- Stimate domnule Claudiu Târziu, sunteţi fondatorul şi editorul unei reviste de spiritualitate ortodoxă, binecunoscută în România. Cum s-a născut ideea înfiinţării acestei reviste şi în ce măsură sunteţi convins că are un impact important într-o societate postcomunistă în care se păstrează în conştiinţa mireanului nostru o serie de prejudecaţi şi sechele atee?

 

- Dragă domnule Gabriel Stănescu, dacă nu eram convins că revista “Rost” va putea avea o influenţă în lumea românească, nu aş fi creat-o. Această publicaţie nu este o jucărie personală, nu este rodul vreunui orgoliu şi nici vreo afacere. Revista “Rost” este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni al Asociaţiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una în duh ortodox, dar nu se ocupă doar de viaţa Bisericii, ci are încă doi piloni: cultural şi politic. De altfel, se şi subinitulează explicit: revistă de cultură creştină şi politică. Suntem convinşi că politicul, pentru a fi în slujba binelui public – aşa cum se cuvine – trebuie să fie nutrit de credinţă, iar cultura fără Dumnezeu e doar aflare în treabă, pe când cultura creştină poate zidi.

Organizaţia şi revista s-au născut din iniţiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserică, între care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator şi de liant. Au venit în gruparea aceasta oameni cu pregătiri, vârste, realizări profesionale, temperamente şi aspiraţii dintre cele mai diferite. Sunt preoţi, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvişti, jurnalişti, sociologi, avocaţi, politologi, economişti etc. Toţi suntem legaţi între noi şi motivaţi în demersul nostru de credinţa în Dumnezeu şi de dragostea faţă de neamul românesc.

 

Am avut privilegiul ca încă de la începutul acestei întreprinderi, în 2002, să fim giraţi, la modul onorant şi îndatoritor deopotrivă, de un grup de vechi luptători anticomunişti –  care şi-au probat credinţa prin jertfă în temniţele comuniste timp de zeci de ani –, în frunte cu regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost şi preşedinte de onoare. Din Senatul Asociaţiei “Rost”, condus de scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, a făcut parte şi o legendă a luptătorilor anticomunişti din munţi, regretatul Ion Gavrilă – Ogoranu, şi mai fac parte încă o serie de modele vii pentru noua generaţie, cum sunt poetul, istoricul şi fostul deţinut politic Demostene Andronescu sau fostul deţinut politic Petru C. Baciu.

 

În privinţa sechelelor şi a prejudecăţilor care ne trag pe noi românii în jos, menirea “Rost” este tocmai de a ajuta lumea românească să-şi re-găsescă rostul pierdut în comunism, redescoperindu-se pe sine, în primul rând prin recursul critic la o tradiţie legitimantă, deopotrivă naţională şi europeană.

Iar cei şase ani scurşi deja de când am fondat organizaţia şi revista omonimă sunt de natură să ne dea speranţe că efortul nostru nu este zadarnic. Am reuşit în aceşti ani să facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: să coagulăm un grup de elită, care să analizeze pertinent problemele lumii româneşti şi să propună soluţii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectivă conservatoare.

 

- Cum vedeţi o schimbare la faţă a României pornind de la morala creştină?

 

- Mai întâi observ cu bucurie că România nu a fost decreştinată, aşa cum s-a întâmplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia în detrimentul credinţei. Nici înainte de comunism, nici în timpul acestei năpaste de 45 de ani, nici după. Şi nu neapărat pentru că românul nu ia nimic în serios, aşa cum s-a spus, ci, după mine, pentru că românul e conservator din fire: el s-a născut creştin şi nu-l convingi să renunţe la icoană, la biserică şi la preotul lui.

Desigur, nu ne amăgim cu ideea ca România este Grădina Maicii Domnului. Nu este, că dacă ar fi n-am fi înregistrat milioane de avorturi în ultimii 20 de ani, n-am vedea bătându-se creştinii la coadă la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcătuit în mare parte din “prinţi” ai Bisericii şi care îşi permite să treacă nonşalant peste trădări ale credinţei ca aceea comisă de ÎPS Nicolae al Banatului, care s-a împărtăşit cu greco-catolicii.

