După decembrie 1989, cultura română, văduvită de izolaţionismul regimului comunist şi supusă unei sistematice ideologizări, s-a aflat, în primii săi ani de recâştigare a libertăţii, sub semnul unui nou patos recuperator. Era vorba de restituirea unor momente semnificative din istoria sa, pe fondul unui exerciţiu firesc al recuperării memoriei colective. Dincolo de această practică absolut necesară, se ridicau numeroase probleme care ţineau de reînnoirea limbajului, prin reintroducerea în circuitul public a unor termeni, concepte obnubilate de vocabularul bolşevic. Unul dintre aceşti termeni care a inflamat dezbaterea publică a fost cel de elită, mai ales că adecvarea sa noţională la realitatea postcomunistă existentă era destul de îndoielnică.

 

„Dezbaterea asupra elitelor apare sub forma mai multor categorii de enunţuri culturale. Pe de o parte, avem un discurs ştiinţific, ale cărui mijloace şi finalităţi traduc un interes de ordin pur teoretic, intelectual. El a fost asumat de mai multe discipline teoretice, în primul rând de către sociologie, sub diversele sale înfăţişări, de ştiinţele politice şi, în cele din urmă, de istoriografie. Pe de altă parte, se poate regăsi o intenţie pragmatică şi militantă. Aceasta era interesată a discuta asupra legitimării (sau a deligitimării) anumitor categorii sociale şi politice, dar şi de reconstrucţia unui limbaj al ierarhiei şi al autorităţii în interiorul noii societăţi postcomuniste”[1].

 

Dezbaterea asupra elitelor implică atât chestiunea intelectuală în sine, cât şi aspectul istoriografic: al puterii, al ierarhiei sau a diferitelor forme instituite social. Ceea ce este important de subliniat, încă de la început, este aspectul consubstanţialităţii dintre elite şi putere, nici unul dintre aceşti doi termeni neputând fi analizaţi in absentia. Există mai multe teorii asupra elitelor de care se ocupă şi cercetătorul Florea Ioncioaia: dacă teoria sociologică asupra elitelor „ezită între finalitatea pragmatică (inclusiv ideologică) şi cea pur ştiinţifică”, „teoria ştiinţifică a elitelor, aşa cum apare ea astăzi, este în afara obiecţiilor, curente altădată, privind sensurile sale anti-democratice şi anti-egalitare”.

 

Orice teorie a elitelor acceptă principiul societăţii ierarhice; „elitele nu sunt instrumentul şi miza acestei ierarhii, cât acele grupuri în interiorul căruia se constituie decizia politică şi influenţa socială care controlează anumite segmente din societatea civilă şi emit reprezentări simbolice cu caracter general”[2]. Motivaţia propensiunii pentru elite este multiplă în spaţiul românesc postcomunist: arheologică (identificarea reperelor istorice); pedagogică (recuperarea unui model paideic pentru noile grupuri care îşi asumă responsabilităţi sociale); legitimantă (recalibrarea la o tradiţie întreruptă). De aceea, „o istorie a elitelor ar trebui să pună accentul pe grupurile conducătoare, înţelese ca purtătoare ale puterii, fie ea politică sau simbolică”.

 

Problema majoră care se ridică vizează clarificarea conceptului de elită, existând numeroase accepţiuni ale sale care provoacă serioase confuzii în discursul public sau în cel academic. Potrivit opiniei lui Mircea Platon, „elita trebuie să reprezinte poporul. E elita cuiva. Elitele istorice, organice, aşa erau. Erau, ca să zic aşa, dobânda unui capital uman investit istoric. Elitele de astăzi se autolegitimează şi se autoreproduc. Sunt parazitare şi necinstite. Nu sunt elitele organice”[3].

