gardianul în civil cu faţă de securist care păzea clubul nu mai era gardian. Pulsa şi el împreună cu noi în ritmul muzicii de jazz. Dictatura căzuse, Cuba era o ţară liberă, cubanezii îşi redobândiseră demnitatea. Muzica de jazz devenise pentru toţi cei aflaţi în club un fel de liant, un suflet de grup, un imn înălţat libertăţii fiinţei umane. Revoluţia muzicii de jazz a învins în acel club, insulă pierdută în oceanul de suferinţă care este Havana. Am plecat spre gazdă după miezul nopţii. Purtam în suflet libertatea în stare pură. Libertatea muzicii de jazz cubanez...

 

 

Gânduri: Atunci când trăieşti într-o închisoare mare cât o insulă, vei rezista chinurilor doar dacă îţi vei afla puterea în conştiinţa nevinovăţiei tale. Vorbeam acum un an cu un fost deţinut politic de la noi, din România. Îmi spunea că a rezistat tuturor umilinţelor şi torturilor din închisoare pentru că ştia că cei vinovaţi în faţa lui Dumnezeu erau torţionarii şi nu cei torturaţi. Loviturile peste gură cu care îl chinuiau securişti ajunseseră să-i pară dulci ca nişte picături de miere. De ce? Pentru că în adâncul sufletului o voce tainică îi spunea că fiecare lovitură primită îl apropia şi mai mult de Dumnezeu...

 

Jurnal: Astăzi e duminică aşa că am hotărât să mergem la biserică. Biserica catolică „Santa Rita” din cartierul Miramar, cartierul unde sunt sediile ambasadelor străine şi casele nomenclaturiştilor cubanezi. Un fel de „Primăverii” de la noi. Am luat un taxi. Lui Camil nu-i e prea bine. Acest doctorand la Logică refuză aproape biologic să se adapteze sistemului ilogic şi demonic al comunismului cubanez. Când ajungem la biserică, messa catolică îl revigorează. De ce am ales biserica Santa Rita? Este biserica unde duminică de duminică se strâng soţiile deţinuţilor politici cubanezi din Havana. Grupul acestor femei se numeşte „Damas de blanco”, Femeile în alb. Aceste femei curajoase nu fac politică. Ele ştiu doar că soţii lor sunt închişi pe nedrept şi vor să-i vadă eliberaţi din închisoare, acasă, lângă cei dragi. Forma lor de protest este simplă. Se îmbracă în alb şi poartă în mâini buchete de flori pe care, după messă, le împart credincioşilor prezenţi.

 

La predică am avut parte de o surpriză de proporţii. „Înţelegi ce zice preotul?”, mă întreabă Camil. Îi răspund negativ. Nu înţeleg prea bine limba spaniolă. „Le pomeneşte pe „Damas de blanco” în predică. Spune că persoanele care formează grupul din stânga altarului sunt persoane chinuite, izgonite şi aflate în mare suferinţă. Îi îndeamnă pe credincioşi să nu uite că Hristos ne-a poruncit să ne ajutăm semenii aflaţi în suferinţă şi că la Judecata de Apoi, Hristos ne va întreba cum ne-am făcut datoria faţă de cei care acum suferă cumplit”. Preotul le-a mai pomenit pe femei de câteva ori în predica lui dedicată apropiatei sanctificări a unui preot cubanez din secolul al XIX-lea, Jose Olallo Valdes, membru al Ordinului Ospitalierilor. Curajul preotului m-a emoţionat profund. În biserică se aflau cel puţin trei agenţi ai securităţii comuniste. Totuşi, preotul şi-a făcut datoria faţă de Hristos şi a mărturisit credinţa noastră creştină.

