De-a lungul veacurilor trecute, folosindu-şi puterea ca influenţă sau, mai brutal, pentru a obţine câştiguri teritoriale şi economice ori pentru a impune regimuri politice subordonate, Moscova nu a făcut nici un secret din ambiţiile sale regionale. Străinătatea apropiată sau, în actualitate, spaţiul dintre UE, China şi lumea islamică, e văzut la Kremlin ca o moştenire de drept a civilizaţiei ruse. Totuşi, nu doar ultimele secole, ci şi ultimele decenii au furnizat situaţii care ne-au arătat care sunt elementele care pot influenţa decisiv relaţia dintre Rusia şi Europa de Est. Când Rusia a fost slabă, Estul european s-a simţit mai relaxat. Când în Rusia a existat speranţa unei democratizări, din nou, est-europenii au încercat să-şi imagineze un viitor mai puţin tensionat alături de ambiţiosul vecin.

 

Dizolvarea imperiului comunist al Moscovei, în 1991, şi reformele democratice introduse de Boris Elţîn au schimbat faţa colosului din Est. Nu doar slabiciunile economice ale anilor 90 dar şi un proces alert de democratizare şi liberalizare ne-au arătat o altfel de Rusie după finalul Războiului Rece. Pentru aproape un deceniu, Europa a uitat de puseele de nervozitate şi de ameninţările rudimentare venite, tradiţional, dinspre Moscova. Situaţia s-a schimbat după anul 2000 când Vladimir Putin, însoţit de echipa sa de oameni fideli, racolaţi la Sankt Petersburg şi Reda, a reintrodus un regim autoritar. În acest fel a fost stopată liberalizarea/normalizarea societăţii ruse şi viaţa internă a marelui vecin a început mai mult să copie modelul chinez (capitalism de stat şi autoritarism) decât pe cel european.

Sub presiunea Kremlinului, partidele şi tendinţele liberale au fost descurajate în interiorul ţării, iar marea majoritate a populaţiei a căpătat tendinţa de a privi ca pe o normalitate situaţia de faţă. În 1993, Iabloko – cel mai puternic partid liberal, obţinea 8% în alegeri şi îi făcea o opoziţie dură dar profesionistă lui Elţîn, militând pentru o mai mare democratizare a Rusiei. Începând cu „domnia” lui Putin, Iabloko – Partidul Democrat Rus (denumirea de azi) a început descreşterea şi în alegerile din 2007 a cumulat doar 1,66% din totalul voturilor exprimate, fără drept de a trimite vreun reprezentant în Duma rusă. Ultimul succes al lor datează din 2005, când Partidul Democrat Rus a fost unul din cele doar trei partide care au reuşit să prindă locuri în consiliul municipal al Moscovei. Un alt partid important de nuanţă liberală e Cauza Justă, format în februarie 2009 din elemente ale mai vechii Uniuni a Forţelor de Dreapta. Totuşi, apropierea sa de Kremlin este evidentă şi, din acest motiv, analiştii nu-l consideră un competitor serios pentru puterea bicefală a lui Putin şi Medvedev.

 

Speranţele Europei în liberalizarea Rusiei au descrescut, însă, în timp şi perioada Elţîn a rămas ca un accident frumos. Partidele cu pretenţii liberale nu doar că acum nu au şanse reale să se impună în faţa unui electorat fascinat de modelul autoritar dar, pe de altă parte, ele însele par să fi adoptat doctrine mai mult democrat-sociale, care au doar tangenţe minime cu liberalismul. Cu toate acestea, o parte din analiştii politici europeni se gândesc că o Rusie schimbată de viitoarele generaţii, o Rusie liberală şi democratizată, ar fi un vecin mai blând şi un partener mai puţin capricios pentru Europa. O astfel de Rusie nu doar că ar abandona tendinţele expansioniste şi ar renunţa la presiunea pusă continuu pe

 

Europa de Est dar ar coopera mai eficient la programele şi strategiile mondiale lansate de Occident, identificându-se cu valorile acestuia. În mod paradoxal, nu liderii partidelor liberale de azi – Serghei Mitrokin, Leonid Guzman, Boris Titov – sunt aşteptaţi ca viitori declanşatori ai liberalizării statului rus. Din contra, sub presiunea crizei economice e posibil ca grupul de tineri specialişti din jurul preşedintelui Medvedev să considere că doar o liberalizare progresivă a economiei şi societăţii ruseşti poate aduce echilibru şi beneficii pe termen lung.