 

M-aţi întrebat de morala creştină. Asta se poate confunda cu morala laică. Şi una, şi cealaltă îţi spune să nu furi, să nu ucizi, să nu înşeli etc. Dincolo de morală, pentru o adevărată schimbare la faţă, România are nevoie de trăire creştin-ortodoxă.

 

Sigur, spre deosebire de alte popoare, românii încă umplu bisericile în fiecare duminică, construiesc biserică după biserică, mănăstire după mănăstire, de 20 de ani încoace (într-un efort demn de toată lauda, dar care ar trebui canalizat, în opinia mea, de către preoţi şi spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre clădiri), încă acordă un respect deosebit preoţilor, ţin posturile mari, cinstesc sărbătorile creştine ş.a. Mai avem însă mult până să ne trăim credinţa deplin.

 

Una peste alta, cred că demersul “Rost” nu este asemănător predicatorului din pustiu, nu vine într-un deşert spiritual, ci porneşte de la premise foarte promiţătoare. Iar ca “Rost” sunt multe alte organizaţii şi publicaţii ale laicatului. Mai ales în ultimii ani am observat o emulaţie de excepţie pe direcţia asta. S-au făcut remarcaţi apologeţi cu un mare impact la public ca maestrul Dan Puric, sau ca ai mei congeneri Mircea Platon şi Danion Vasile. Au apărut noi reviste ortodoxe, în care se manifestă o credinţă bărbătească, sănătoasă, în care spiritul critic îşi îndeplineşte funcţia lui naturală de îndreptare.

 

Pe de altă parte, încă lipseşte dialogul şi împreuna-lucrare între intelectualii din Biserică şi ierarhie. Or acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericească, în cea mai mare parte a sa, nu integral, căci sunt şi excepţii, nu înţelege să se folosească de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au în general tendinţa de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sunt arhiereii care, precum vlădica Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, pot şi vor să întreţină dialogul şi colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocşi.

 

Lamura neamului, din care fac parte şi unii, şi ceilalţi, are responsabilitatea îndreptării poporului pe calea cea bună. Şi este important ca aceasta lamură să fie unită în acţiuni.

 

- Care credeţi că sunt valorile pe care trebuie să le apărăm de influenţele negative ale societăţii de consum?

 

- După căderea comunismului în Est, ne-am aruncat, fără plasă de siguranţă, în braţele capitalismului sălbatec. Lipsurile îndurate în vremea dictaturii sunt răzbunate şi de români printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decât un efect al unui fenomen cu implicaţii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai dăunătoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitivă a tuturor minorităţilor –, nivelarea socială, etnică şi culturală – pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizării, un Ovidiu Hurduzeu, de pildă, a scris extraordinar de limpede şi de bine argumentat.

Pentru a salva din calea tăvălugului, calea e una singură, întoarcerea la, sau, după caz, ancorarea în valorile perene: credinţa în Dumnezeu, tradiţia, familia…

 

Prin globalizare, cu tot şirul său de politici, tocmai în aceste valori se loveşte cel mai puternic. Credinţa este scoasă din sfera publică, precum o boală ruşinoasă, tradiţia este contestată, familia este dizolvată – prin încurajarea unei vieţi “libere” de orice contract, de orice convenţie, în fapt o viaţă de desfrânare, prin promovarea agresivă a homosexualităţii, prin “planificarea familială” etc. etc.

 

- Care ar fi diferenţele dintre ortodoxie şi neoprotestantism?

 

- Sunt diferenţe esenţiale de raportare la Dumnezeu, la Sfânta Scriptură, la icoană, la rolul Bisericii, la viaţă. Ar fi oţios să intrăm acum în detalii. Esenţial mi se pare că nu poţi amesteca lucrurile, şi nu poţi spune că există mai multe adevăruri. Există un singur Adevăr treimic, o singură Biserică – pe care noi, ortodocşii, o mărturisim în simbolul de credinţă, ca pe Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească –, există un singur sens al vieţii, mântuirea, şi un singur mod de a te mântui, credinţa cea adevărată, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox şi o mărturisesc, fără a încerca să impun nimănui credinţa mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator şi periculos să declari că toate “tradiţiile” sunt adevărate şi bune şi să încerci o unificare a denominaţiunilor creştine sub aceeaşi pălărie, aşa cum intenţionează mişcarea ecumenistă. Cine încearcă asta îmi primejduieşte mântuirea şi, deci, nu poate fi prietenul meu.