 

După messă am ieşit în faţa bisericii. Am observat imediat pe securişti. Instinctul m-a ajutat să-l identific pe unul dintre ei chiar în timpul slujbei religioase. Un negru tânăr, atletic, aşezat într-un loc de unde putea să ţină sub observaţie atât grupul de femei, cât şi restul credincioşilor. Pe treptele din faţa bisericii, femeile grupului „Damas de blanco” s-au aşezat ca pentru poză. Vreme de un minut, două s-au lăsat fotografiate de unul dintre securişti, un tinerel cu alură de jurnalist. Îi zâmbeau şi fluturau spre el buchetele de flori. În cele două colţuri ale bisericii, ceilalţi doi securişti supravegheau „la vedere” grupul şi aruncau priviri severe către noi. Era evident că-i deranja faptul că fotografiam grupul. Nu am insistat. După câteva fotografii şi o filmare cu aparatul foto, am părăsit zona.

 

Pe diavol îl arde dacă îi răspunzi cu un zâmbet plin de milă. Am privit la securiştii cubanezi. Erau absolut neputincioşi. Câteva femei îmbrăcate în alb, purtând flori în mâini şi milă în zâmbete i-au umilit, făcând inutilă atotputernicia lor. Pe treptele bisericii catolice „Santa Rita” din Havana, într-o după-amiază însorită de duminică, diavolul a fost învins de femeile lui Hristos, Damas de blanco...

 

 

Gânduri: Oraşul Santa Clara îmi oferă acelaşi decor trist al sărăciei şi minciunii. Totuşi, aici, în Santa Clara speranţa renaşterii poporului cubanez îmi pare parcă mai mare ca în Havana. Oraşul este plin de tineri. În piaţeta din faţa hotelului unde ne-am cazat – plătim 30 de euro pentru o noapte petrecută într-un fel de celulă murdară în care sunt înghesuite două paturi – am văzut până seara târziu, zeci de grupuri de elevi cubanezi. Veseli, guralivi, parcă neştiutori, nepăsători la drama permanentă a vieţii de cubanez. Tinereţea are puterea de a învinge chiar şi o tiranie. Îmi amintesc de tinerii noştri asasinaţi în Decembrie 1989. După câţiva ani de la moartea lor s-a spus că au murit degeaba. Acum, aici, în Cuba comunistă înţeleg că moartea lor ne-a dăruit nouă, românilor, libertatea. Inclusiv libertatea de a spune, cu inconştienţă şi nesimţire că ei, tinerii din Decembrie 1989 au murit degeaba...

 

Jurnal: Guillermo Fariñas Hernandez este licenţiat în psihologie şi prizonier politic. Îl întâlnisem în Havana, în casa unei avocate dizidente şi stabilisem să-l vizităm în Santa Clara. Locuieşte într-o casă cu etaj, cu camere mici, sufocate parcă de ziduri murdare şi strâmbe. Ne aşezăm pe nişte scaune, în sufragerie, dacă se poate numi sufragerie un fel de intrând al unui hol. Fariñas încearcă să ne demonstreze că e optimist. Ne zâmbeşte mereu şi ne îndeamnă să nu ne grăbim, ci să mai zăbovim la discuţii. Ne înduplecă şi petrecem cu el mai mult de o oră, cu mult peste cele 30 de minute pe care le-am stabilit ca limită de siguranţă.

Fariñas a executat trei sentinţe de închisoare pe motive politice, ultima dintre ele fiind suspendată din executare datorită deteriorării grave a sănătăţii. Acum Fariñas este acasă, în libertate condiţionată. Este aşa de bolnav încât nu poate fi tratat în infirmeria mizerabilă a închisorii. Autorităţile comuniste l-au liberat condiţionat de teamă să nu le moară în închisoare. Se pare că Raul Castro nu doreşte escaladarea scandalului cu organizaţiile pentru drepturile omului din Occident.  

 

Fariñas este unul dintre jurnaliştii în ilegalitate ai Cubei comuniste. Redacţia „Cubanacan Press” are sediul la el acasă. Sediu e mult spus pentru a descrie o masă de lemn, trei scaune vechi şi un PC primit de la o organizaţie umanitară din Europa. Totuşi, din cămăruţa murdară şi slab luminată de un bec chior, pornesc spre lume zeci de articole despre dictatura comunistă, despre abuzurile regimului fraţilor Castro, despre coşmarul în care s-a transformat pentru cubanezi revoluţia continuă a lui Fidel.