 

La începutul crizei, Rusia a reacţionat cu infatuare, refuzând să-şi recunoască problemele economice. Premierul Putin nu doar că afirma inexistenţa crizei în Rusia dar reamintea creşterea economică cu 7% în fiecare an, din 1999 încoace, preconizând depăşirea Germaniei – a cincea economie din lume – până în 2020. Dar această atitudine s-a dovedit puerilă. Vladimir Putin a continuat să pozeze invincibil, negând ameninţarea crizei, dar o dată cu trecerea lunilor tot mai multe personalităţi cu gândire liberală, mai apropiaţi de preşedintele Dimitri Medvedev, au început să afirme că este nevoie de ajustări decisive la nivel economic.

 

Criza este pe punctul de a face chiar o separare decisivă în puterea bicefală a Rusiei. În timp ce Putin e înconjurat de o aripă dură, provenită în majoritate din servicii secrete sovietice, Medvedev are un club mai select – tineri avocaţi şi economişti specializaţi în Vest, care au ambiţii de a supravieţui politic în calitate de tehnocraţi şi buni profesionişti. Criza economică nu doar că a produs un şoc „durilor” de la Kremlin oferind şi o şansă importantă reformiştilor dar este foarte posibil ca acesta să fie şi începutul procesului de separare dintre cei doi lideri ruşi. Aşa cum arătau numeroase analize politice de până acum, orice putere bicefală rusă este nu doar nenaturală ci şi instabilă, amintind mai mult de imposibilitatea coabitării lui Gorbaciov cu Boris Elţîn. Astfel, criza reprezintă ocazia în care Putin ar putea face un transfer de putere (voit sau silit) către noul preşedinte, un transfer care ar fi fost resimţit ca o undă de şoc în alte condiţii.

 

Criza a lovit Rusia după aproape un deceniu de creştere economică. Datorită balanţei sale excedentare, Moscova acumulase rezerve de aproape 600 miliarde dolari. Inflaţia şi şomajul erau cât de cât stabilizate şi creşterea economică părea semnificativă. Dar după ce preţul barilului de petrol a scăzut în 6 luni de la 147 dolari la 35 de dolari, au început marile probleme. Bursa din Rusia s-a prăbuşit cu valori de până la 80% în 2008, imediat după războiul din Georgia. Kremlinul a crezut că declinului preţului petrolului e doar temporar dar s-a înşelat. La finalul anului 2008 a început şi o depreciere graduală a rublei iar populaţia a încercat să-şi salveze economiile cumpărând dolari şi euro. În plus, sistemul bancar rusesc s-a dovedit fragil. Jumătate din capitalul bancar aparţine unui număr de cinci bănci de stat, fidele puterii ruse şi implicate în fanteziile economice ale lui Putin. Iar băncile privatre sunt prea mici pentru a finanţa companiile mari care, pentru a-şi consolida afacerile, au fost silite să se împrumute în afara ţării, influenţând astfel cursul rublei. În doar jumătate de an, Rusia a pierdut mai mult de 1/3 din rezerva sa în valută, circa 210 miliarde dolari. Ameninţarea ce vine dinspre împrumuturile contractate în străinătate e mare. Datoriile companiilor ruse la finanţatorii occidentali se ridică la 500 miliarde dolari şi în acest an trebuie returnată o sumă uriaşă: 130 miliarde de dolari. La Forumul Economic de la Davos, din ianuarie, Putin a cerut băncilor occidentale o reeşalonare a plăţilor dar ideea nu a fost bine primită. Din acest motiv, companiile datoare ori se vor închide ori vor alege să vândă părţi din ele, micşorându-se şi reducând din activităţi.

 

Drept urmare a acestor metamorfoze, în primul trimestru al lui 2009 Produsul Naţional Brut a scăzut cu aproape 10% în comparaţie cu perioada similară din 2008, iar producţia industrială s-a micşorat cu 14%. Exporturile sunt preconizate a scădea cu 50% în acest an iar ultimele cifre ale şomajului, lansate înainte ca guvernul să stopeze publicarea unor astfel de date, arătau deja cota de 10%. Azi, se bănuie că şomajul atinge 13%-14%.