 

- Se poate interpreta tendinţa de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflată a  tendinţei generale de globalizare?

 

- Ecumenismul este forma de globalizare spirituală. Însă, în opinia mea, ecumenismul a murit înainte de a se naşte. Ce se face acum este doar menţinerea artificială a unui corp în moarte clinică sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele care totuşi împiedică declararea morţii sunt exclusiv politice. Cu alte cuvinte, aşa cum ne-au avertizat mulţi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai că este o erezie, dar este şi doar politică, fără urmă de credinţă. Folosesc aici termenul de ecumenism nu în sensul de dialog şi de colaborare, altminteri fireşti, ci în acela de sicretism religios, de abandon al propriei credinţe, de amestec al “tradiţiilor”.

 

- Credeţi că ordodoxia ar putea fi o piedică în efortul actual de integrare reală în Uniunea Europeană sau, dimpotrivă, că ortodoxia este expresia specifică a spiritualităţii româneşti, un dat fără de care nu putem vorbi de un specific naţional, de o identitate culturală?

 

- Cred cu tărie în asta: că poporul român s-a născut creştin. Până la 1054 creştinismul a fost una, adică dreapta credinţă, ortodoxie. Catolicii s-au desprins de Biserică din ambiţie umană, iar toate inovaţiile pe care le-au adus dreptei credinţe, pentru a-şi justifica acţiunea schismatică, nu mai sunt în duh cu moştenirea hristică transmisă prin Sfinţii Apostoli. În aceste condiţii, se pune din nou întrebarea la care un Nae Ionescu a dat un răspuns radical: sunt români românii de alte confesiuni?

 

Eu cred că ei îşi păstrează calitatea etnică de români, chiar dacă parte din spiritualitatea şi din zestrea lor culturală este diferită. Este ca şi cum un om şi-a pierdut un braţ sau un picior, supravieţuieşte, dar nu mai este întreg. Asta pe de o parte.

 

Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integrăm în Uniune Europeană pe temeiuri confesionale, iar credinţa noastră n-ar trebui să încurce pe nimeni într-un proces strict politic şi administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxă Română nu s-a pronunţat în chestiuni de integrare. Biserica va lua poziţie numai atunci când, prin acţiunile sale, Uniunea Europeană va aduce atingere credinţei noastre. De pildă, dacă Parlamentul European hotărăşte că, de mâine, România şi celelalte state membre trebuie să dezincrimineze prostituţia, să permită căsătorii între homosexuali şi adoptarea de copii de către cupluri de homosexuali, sau să nu mai accepte construirea bisericilor mai înalte de cinci metri, sau să scoată toate crucile din spaţiul public, inclusiv de la răspântiile drumurilor şi de pe biserici, atunci Biserica – şi mă refer aici nu numai la partea de administraţie bisericească sau la ierarhie, ci la întregul popor binecredincios – este chemată să se opună, să-şi probeze credinţa prin mărturisire şi, la nevoie, prin faptă, printr-o opoziţie limpede.

 

Dar, în aceste condiţii, ne vom pune întrebarea: în ce vrem să ne integrăm? Bun, am fost siliţi să renunţăm la o parte din suveranitatea şi independenţa noastră de stat şi să intrăm în UE, că altfel ne păştea falimentul şi, poate, Doamne-fereşte!, dezintegrarea. Însă, când ai de ales între Hristos şi orice pe lumea asta, tu, creştin ortodox, nu mai stai pe gânduri.

 

Eu m-aş bucura ca occidentalii să-şi dea seama că în Est, în ciuda lungii dominaţii comuniste, care a vrut să ni-l scoată pe Hristos din inimi, există o mare sensibilitate religioasă şi că e bine să nu ne fie lezată această sensibilitate.

