Un aristocrat al istoriografiei române: Profesorul Gheorghe Buzatu, 70

 

 

 

Născut la 6 iunie 1939, în comuna Sihlea, judeţul Vrancea, activitatea ştiinţifică a Profesorului este marcată de cărţi, culegeri de documente şi studii reprezentative referitoare la problematica celui de al doilea război mondial, la viaţa şi activitatea Mareşalului Ion Antonescu, la chestiunea petrolului românesc din perspectiva trusturilor petroliere internaţionale, la evoluţia Dreptei interbelice, la seviciile secrete şi spionaj. Totodată, istoricul Gh. Buzatu a contribuit la apariţia unor mari sinteze, semnând importante capitole în volumele VIII şi IX ale Istoriei românilor, editată de Academia Română şi publicând, alături de istoricul Ioan Scurtu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948). În acest cadru, menţionăm şi faptul că Gh. Buzatu este iniţiatorul şi coordonatorul unei impresionante serii de lucrări, care a depăşit deja 140 de titluri, încluse în Colecţia „Românii în istoria universală”.

 

Personalitatea isoricului a prilejuit sâmbătă 25 iulie 2009, în oraşul de pe malul Milcovului, în sala Muzeului Unirii din Focşani,  cinstirea sa, printr-un simpozionul omagial intitulat Profesorul Gh. Buzatu la 70 de ani. Omul şi opera şi lansarea lucrării – în două volume - Paradigmele istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu, coordonată de către doamna Stela Cheptea, directorul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. În primul rând s-a remarcat prezenţa unui număr impresionant de personalităţi. Simpozionul omagial a fost condus de un prestigios prezidiu, condus în calitate de moderator de către reputatul istoric Ioan Scurtu şi în care s-au regăsit preşedintele Academiei Oamenilor de Ştiinţă, general (r) prof. univ. dr. V. Cândea, istoricii Ion Solcanu, Lavinia Betea, Ştefan Alexianu, (fiul lui Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei), apoi N. Diaconu, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Vrancea, Horia Dumitrescu, directorul Muzeului Judeţean Vrancea şi admirabilă gazdă a reuniunii, d-na Stela Cheptea şi, bineînţeles, istoricul şi profesorul Gh. Buzatu, considerat pe bună dreptate de către participanţi, omul zilei.  

 

Printre cei care au luat cuvântul prezentând viaţa, opera şi personalitatea Profesorului consemnăm cunoscuţi istorici şi cadre didactice de la universităţile din Bucureşti, Craiova, Constanţa, Iaşi, muzeografi, cercetători, directori de edituri. Amintim, în acest context, alocuţiunile rostite de către Ioan Scurtu, Gh. Jipa Rotaru, Constantin Buşe, George Potra, Lavinia Betea, Valentin Ciorbea, Marcel D. Popa A. Pentelescu şi alţii. Mulţi s-au referit la calităţile umane, la caracterul său deosebit, la verticalitatea sa în diverse ipostaze ale carierei, la altitudinea morală, la generozitatea şi omenia sa. Cei prezenţi au depănat amintiri cu prietenul şi colegul Gh. Buzatu şi au cerut Profesorului să publice monografia integrală a Mareşalului Ion Antonescu, subliniind faptul că nici un alt specialist român nu va reuşi să conceapă şi să publice o astfel de operă, ce implică o muncă titanică, o acurateţe specială în a selecta şi interpreta documentele şi, nu în ultimul rând, curaj şi rectitudine în a depăşi ipotezele eronate, tendenţioase lansate în spiritul corectitudinii politice, modă îmbrăţişată cu prea multă uşurinţă de o parte a istoricilor din zilele noastre.

