O comunitate naţională este sănătoasă doar în măsura în care se sprijină pe o cultură sănătoasă. La rândul ei, o cultură este sănătoasă numai în măsura în care este o cultură a duhului (cum spune părintele Rafail Noica[1]

 

Ceea ce frapează în modul cel mai direct la conţinutul acestor poezii este modul în care Constantin Oprişan a reuşit, printr-o raportare creştină la situaţia limită reprezentată de viaţa de închisoare, să-şi valorifice duhovniceşte vasta cultură filosofică acumulată în libertate. De aceea, Cărţile spiritului reprezintă un model deosebit de convingător pentru modul în care un tânăr îşi poate lucra talantul în cele mai grele condiţii, fiind, în acest sens, o pledoarie puternică împotriva deznădejdii. Valoarea operei lui Oprişan se întemeiază, pe de o parte, pe forţa gândului poetic (a cărui profunzime şi amploare de viziune asupra istoriei şi devenirii culturale a omenirii îl apropie mult de lirica eminesciană) iar, pe de altă parte, pe dimensiunea pedagogică (impregnată de podvig, adică de asumarea ortodoxă a suferinţei). Cele două dimensiuni nu pot fi înţelese decât ca interdependente, întrucât valoarea culturală a poemelor izvorăşte din experienţa de viaţă iar cultura filosofică a poetului, la rândul ei, devine lucrătoare prin transformarea ei din podoabă intelectuală în resursă de rezistenţă şi în pretext de reflecţie duhovnicească. Astfel, experienţa creatoare a lui Oprişan reprezintă una dintre cele mai vii confirmări (alături de numeroase alte mărturii) ale faptului că cea mai autentică formă de rezistenţă prin cultură a avut loc în spaţiul concentraţionar, printransfigurarea celulei în Academie şi chilie.  

 

Acest fenomen a fost posibil pentru că, aşa cum, de pildă, mărturiseşte părintele Roman Braga, în închisoare intelectualul se poate elibera de sclavia cărţilor, de „cunoaşterea cosmologică a ceea ce este în afară”, întrucât „în libertate nu ai cum să ştii cine eşti; numai golit prin constrângere sau de bună voie îţi dai seama că eşti făcut doar din citate.”[4]

 

În ceea ce-l priveşte pe Costache Oprişan este evident că a urmat acelaşi traseu. Fiind tobă de carte (în special filosofică), având şi o experienţă paideică în preajma lui Heidegger, remarcat de către profesorii de la Facultatea de Filosofie din Cluj (la fel cum profesorii de la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi îl considerau pe studentul Valeriu Gafencu un element strălucit), tânărul filosof învaţă, în închisoare, să-şi poarte duhovniceşte nu numai crucea ci şi şi povara formării sale culturale. Prin cruce, Oprişan devine din filosof academic, un adevărat filosof. Aceasta înseamnă că, aşa cum scrie părintele Serafim Rose, „a fi filosof – nu un filosof profesionist sau academic, ci unul pentru care a trăi înseamnă a cugeta – presupune multă suferinţă...”.[6]

 

Ca la aproape toţi poeţii închisorilor, întâlnim şi la Constantin Oprişan o vie conştiinţă de generaţie, chiar dacă nu la fel de explicit exprimată ca, de pildă, în cazul lui Radu Gyr.  Ceea ce îl integrează pe Oprişan, din punct de vedere poetic, generaţiei sale, este tema drumului desăvârşirii spirituale şi al mărturisirii idealului ca drum fără întoarcere spre steaua polară a Adevărului. Pentru filosoful poet mort la Jilava, atât viaţa cât şi cunoaşterea sunt forme de alergare a căror valoare nu rezidă în mişcarea propriu-zisă ci în direcţia ei. De aceea, „Nici mersul nu-i nimica, ci sensu-n care mergi/Şi cum îţi faci din sensuri, cu spiritul, un nod”, „Căci nu e totul fapta, ci spiritul din ea”.[8]

 

Nu este deloc întâmplător faptul că în poezia carcerală a lui Costache Oprişan apar în mod constant, în diverse contexte, tema necesităţii mergerii hotărâte înainte, spre ideal, şi tema întoarcerii ca ispită. Cel mai puternic apare această idee în sfatul pe care Oprişan îl atribuie lui Don Quijote (model al idealistului lucid): „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; /Prin fier, prin apă, dar numai înainte, /Căci drumurile-n spirit nu suferă întorceri!”[10]

 

 Pentru Costache Oprişan, cetatea pierzării, sodoma spiritului este anchiloza gândirii prin încremenirea ei într-un „sistem osificat” (ceea ce ne aminteşte de părerea lui Nae Ionescu potrivit căreia sistemul este piatra tombală a unui filosof), „minciuna realistă cârpită cu ştiinţă” şi „neantul pozitiv”, într-un cuvânt scientismul rece ca sursă a nihilismului.[12]

 

Aşa cum Mircea Vulcănescu descria tinerii intelectuali interbelici drept „soldaţi ai unui gând” a căror vocaţie este „rostirea unui crez” [17]

 

Această răfuială cu armata filosofică a lumii moderne nu este pentru Oprişan doar o dărâmare a idolilor adolescenţei (necesară, de altfel, şi în cazul său, pentru maturizarea duhovnicească) ci reprezintă şi o identificare a rădăcinilor filosofice ale ideologiei comuniste. Cu alte cuvinte, Oprişan îşi asumă hotărât rolul de soldat al spiritului împotriva materialismului. Scopul său declarat este acela de a străpunge, cu lancea Adevărului, materia „în inima-i de fier” şi de a o face „să cadă în genunchi, ca-n vechiul Ierihon”.[25]

 

Ca orice creator care urmează calea adevăratei filosofii, Constantin Oprişan se raportează la problema cunoaşterii din perspectiva Adevărului, ceea ce îl plasează pe o clară poziţie antirelativistă. La această caracteristică se adaugă preocuparea pentru problema libertăţii, ca marcă specifică a gândirii lui Oprişan. În numele sfintei libertăţi, autorul Cărţilor spiritului denunţă cartezianismul cu al său lanţ al percepţiilor clare şi se războieşte cu viermele scepticismului şi al solipsismului care stă la baza întregii filosofii moderne.[28]

 

Aşadar, după truda chinuitoare a căutării intelectuale, mintea poetului filosof, smerită şi sporită prin suferinţă, ajunge să se odihnească în dragostea de Adevăr. De fapt, avem de-a face cu încă o expresie minunată a perspectivei răsăritene asupra cunoaşterii, definită de Mircea Vulcănescu drept întâlnire între Logos şi Eros, prin care iubirea devine „o cale, un instrument, un mijloc de cunoaştere adâncă”[30]