 

- Cunoasteţi articolul lui Eliade intitulat "De ce sunt intelectualii laşi?". Cum aţi  răspunde azi la această întrebare?

 

- Am avut privilegiul de a cunoaşte, de la o vârstă foarte tânără, câţiva foşti deţinuţi politici care mi-au îndreptat paşii pe calea cea bună. De la ei ştiu că şi în interbelic, şi mai târziu, în timpul comunismului, majoritatea celor care trădau, care deveneau colaboraţionişti, care făceau compromisuri majore şi în puşcărie, şi în libertatea falsă din afara temniţei erau intelectuali. Aceşti prieteni ai mei mai în vârstă, ei înşişi intelectuali, cred că intelectualii erau laşi şi cedau mai repede pentru că îşi închipuiau că este mai importantă mintea lor, contribuţia lor ştinţifică şi creaţia lor, decât sângele lor, decât jertfa la care erau chemaţi pentru Hristos şi pentru neam.

 

Astăzi, mijloacele de constrângere şi de împingere către trădare – trădarea credinţei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubeşti – s-au schimbat. Nu mai eşti întemniţat, nu mai eşti schingiuit, nu mai eşti înfometat… Păstrând proporţile şi schibând ceea ce e de schimbat, este diferenţa dintre “reeducarea” de la Piteşti şi “reeducarea” de la Aiud. În prima, trădarea se obţinea prin schingiuiri trupeşti şi prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar în a doua, trădarea era rodul unor presiuni psihologice şi a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar în ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor şi urmărea acelaşi lucru: dezumanizarea celor supuşi acestui proces.

 

Astăzi, intelectualii au de ales între a fi politically correct – ceea ce presupune uşi deschise, posibilităţi de avansare în carieră, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivalează cu marginalizarea socială, devii nefrecventabil, eşti privit cu suspiciune, dar şi cu invidie pentru cerbicia ta; uneori eşti concediat sub pretexte străvezii sau chiar pe motivul că eşti “extremist” etc. În funcţie de tăria ta de caracter, de obligaţiile familiale şi de alţi factori de presiune, alegi. Nu înseamnă neapărat că eşti laş, ci doar slab. Cunosc mulţi intelectuali care au aceleaşi convingeri ca mine, dar n-ar îndrăzni să şi le exprime public, pentru a nu îşi periclita poziţia socială.

Ca să dau totuşi o notă de optimism, cred că Dumnezeu ţine cu cei curajoşi.

 

- Sunteţi un intelectual tânăr, activ, aş spune chiar un personaj harismatic, model pentru generaţia Dvs. Ce vă nemulţumeşte şi ce vă bucură în această lume care îşi caută "rostul" vieţuirii pe Pământ?

 

-  Mă măguliţi. Şi sunt destul de tânăr încă pentru a mi se stimula mândria – ceea ce e un păcat. Dincolo de glumă, mă nemulţumeşte blazarea pe care o văd la cei mai mulţi din generaţia mea şi, încă şi mai mult, mă indignează lipsa de entuziasm, de energie şi de dăruire pentru binele public pe care o întrezăresc la generaţiile mai tinere. Cred că mereu lumea a fost schimbată de către tineri, că e de datoria lor să dea de pământ cu falşii idoli – cum sunt azi cei legaţi de globalizare –, că ei au forţa şi nebunia să jertfească, pentru ca pe jertfa lor – şi nu neapărat de sânge – să se întemeieze o lume mai bună. Până la sfârşitul veacurilor, despre care nu ştim când va fi, ar trebui ca fiecare nouă generaţie să-şi propună să facă lumea mai bună. Or acum văd nişte tineri, vorba cuiva, gata îmbătrâniţi, acriţi, sceptici, când nu cinici, puşi pe căpătuială, conformişti, degrabă trădători… E foarte trist.