 

Tinerii istorici au ţinut să menţioneze rolul de maestru al Profesorului, de creator de şcoală istorică. Sorin Damean de la Universitatea din Craiova a readus în memoria distinsei asistenţe faptul că în 1999, cu prilejul omagierii istoricului Gh. Buzatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, tot la Focşani,  profesorul A. Pentelescu a lansat termenul de „buzăţei”, desemnându-i, astfel, pe tinerii cercetători aflaţi sub îndrumarea reputatul istoric. La începutul anilor  90, fiind student al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, alături de alţi colegi agasaţi de monotonia cursurilor şi seminariilor de la Facultate, l-am căutat şi descoperitpe Profesor. Îl cunoscusem din scris, mai cu seamă dintr-o colosală lucrare a Domniei Sale publicată în 1988 (primul volum), în 250.000 de exemplare: Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial.  L-am întâlnit pe marele istoric. L-am ascultat. Şi l-am iubit pentru înţelepciunea, curajul şi cumsecădenia sa. La sediul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Cuza Vodă nr. 41, am organizat o serie de simpozioane, dezbateri, lansări de carte, pe teme absolut interesante, prezentate distorsionat până nu demult şi considerate încă tabu la începutul anilor 90. Numărul participanţilor era covârşitor şi impresionant din perspectiva prezenţei la astfel de întâlniri a mai multor generaţii: elevi, studenţi, oameni în vârstă, mulţi dintre ei supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Pentru noi, studenţii, cuvântul Domnului Profesor era realmente revelator, era cu adevărat ziditor. Profesorul răscolea în fiecare dintre noi acele latenţe sufleteşti nebănuite. Eram fericiţi că-l ascultam. Eram încrezători în puterile neamului. În sinea noastră gândeam la vremurile când, cu timiditate, dar totodată cu mândria iniţiatului, vom putea spune că „am fost şi noi în Arcadia”… Sub greutăţile vieţii, Grupul nostru de la Iaşi a fost răspândit în cele patru colţuri ale ţării. Basarabenii s-au întors acasă, sunt profesori şi cercetători la Chişinău şi s-au raliat forţelor politice naţionale şi anticomuniste. Alţii s-au pribegit peste hotare… Dar, în cercurile absolvenţilor Facultăţii de Istorie a Universităţii ieşene, rămâne regretul că nu s-a dorit ca, după 1990, Profesorul Gh. Buzatu să ţină, cu harul său binecunoscut, cursurile şi seminariile privind chestiuni de maximă importanţă ale istoriei contemporane şi anume: România în timpul celui de al doilea război mondial, actul de la 23 august şi problematica participare a României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946-1947), comunizarea ţării, etc.

                                               *

Lucrarea omagială dedicată istoricului Gh. Buzatu este editată în două volume consistente ce însumează 1159 de pagini şi este coordonată de doamna Stela Cheptea. Cele două tomuri cumulează studii, articole şi prezentări elogioase adresate sărbătoritului, semnate de 97 de colaboratori, printre care academicienii Viorel Barbu, Dan Berindei, M. Petrescu-Dâmboviţa, Valeriu D. Cotea, Florin Constantiniu, Al. Zub, reputaţi profesori universitari, printre care C. Gh. Marinescu, Dan Zamfirescu, Şt. S. Gorovei, Ion Solcanu, Petru Ursachi, M. Iacobescu şi mulţi alţii, dar şi tineri cercetători, mulţi dintre ei foşti doctoranzi ai ilustrului îndrumător.

 

După rostirea alocuţiunilor din prezidiu şi intervenţiile participanţilor din sală, doamna Stela Cheptea a vorbit despre iniţiativa de a marca într-un mod cu totul special, fastuos, cei 70 de ani împliniţi de Profesorul Gh. Buzatu, ani dedicaţi în mare parte istoriei. Iniţiativa s-a materializat prin publicarea lucrării omagiale Paradigmele istoriei. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu. Opera marelui istoric şi principalele repere biografice sunt prezentate în capitolul introductiv, intitulat: Gh. Buzatu – o biografie altfel, alcătuit de dr. Stela Cheptea, colegă şi colaboratoare a Profesorului timp de mai multe decenii. Un alt compartiment important al lucrării este cel intitulat O samă de cuvinte… despre Gh. Buzatu, încare au fost concentrate evocările şi aprecierile numeroaselor personalităţi ale culturii române despre viaţa şi activitatea ştiinţifică a Profesorului, iar Historia magistra vitae, reprezintăcapitolul în care se regăsesc studiile şi articolele celor care au contribuit la alcătuirea acestui Omagiu. De asemenea, lucrarea mai conţine capitolele Varia, Gh. Buzatu – pagini regăsite, Opera (bibliografia completă) şi Ilustraţii.