 

Fariñas ne povesteşte despre încercările disperate ale Partidului Comunist Cubanez de a păstra controlul asupra unei populaţii înfometate şi tot mai nemulţumite. Rectorul şcolii de partid din Havana a propus înfiinţarea unor sate captive, un fel de colonii penitenciare unde să fie exilaţi toţi deţinuţii politici şi opozanţii din Cuba. Această măsură ar urma să completeze o altă decizie aberantă a comuniştilor cubanezi, anume crearea unei direcţii militarizate de contrainformaţii în cadrul partidului. Fariñas a publicat pe site-ul „Cubanacan Press” un articol intitulat „Gulagul ce va să vină” în care povestea despre discuţiile de la şcoala de partid. Securitatea l-a interogat de mai multe ori şi a încercat să afle prin „metode specifice” care sunt sursele lui Fariñas, cine i-a spus lui ce s-a discutat la şedinţa politrucilor. „Deocamdată nu au aflat şi nici nu or să afle”, ne spune Fariñas, zâmbind sfidător.

 

Guillermo Fariñas Hernandez visează la ziua în care „Cubanacan Press” va fi o agenţie de presă liberă într-o Cubă democratică. Speră să trăiască până atunci. Îl privesc cu strângere de inimă. Are trupul uscat, brăzdat de tăieturi şi răni, urmele bătăilor şi intervenţiilor chirurgicale pe care le-a suferit în toţi aceşti ani de tortură. Trupul lui Fariñas îmi pare o rană deschisă. Ochii lui rămân însă ferestrele unui suflet curajos, sufletul unui om care a ales să moară în demnitate, decât să trăiască în sclavie, sufletul lui Guillermo Fariñas Hernandez, un jurnalist în ilegalitate...

 

 

Gânduri: Care sunt oare gândurile unui om aflat în puşcărie pentru că a cutezat să se exprime liber împotriva tiraniei? Cum îi pare acestui om sacrificiul pe care îl cere familiei rămase în chingile dictaturii? Câtă putere trebuie să fie într-un om care acceptă suferinţa nu doar pentru el, dar şi pentru cei dragi ca preţ al mărturisirii adevărului? Câţi dintre noi ar renunţa la binele familiei, chiar şi la un „bine” precar şi degradant, pentru a lupta cu tirania şi a mărturisi adevărul?

 

Jurnal: O mamă cu fiul ei. I-am cunoscut acasă la Fariñas, jurnalistul anti-comunist din Santa Clara. Mama a intrat sfioasă în camera unde o aşteptam. Îi era parcă ruşine să vorbească cu noi. Băiatul, un puşti de vreo zece ani, a păşit îndrăzneţ spre noi şi ne-a întins mâna. Ne-am salutat ca nişte bărbaţi, privindu-ne în ochi şi strângându-ne mâinile cu fermitate. Mama şi băieţelul curajos sunt familia lui Omar Moises Ruiz, prizonier politic într-o închisoare din provincia Sanctu Spiritus. O întrebăm pe mamă la câţi ani e condamnat soţul. Nu ne răspunde, ne spune doar că e condamnat pentru acţiuni împotriva regimului. Apoi, se întoarce cu spatele spre băiat şi ne arată prin semne: la optsprezece ani. Nu vrea ca băiatul să afle că nu-şi va mai întâlni tatăl vreme de optsprezece ani. Picături de lacrimi îi lucesc în ochi, dar îşi revine rapid. Nu trebuie să-l sperie pe copil.