 

Faptul care mă bucură, mă face optimist şi întrucâtva îmi dă motivaţia pentru ceea ce fac ţine, numai aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toţi tinerii sunt morţi vii, există încă destui care nu numai că fac performanţă profesională dar simt şi nevoia să construiască şi pentru alţii. Sînt destui tineri care îşi asumă, întăriţi de credinţa în Dumnezeu, rolul pe care odată l-au avut lupătorii anticomunişti din munţi, şi anume de a întreţine speranţa. Luptătorii aceia din munţi – tineri şi ei pe vremea aceea – nu erau suficient de mulţi şi bine înarmaţi încât să câştige războiul cu un regim criminal, dar reuşeau să ţină flacăra speranţei aprinsă. Atât cât au fost ei de veghe în munţi, românii ceilalţi, mulţi şi laşi sau doar neputincioşi, au nădăjduit că regimul va pica. Iar demnitatea noastră de neam ne-a fost salvată de aceiaşi luptători, care au arătat că poporul român nu bagă capul în jug fără nici un fel de împotrivire.

 

- Ce personalităţi ale lumii creştine aţi cunoscut după decembrie ‘89 şi ce transformări sufleteşti s-au produs în sufletul Dvs. după astfel de întâlniri?

 

- Din păcate pentru mine, m-am mutat în capitală destul de târziu, abia acum opt ani. Aşa că, prin forţa împrejurărilor, am fost văduvit de întâlniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi plăcut să mă pot împărtăşi spiritual, cultural. Regret eneorm, de pildă, că nu i-am cunoscut pe Petre Ţuţea, Nicu Steinhardt, Horia Bernea. Însă, cu toate acestea, ocupaţia mea de jurnalist şi faptul că am intrat de foarte tânăr în legătură cu foştii deţinuţi politici, mi-au oferit ocazii să cunosc un număr de personalităţi proeminente ale lumii naţional-creştine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul şi dojana părintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat întrucâtva de părintele Iustin Pârvu, stareţul de la Petru Vodă, de părintele Arsenie Papacioc, de ÎPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Răzvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihăilescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu, şi mă opresc aici, fiindcă oricum sunt mult mai mulţi şi tot voi omite pe cineva. I-am cunoscut, fără însă a fi în relaţii apropiate, pe PS Justinian Chira, episcopul Maramureşului şi Sătmarului, PS Ioan al Covasnei şi Harghitei, părintele Constantin Galeriu, părintele Constantin Voicescu, părintele Teofil Pârâian, părintele Grigorie Băbuş, Sorin Dumitrescu, Mihai Şora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – şi aici lista ar fi prea lungă.

 

Fiecare m-a îmbogăţit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut întâi din cărţile lor şi apoi am vrut să-i întâlnesc faţă către faţă. Cu alţii s-a întâmplat invers. Cred că de la toţi am înţeles un lucru esenţial: cât de important este să păstrezi calea împărătească.

 

Nu pot spune că vreunul mi-a provocat o schimbare sufletească majoră, nici măcar dintre cei care îmi sunt prieteni, cum e bunăoară dl Răzvan Codrescu. Dar cu toţii m-au ajutat la o mai corectă înţelegere a lumii, să-mi ascut simţul pentru nuanţe, să mărturisesc într-un fel ferm, limpede, dar fără stridenţe şi neostentativ.

 

- Ce  primejdii ne vor aştepta în viitor? Sau altfel spus: ne putem aştepta la ceva bun în viitor sau doar la manifestarea Răului în lume?

 

- Viitorul îl ştie doar Dumnezeu. Noi putem face supoziţii pe baza a ceea ce se înâmplă deja. Dar nădejdea nu trebuie să ne părăsească niciodată. Cred că va fi atâta bine şi atâta rău în lume cât au fost şi până acum, poate cu o altă intensitate. Trebuie să ne pregătim însă continuu, că indiferent ce se întâmplă pe lumea asta, ţinta noastră, a creştinilor, este câştigarea împărăţiei cerurilor.

 

- Cum vom putea lupa împotriva Răului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura şi distruge acea zeste de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al  supravieţuirii speciei om?