 

În primul capitol, semnat de Stela Cheptea, dar şi în volumul al II-lea, la capitolul Ilustraţii, lucrarea ne dezvăluie aspecte ce ţin de condiţia istoricului, supus imixtiunii politicului vremelnic. În virtutea obiectivităţii cercetării istorice, reflecţia istorică şi istoricul s-au plasat din totdeauna sub teroarea istoriei. Dispariţiile violente ale lui N. Iorga şi Gh. Brătianu răpuşi de tăvălugul istoriei sunt exemple abominabile ale intoleranţei factorului politic în raport cu istoricul, ataşat de principii şi crezuri imuabile. În anii  80, Profesorul Gh. Buzatu s-a aflat şi el în atenţia organelor de Securitate. Astfel, i s-a întocmit un dosar de urmărire informativă cu nr. 4. 638,pe perioada octombrie 1988 - decembrie 1989. Ca o consecinţă a statutului de urmărit, istoricului Gh. Buzatu i s-a retras dreptul semnătură pe data de 13 ianuarie 1989, chiar în momentul în care, sub tipar, se afla un masiv volum de 1 050 pagini, intitulat. Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, editat de Profesor şi de colegii săi, Ştefan Lemny şi Ioan Saizu. Manevra Securităţii şi a Cenzurii a fost dejucată în ultimul moment prin schimbarea anului de apariţie: adică în loc de anul 1989, a fost trecut anul 1988. În dosarul de urmărire informativă, istoricul Gh. Buzatu apare sub numele de Barbu sau Banu, dar totodată, apar şi indicativele celor care au dat informaţii despre Obiectiv. Astfel, capitolul  Ilustraţii conţine reproduceri după delaţiunile informatorilor, desemnaţi de ofiţerii de Securitate cu apelativele codificate Ana-Maria, Sam, Bazil,uşor de identificat în peisajul istoriografic ieşean.

 

Profesorul Gh. Buzatu poate fi încadrat firesc în galeria marilor istorici români alături de B. P. Haşdeu, M. Kogălniceanu, A. D. Xenopol, N. Iorga şi Gh. Brătianu. Activitatea ştiinţifică şi caracterul integru îl recomandă ca model de cercetare şi reper moral mai multor generaţii de istorici. Dacă analizăm viaţa şi opera Profesorului de la Iaşi putem decodifica noi înţelesuri ale istoricului de vocaţie. Istoricul de calitate este preot-misionar, ostaş şi ascet, totodată. Istoricul oficiază la catedră precum preotul în altar, rostind Adevărul evanghelic al Învierii neamului său, el luptă pentru Adevărul naţiei sale şi jertfeşte continuu, îndepărtând ispitele cotidiene, ca un eremit în pustia veacului său. Istoricul trăieşte în trecutul pe care îl cântăreşte şi în viitorul în care va fi cântărit. Actualiatea este doar o etapă intermediară ca scop şi pasageră ca finalitate. Restul rămâne … istorie.

 În decembrie 2005, s-a lansat celebrul Apel, intitulat Libertate pentru istorie, semnat de istoricii francezi Alain Decaux, Pierre Milza, Marc Ferro, Rene Remond. Acest adevărat manifest-program propune o serie de principii definitorii ale profesiunii de istoric: „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabu-uri. El poate să deranjeze.

 

Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de a exalta sau de a condamna. El explică.

Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilităţile prezentului.

Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele cu urmele existente şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie dar nu se rezumă la ea.

 

Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare.

 

Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[1].

În temeiul realităţilor desprinse din faimosul Apel, conchidem că Profesorul Gh. Buzatu a intuit cu mult mai devreme aceste axiome de referinţă ale istoricului, ca truditor al trecutului şi istoriei, ca artă şi ştiinţă a revelaţiei peste timp, necondiţionată, eliberată de normele şi îngrădirile momentului politic. Profesorul a devansat, într-un mod cu totul suveran, prevederile respectivului manifest programaticprin însăşi viaţa şi opera sa, închinate Istoriei, timp de peste o jumătate de veac.