 

Soţul Barbarei Rojo Arias este încarcerat împreună cu deţinuţii de drept comun. Autorităţile comuniste procedează aşa cu deţinuţii politici tocmai pentru a le face detenţia cât mai dificilă cu putinţă. Omar Moises Ruiz este grav bolnav. Barbara Rojo Arias a fost obligată să se retragă din „Damas de blanco”, grupul de rezistenţă al soţiilor de prizonieri politici, pentru a obţine ameliorarea condiţiilor de detenţie ale soţului şi mai ales, asistenţă medicală pentru acesta. Barbara ne face un semn discret spre băiat şi ne spune, în şoaptă, că şi copilul este bolnav, suferă de ulcer. Despărţirea forţată de tată i-a provocat un şoc. Acum înţeleg seriozitatea şi lipsa oricărui zâmbet de pe chipul copilului.

 

Barbara Rojo Arias este economist de profesie. Până la condamnarea soţului lucra la o bancă de stat. După arestare, directorul a început să facă asupra ei diferite presiuni, inclusiv să-i ceară să comită nereguli. De fapt, directorul avea ordin de la partid să o determine să demisioneze, ceea ce s-a şi întâmplat. Barbara şi copilul trăiesc din mila rudelor, din mici comisione pe care le mai face Barbara şi din ajutoarele primite din lumea liberă. În general, soţiile celor condamnaţi pentru motive politice nu pot să-şi păstreze locul de muncă. Ajutor de şomaj nu primesc pentru că oficial, în Cuba comunistă nu există şomeri.

 

Barbara ne spune că programul de vizite la închisoare este foarte restrictiv: o vizită familială o dată la 45 de zile şi o vizită matrimonială o dată la 60 de zile. Când soţul are drept la pachet, îi duce mâncare şi haine, uneori şi medicamente primite de la organizaţiile umanitare occidentale. O întrebăm dacă există vreo şansă ca soţul să fie liberat condiţionat sau eventual, graţiat. Barbara zâmbeşte trist, priveşte spre copil, şi ne spune că speranţa nu moare niciodată. Vorbe rostite pentru copil. Ochii ei ne mărturisesc însă că este disperată.

 

Îl privesc pe băieţelul tăcut şi maturizat înainte de vreme. Simt cum mă cuprinde revolta. Revoltă împotriva mea pentru că nu pot face nimic pentru acest copil. Revoltă împotriva comuniştilor care au transformat Cuba într-o insulă-închisoare, schingiuitorii de copii. Revoltă împotriva europenilor care vin aici să petreacă în dezmăţ cu curvele şi bişniţarii, europeni umflaţi de bunăstarea egoistă a societăţii consumiste şi nepăsători la drama cubanezilor. Simt revoltă împotriva întregii lumi, iar pentru o clipă mă revolt şi împotriva lui Dumnezeu: de ce atâta suferinţă, Doamne?

 

 

Gânduri: Îmi amintesc anii de liceu. Frigul din clase, în timpul iernii, tabloul lui Ceauşescu atârnat deasupra tablei, orele de învăţământ politic în care ni se spunea cât de minunată e patria noastră socialistă, faţa impertinentă a secretarului de partid, un individ cu ceafa groasă şi apucături de porc, toate acele clipe chinuite ale unei adolescenţe irosite. Apoi, a venit Decembrie 1989. Am ieşit în stradă. S-a tras în noi. Armata, Securitatea, teroriştii, nu ştim exact cine a tras. Unii dintre noi au murit. Ceilalţi am supravieţuit, am uitat şi acum ne irosim pentru a doua oară viaţa.