 

Dincolo de elitele sociale, administrative, elitele politice – noţiunea de elită este specifică societăţilor liberale şi industriale; de aceea atunci când vorbim despre elite ne raportăm îndeosebi la elitele politice – există şi conceptul de elite culturale sau intelectuale, un concept echivoc „întrucât se presupune că elitele au prin natura lor un capital cultural sau intelectual, iar în cultură poziţionările sunt extrem de fluide, marcate de practici greu codificabile. Este adevărat că se poate constata în secolul nostru formarea unor pături intelectuale foarte active, relativ solidare şi dispusă la a-şi afirma responsabilitatea guvernării. De asemenea, impactul valorilor intelectuale în lumea de astăzi este greu de comparat cu situaţia altor epoci istorice: puterea politică este dependenţa într-un anumit grad de influenţa intelocraţiei. Totuşi, intelectualii alcătuiesc un grup de status care-şi conservă cu greu puterea în interiorul aceleaşi caste şi, mai ales, care reuşeşte foarte rar să alcătuiască un corp social unificat”[4].

 

Prin urmare, se pare că există o anumită imprecizie terminologică a conceptului de elite intelectuale, mai ales la nivelul practicii sale culturale greu de codificat. Şi totuşi, dacă se pleacă de la presupoziţia că elitele ar trebui să reprezinte naţiunea, fiind dobânda unui capital uman investit istoric şi dacă ţinem cont de tripla motivaţie: arheologică, pedagogică şi legitimantă, cred că putem accepta utilizarea termenului de elite intelectuale, mai ales pentru spaţiul interbelic, unde acest concept apare mai clar definit la nivelul practicii sale culturale.

 

Dacă chestionăm fundamentele unei culturi moderne care a oferit suficiente probe ale excelenţei noastre, aceasta nu înseamnă că punem la îndoială reputaţia sa. Există în acest sens o critică care s-a axat într-o manieră sistematic argumentată asupra acestui aspect, critică provenită din domeniul ştiinţelor sociale. Raportând conţinutul unei culturi la forţele sociale care o susţin, acordând o importanţă aparte manifestărilor tradiţionale, colective în dauna formelor de expresie individuală şi preferând mesajul latent în defavoarea celui formulat, ştiinţele sociale ar conduce la negarea existenţei unei ierarhii, la nivelul valorilor intelectuale, în schimbul unui relativism cultural în care toate formele de expresie şi toate perioadele contează.

 

De pildă, pentru orice cercetător care se ocupă de perioada interbelică românească, studiul elitelor culturale ridică numeroase probleme spinoase. Pe de o parte, dezbaterea generală cu privire la raportul din ce în ce mai contestat dintre cultură populară şi cultura elitelor5 nu a dat roade, ascendenţa unei culturi de masă explicând că studiul practicilor culturale, în cazul generaţiei criterioniste, se pune în termeni specifici. Pe de altă parte, atenţia focalizată asupra istoriei intelectuale implică, de asemenea, descifrarea unui registru important, cel al intersectării dintre cultural – în cazul de faţă teologic – şi politic.

 

De aceea, obiectivul major al unui asemenea demers ar trebui să vizeze interpretarea, din perspectiva istoriei culturale, a relaţiei dintre intelectualitate şi Ecclesia, ca o ecuaţie reală care a reglat, până la un punct, mecanismul de funcţionare al elitei interbelice. Răspunsul său la provocările modernităţii nu ţine de recursul la izolaţionism sau la paseism, cum greşit s-a acreditat ideea, ci de revenirea la firesc, la organic, la natural, toate întrupate de Tradiţia Bisericii sau Predanie. În măsura în care această elită intelectuală era coparticipantă la viaţa Bisericii, mărturisea acelaşi crez de credinţă, printr-o practică efectivă (trăire), atunci era absolut normal ca ea să vegheze la respectarea liniei de funcţionare a Ecclesiei şi să sancţioneze drastic, atunci când era cazul, eventualele devieri sau rătăciri ale chiriarhilor. Astfel, critica ei teologică era una constructivă, în sensul recuperării tezaurului patristic, dogmatic, canonic şi liturgic, şi nu una nihilistă, realizată din perspectiva raţionalismului sau a materialismului ateu.

