Etienne Gilson, Dumnezeu şi filosofia, Galaxia Guttenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, 120pp.

 

 

Cele patru prelegeri apărute în cadrul volumului Dumnezeu şi filosofia la Galaxia Guttenberg, au fost susţinute de către Gilson la Universitatea din Indiana, în anul universitar 1939-1940. Faptul că textele au fost scrise pentru a fi ascultate, iar nu citite, imprimă stilului marca oralităţii, îmblânzeşte frazele şi conferă tonului un aer mai curând relaxat, uneori chiar jovial. Şi cu toate acestea, geometria ideilor nu are nimic de suferit, gândul se desfăşoară cu claritate, mişcarea sa este firească, ca bătăile unui pendul.

 

Prelegerile se concentrează asupra problemei divinităţii şi a modului în care această problemă a fost dezbătută şi considerată în cele patru mari etape ale gândirii europene: filosofia greacă, cea creştină, apoi cea modernă şi, în fine, cea contemporană. Punctul de pornire al lui Gilson este situat, desigur, în preajma întâlnirii dintre gândirea mitologică (teologică) şi gândirea filosofică grecească. Concluzia la care ajunge filosoful francez este că filosofia greacă nu ar fi putut fi altoită pe tulpina gândirii mitologice, ci nu s-a putut naşte decât ca violenţă exercitată împotriva acesteia. Şi cu toate acestea, gândirea grecească nu s-a putut elibera niciodată până la capăt de mitologie. „[...] celor mai mari filosofi greci le-a fost greu, ca să nu spunem imposibil, să reconcilieze interpretarea religioasă a lumii cu interpretarea ei filosofică.” (p. 34).

 

Făcând o astfel de afirmaţie, Gilson va trebui să dea o replică tuturor acelor intrepretări, pentru care celebra afirmaţie „toate sunt pline de zei”, ar însemna, de fapt, „nu există nici un zeu în nimic.” „Cel mai blând lucru – scrie Gilson – care poate fi spus despre această interpretare este că e cam îndrăzneaţă” (p.25), concluzionând apoi, câteva rânduri mai jos, în acelaşi ton ironic, că ar trebui să încercăm şi „o a treia ipoteză, şi anume că, de regulă, filosofii vor să spună tocmai ceea ce spun!”

 

Problema divinităţii rămâne o chestiune ambiguă pentru gândirea grecească, incapabilă să conceptualizeze un Dumnezeu creator, şi mai presus de toate, un Dumnezeu personal. Cu alte cuvinte, va spune Gilson, „filosofii n-au reuşit să treacă dincolo de esenţe, înspre energiile esenţiale care constituie chiar cauzele lor, până când revelaţia iudeo-creştină nu i-a învăţat că „a fi” este adevăratul nume al fiinţei supreme.” (p. 65). Aşadar, deodată cu epoca creştinismului, o divinitate personală şi care să poată răspunde iubirii fiecăruia dintre noi a devenit conceptibilă, în vreme ce filosofia greacă, cea care a aşezat ideea de bine pe cea mai înaltă treaptă a arhitectonicii ontologice, deşi fascinată de această idee, „indrăgostită”, s-ar putea, la limită, afirma, de această idee, a fost incapabilă să gândească reflexia acestei iubiri, ca iubire personală a unui Dumenzeu treimic. Cu alte cuvinte, deodată cu gândirea creştină, existenţa a putut fi gândită ca act, iar fiinţa divină, ca acea fiinţă a cărei existenţă este esenţa însăşi. Mergând pe firul acestei idei, se poate lesne afirma că existenţa unei cauze supreme, în care esenţa şi existenţa coincid, este locul de întâlnire al gândirii Sf. Toma şi cea a lui Augustin.

 

Deodată cu trecerea la filosofia modernă, care debutează cu strigătul cartezian „cogito ergo sum”, se produce o ruptură şi o revenire la momentul gândirii greceşti, însă cu pretenţia de a putea rezolva toate problemele survenite în aceast interval de timp. „Descarets le urma anticilor aproape ca şi cum nimic nu i-ar despărţi, cu excepţia fizicienilor.” (p. 73), notează Gilson, găsind disscutabilă până şi afirmaţia carteziană cum că ideea de Dumnezeu creştin ar fi înnăscută minţii umane. Descartes nu a făcut altceva, potrivit filosofului francez, decât să folosească ideea de Dumnezeu pentru ducerea la bun sfârşit a proiectului său metafizic, de vreme ce „teologia naturală a lui Descartes nu doar că s-a limitat la a lua în considerare acele atribute divine care oferă o explicaţie a lumii, ci a şi conceput aceste atribute în aşa fel încât ele să ofere o explicaţie a lumii carteziene.” (p. 79). Transferul centrului de greutate de pe „a fi”, aşa cum era el exprimat în „eu sunt cel ce sunt” în „a crea”, aşa cum este conceput Dumnezeul cartezian sau cel malebranchean, este modificare esenţială, care survine în ceea ce priveşte ideea de divinitate în modernitate.

 

Capitolul care încheie volumul de faţă priveşte felul în care conceptul de Dumnezeu a fost resemnificat de gândirea contemporană, dominată, după părerea autorului, de ideile lui Imm. Kant şi cele ale lui Auguste Compte. Ambii filosofi impun cunoaşterii standardele şi rigoarea cunoaşterii ştiinţifice, şi ajung, prin aceasta, să facă din problema divinitătii o problemă care nu poate fi pusă, sfârşind prin a privi „ceea ce noi numim teologie naturală doar [ca] vorbărie goală.” (p. 95.) De vreme ce ştiinţa nu pare a se interesa decât de „cum” şi niciodată de „ce”, problema divinitătii nu numai că nu mai poate primi nici o rezolvare, dar nici măcar nu mai poate fi pusă. Ca şi când, gândirea contemporană, sesizând incomensurabilele dificultăţi pe care postularea divinităţii drept cauză a tuturor lucrurilor o implică, a renunţat la ideea de divinitate în sine, aşa cum o făcuse deja Laplace, prin celebra sa afirmaţie.

 

Redus de către ceea ce Gilson numeşte „gândirea contemporană” la un „de ce”, Dumnezeu este revocat din funcţie şi primeşte, asemenea flogistonului, şi a altor ipoteze astăzi ironizate, titulatura de ipoteză ştiinţifică perimată. Însă este aceasta un mod autentic de a gândi divinitatea, ca pe o ipoteză de care, odată descoperit electronul, nu ar mai fi nevoie? Gilson răspunde acestei întrebări afirmând că „Dumnezeu i se oferă în mod spontan majorităţii mai degrabă ca o prezenţă confuză decât ca un răspuns la vreo problemă, atunci când ne aflăm in faţa vastităţii oceanului, în simplitatea nemişcată a munţilor sau în viaţa misterioasă a cerului înstelat de vară.” (p. 99). Gilson se întoarce, în fapt, la celebrul pariu pascalian, evidenţiindu-i încă o dată avantajele, eliberând ştiinţa din postura sa decizională cu privire la existenţa divinităţii, semnalând un fapt cu certitudine definitoriu pentru paradigma ştiinţifică contemporană, cea care „preferă absenţa totală a inteligibilităţii în locul unei inteligibilităţi neştiinţifice.” (p. 109).

 

Concluzia prelegerilor ţinute de Gilson aduce cu sine, simultan, un îndemn. Pentru că, dacă „o lume care l-a pierdut pe Dumnezeul creştin nu poate semăna decât cu o lume care nu l-a găsit încă” (p. 112), atunci singura soluţie este recuperarea „adevărului întreg”, întoarcerea către „Cel Care Este, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob” (p. 118).