Jurnal: Astăzi, am fost la miting. Comunismul, ca şi nazismul, reinventează permanent istoria, o jupoaie de sensuri, o seacă de conţinuturi şi o supune ţelurilor revoluţiei la care sunt condamnaţi pentru totdeauna supuşii regimului. O astfel de răstălmăcire a fost pretextul mitingului din această după-amiază. Au fost comemoraţi opt studenţi la medicină cubanezi executaţi de spanioli cu peste o sută de ani în urmă pentru că ar fi profanat mormântul unui jurnalist spaniol. Câteva mii de studenţi şi elevi au fost mobilizaţi în piaţa Universităţii din Havana. Activiştii PCC, ai FEU (organizaţia comunistă a studenţilor cubanezi) şi ai organizaţiilor de pionieri au controlat cu o extraordinară precizie mulţimea tinerilor. Atmosfera de la mitingul din Havana mi-a reamintit de anii când participam ca pionier şi mai târziu ca utecist, la defilările de 23 august. Am reîntâlnit stafia tovarăşului de la judeţ, individul care cu mişcări încete, priviri severe şi ordine scurte îi instruieşte pe tovarăşii de la Propagandă. Aproape că am fost pe punctul de a o saluta cu „Bună dimineaţa, tovarăşa instructor” pe individa cu părul prins tinereşte în două codiţe, responsabila cu organizarea pionierilor. Am fost cuprins de o sumedenie de sentimente pe care le credeam uitate, îngropate în adâncul sufletului. Însă, un sentiment a fost mult mai puternic şi m-a salvat din coşmar, sentimentul de silă.

 

Am fost trezit cu brutalitate din acest şir al trăirilor amestecate, de urletele preşedintelui FEU, un tânăr negru care a început să declame de pe un podium amenajat în mijlocul pieţei despre revoluţia continuă, despre Fidel, despre Raul, despre hotărârea tinerilor cubanezi de a muri pentru apărarea cuceririlor revoluţiei. Cei opt studenţi cubanezi asasinaţi de spanioli a fost pomeniţi doar în două fraze ca exemplu de atitudine revoluţionară. În rest, spanacul cunoscut al unui discurs aşa-zis revoluţionar, tot textul gravitând în jurul fraţilor Fidel şi Raul Castro, salvatorii poporului cubanez. După urlătoare a urcat pe podium un individ cu o chitară. Atmosfera s-a schimbat. Parcă eram la Cenaclul Flacăra al tovarăşului Adrian Păunescu, poetul de casă al Ceauşeştilor. Se cânta despre eorismul tinerilor revoluţionari, în ritmul muzicii cubaneze. La un semn, activiştii au început să aplaude, urmaţi imediat de tineri. După recitalul cântăreţului, din boxele aşezate în colţurile pieţei au răsunat sunete de trompetă. Începea marşul. În capul coloanei au fost aşezaţi câţiva militari purtând steaguri naţionale, urmaţi de un grup de pionieri şi studenţi cu steagurile organizaţiilor, iar la urmă, mulţimea. În primul şir al mulţimii, activul de partid şi de stat de la ministerul educaţiei. Turma s-a pus în mişcare, mânată cu precizie de dulăii partidului, activiştii şi securiştii. Tinerii păreau că se amuză, semnificaţia mitingului le era străină, ei doar ieşiseră la defilare. Studenţii chinezi au fost cei mai nepăsători faţă de disciplina cerută de organizatori. Au părăsit coloana şi au început să facă poze soldaţilor din garda de onoare, ba chiar să se şi pozeze cu aceştia. După câteva minute de dezordine, o tovarăşă activistă a venit şi i-a reaşezat în coloană, însă cu mult tact şi multe zâmbete, aşa cum se cuvine unor trimişi ai marelui popor prieten chinez.          

 

Relaţia regimului Castro cu tinerii este una aparte. Fraţii Castro ştiu cât de periculoasă este acumularea de energie în rândul tinerilor. De aceea, regimul comunist este mai blând cu tinerii. Li se îngăduie o anumită libertate de manifestare în modă, muzică, distracţii şi sex. Bineînţeles că există control. Pe de o parte, securitatea monitorizează foarte atent mediile universitare, pe de altă parte accesul la diferite „item”-uri occidentale (haine, electronică, telefoane mobile etc.) este îngrădit de costurile ridicate. Fraţii Castro ispitesc tinerii propriului popor cu un fel de „carpe diem” cenuşiu în speranţa că flacăra revoltei nu se va aprinde şi că tinerii nu vor ieşi în stradă, la un alt fel de miting decât cel organizat de activişti, aşa cum au ieşit tinerii români în Decembrie 1989. Speranţă zadarnică...