 

Prin urmare, elita interbelică grupată în jurul Şcolii lui Nae Ionescu era o elită intelectuală organică, la modul ei deplin, mărturisitoare a Adevărului christic, coliturghisitoare în interiorul Ecclesiei, ataşată structural tradiţiei patristice, o elită creştină care nu a abdicat de la misiunea ei esenţială: reconectarea cu luciditate, realism şi profunzime la Predanie ca unica măsură de dezvoltare firească a unei culturi rodnice. Dacă ne raportăm la elitele intelectuale româneşti din perioada postcomunistă, se poate remarca uşor diferenţa specifică în raport cu elita interbelică creştină: creştinismului contemplativ, mistic, liturgic, dogmatic şi canonic profesat de elita interbelică i se contrapune agnosticismul, pulverizarea sufletească practicată de elita culturală postcomunistă. O radiografie minuţioasă a elitei româneşti postcomuniste nu va putea ocoli problematica abdicării ei de la misiunea ei normală: mărturisirea valorilor fundamentale ale creştinismului ca singura posibilitate de revigorare a culturii române, de scoatere a ei din tiparele ideologizante marxiste.

 

Elita interbelică creştină era conectată Realului ca urmare a raportării la faptul esenţial al Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Inălţării Mântuitorului. Toate aceste repere nu constituie simple atitudini metafizice pe care fiinţa umană e datoare să le urmeze pentru a evita o anumită pedeapsă sau pentru a obţine mântuirea, ci evenimente istorice. Acestea „definesc coordonatele în care au fost create şi în care s-au aflat după Cădere şi se regăsesc în Hristos omul şi lumea. Din acest motiv, ele definesc adevărata natură a omului, adevărul istoriei. În afara acestora, creaţia e contrară naturii şi numai în ele îşi găseşte ea naturalitatea şi înaintează spre desăvârşire”6.

 

Spre deosebire de elitele post-decembriste dominate de o lipsă flagrantă de orientare, de poziţionare în real din cauza absenţei unor „convingeri temeinice, convingeri reale, ale vieţii” – de care vorbea Părintele Justin Pârvu – elitele interbelice creştine credeau în realitatea concretă a Întrupării. Astfel, omul devine real în virtutea acestui fapt major, mărturisind un crez al Adevărului. Intelectualul interbelic creştin nu era un sacerdot al nimicului, dacă ne raportăm la formularea lui Mircea Platon referitoare la intelectualul postmodern, ci un protector permanent al realului ca sursă primordială de respiraţie firească a vieţii. Ancorat în orizontul istoric, de care nu încerca să fugă, atent la realitate, fără a pierde din vedere dimensiunea sa spirituală, intelectualul interbelic creştin împlinea vocaţia sa de mărturisitor.

 

Operaţia specifică de creaţie a elitei interbelice creştine se reducea la orientarea, sistematizarea şi dezvoltarea puterilor reale din haosul existent. De aceea, ea nu a făcut decât să formuleze tendinţe care preexistau  în real. Cu alte cuvinte, datoria elitei interbelice era aceea de a facilita legii realităţii libera ei dezvoltare şi completa ei realizare, adică ea îşi propunea să fie ceea ce era, nu ceea ce dorea ea să fie, dar să ştie ceea ce era. Naturaleţea era legea ei fundamentală de funcţionare. Împlinind legea realităţii şi propria lege, neridicându-se împotriva legii lui Dumnezeu, elita interbelică creştină întrupa calitatea fundamentală a omeniei. Ea ştia să-şi măsoare puterea proprie, dând voie energiilor interioare să se desfăşoare după plinătatea ei desăvârşită. 

 

Acest capitol al raportului dintre Biserică şi elită este unul esenţial pentru reconfigurarea istoriei intelectuale interbelice, mai ales că el dă măsura unei dezvoltări fireşti a practicilor culturale, a reprezentărilor sale. Apelul la memorie prin reînvierea unor modele autentice este un exerciţiu care ar trebui să fie din ce în ce mai prezent în spaţiul românesc, în condiţiile în care se doreşte o primenire. Recalibrarea la tradiţia intelectuală autentică este un prim pas important în conştientizarea unei culturi a elitelor născute, nu făcute, a unui tip fecund care poate refertiliza solul autohton. Istoria elitelor interbelice creştine reprezintă un moment decisiv în istoria reperelor identitare, mai ales acum când procesul de disoluţie este în plină derulare, ele constituind oaza noastră de naturaleţe, sursa indeniabilă a unui reviriment autentic în spaţiul românesc.