 

- Ştiu că vă voi spune un truism, dar poate pentru că e aşa nu e foarte mult luat în seamă: lupta cu răul din noi înşine este cea mai importantă. Dacă am duce o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu păcatele noastre, cu gândurile noastre rele, cu ispitele, poate că şi lumea ar fi mai bună. De vreme ce toţi ne lăsăm pradă micilor noştri demoni interiori, nu ne putem plânge că Răul e generalizat în lume. Până să ne facă Oculta sclavii păcatului şi deci victime ale diavolului, ne aruncăm noi singuri în braţele vrăjmaşului prin lipsa noastră de trăire creştină, prin refuzul de a-l cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Mulţi suntem creştini doar cu numele, mergem la Sfânta Liturghie, ne spovedim, poate că ne şi împărtăşim, dacă avem câte un duhovnic mai blând, însă nu trăim cu adevărat numai pentru Hristos.

 

Evident că din toate căderile interioare multe îşi au cauza şi în exterior. Faptul că, odată ieşit pe stradă vezi imagini smintitoare, că te enervezi în trafic şi aproape că eşti împins să înjuri, să gândeşti rău, să-ţi faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar dacă ai fi mai puternic duhovniceşte, toate astea ar trece fără să te atingă.

Apoi, vin şi marile manevre, împingerea către păcate mai mari, cum este pofta de averi nemăsurate, stăpânirea altor semeni şi altele. Că diavolul nu stă degeaba. Dar ştim bine că îl avem pe Hristos oricând şi oriunde cu noi, dacă ne rugăm – aşa cum ne învaţă duhovnicii. Să plecăm genunchii la rugăciune, să începem orice lucrare cât de mică închinându-ne şi cerând ajutorul Domnului, să ţinem posturile şi să respectăm toate celelalte spuse de Biserică şi ni se va da nouă răspuns bun la toate provocările veacului.

 

- Care sunt maeştrii dvs. spirituali, cei văzuţi şi cei nevăzuţi? Ce v-a determinat să îi cunoaşteţi şi să-i iubiţi?

 

- Iau referirea dvs. la “maeştrii spirituali” în sensul cel mai larg şi spun: modele am avut şi am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsă pe care am resimţit-o acut. Când eram adolescent şi chiar mai târziu m-ar fi ajutat enorm să am un mentor. Astăzi, deja am ajuns la o vârstă şi la o experienţă de viaţă când nu mai am nevoie. Dar, cum spuneam, modele am avut, iar pe unele le-am numit. Părintele Calciu cred că a fost cel mai puternic pentru mine, pentru că ne asemănam şi temperamental şi a dovedit că te poţi ridica şi din fundul iadului – unde s-a prăbuşit întimpul “reeducării” de la Piteşti – la un nivel de credinţă la care mă rog lui Dumnezeu să ajung şi eu.

Pe urmă, am mai învăţat de la prieteni mai în vârstă destule lucruri. Mi-a plăcut să am prieteni mai mari, pentru că întotdeauna m-am simţit mai matur decât cei de vârsta mea şi pentru că am vrut să am de la cine învăţa.

Însă, ca orice creştin, am şi eu un duhovnic. El este îndrumătorul meu spiritual.

 

- Cum va arăta lumea de mâine în condiţiile în care, cum spunea Malreaux, "omul va fi religios sau nu va fi deloc"?

 

- Dacă i-ai luat omului verticala, se sufocă pe orizontală. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendenţei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate să nu-şi dea seama că el este neîmplinit, în ciuda tuturor realizărilor pământeşti, din pricina faptului că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea puţin, pentru că mulţi sunt şi azi religioşi fără să trăiască propriu-zis credinţa, fiind pietişti, superstiţioşi, conformişti, orice, dar nu trăitori creştini. Omul restaurat, adică omul reîndumnezeit, este ceea ce aşteptăm de la viitor. Şi ştim că se va întâmpla asta: unii vor fi, alţii nu. Dar cu toţii se vor înfricoşa la Parusie.

 

 

* Interviul a apărut iniţial în nr. 4-5 (141-142), april-may, 2009 al revistei româno-americane "Origini - romanian roots" (SUA), cu titlul: "Claudiu Târziu: Încă lipseşte dialogul şi împreună lucrarea între intelectualii din Biserică şi ierarhie".

 

Întrucît credem că este un text lămuritor în multe privinţe, iar revista “Origini” se adresează mai ales diasporei, l-am preluat aici.