 

Primele măsuri anticriză ale Rusiei au constat în refinanţarea împrumuturilor externe ale companiilor strategice şi în adăugarea de lichidităţi sistemului bancar. Multe firme fiind slăbite de criză, Putin şi apropiaţii săi au crezut că le pot naţionaliza, pentru a le plasa sub control. Au existat zvonuri de naţionalizare a unor companii metalurgice şi miniere dar nu s-au făcut paşi concreţi în această direcţie. Putem spune, însă, că situaţia de faţă a dat o şansă reformiştilor. O primă victorie a acestora a constat în revizuirea bugetului şi în adoptarea planului anti-criză, în martie 2009.

 

Cu această ocazie s-a constatat că Putin a făcut puţin pentru bunăstarea reală a populaţiei în timpul anilor de preşedinţie. El nu a sprijinit mai deloc un mediu economic sănătos şi a protejat o stare de lucruri care a condus la creşterea semnificativă a corupţiei. Chiar dacă nu mai e preşedinte, Vladimir Putin rămâne încă cel mai puternic om politic din ţară. Totuşi, echipele celor doi lideri sunt destul de diferite şi tocmai criza ar putea permite staff-ului lui Medvedev să implementeze nişte reforme. Din contra, dacă s-ar reveni la preţurile mari pentru petrol, ţara ar stagna în autoritarism, în corupţie şi în exportul de materii prime. În contextul crizei actuale, rămânerea în această combinaţie şi împiedicarea dezvoltării unei economii liberale ar putea aduce o înrăutăţire economică în Rusia, mai mare decât în alte părţi ale lumii.

 

Situaţia a devenit dificilă iar opinia publică a început să se îngrijoreze datorită crizei. Dacă în vara lui 2008, 75% din populaţie avea încredere în măsurile ce urmau a fi luate de conducători, în februarie 2009 doar 40% mai considera că liderii politici pot stăpâni criza în timp ce alţi 40% aşteptau o scăpare de sub control a problemelor economice. Din ce în ce mai mulţi membri ai elitelor ruseşti au început să afirme că eficienţa şi coeziunea sistemului de conducere sunt în declin. Acesta ar fi şi motivul pentru care au început neînţelegeri şi scene de haos în ţară. Dacă la nivel central specialiştii economici ai lui Medvedev – Alexei Kudrin şi Arkadi Dvorkovici – nu sunt bine priviţi de oamenii lui Putin, în periferiile federaţiei lucrurile stau mult mai rău. Daghestanul pur şi simplu a refuzat acceptarea unei taxe oficiale adoptate la Moscova iar Tatarstanul a început să practice un protecţionism regional, favorizând companiile locale. Un fapt nemaiîntâlnit s-a petrecut la Vladivostok, unde autorităţile locale nu au vrut să împrăştie cu forţa demonstraţiile care criticau taxele noi impuse maşinilor japoneze. Kremlinul a trebuit să aducă trupe de poliţie din Moscova, care însă au intervenit excesiv de violent, atrăgându-şi mânia populaţiei din Extremul Orient Rus.

 

Cel mai blamat pentru ineficienţă în administrarea crizei şi pentru noile slăbiciuni ale Rusiei este Vladimir Putin. Ca prim ministru, el este direct răspunzător pentru derapajele economice. Acum abia ies la iveală toate problemele mai vechi, acoperite în ultima decadă. Rusia şi-a neglijat infrastructura rutieră, portuară, de căi ferate, nu a construit locuinţe, a subfinanţat sistemul educaţional, nu a propus o reformă a marii mase de militari şi nu a acţionat pentru diversificarea mediilor economice. Din aceste motive, mai mulţi foşti miniştri cer lui Vladimir Putin să părăsească puterea. În special în ziarele Kommersant, Novaya Gazeta şi Nezavisimaya Gazeta sunt găzduite articole insolente care nu-l mai tratează pe actualul premier cu respectul de altă dată şi care afirmă clar: „structura guvernului său e ineficientă, şi nu e preocupat nici de reforme şi nici de dezvoltarea ţării”. Conceptul lansat de Putin, al dezvoltării „de sus”, după modelul sovietic al anilor 50, nu mai e luat în serios de nimeni.

 

Nici relaţia dintre Medvedev şi Putin nu mai e la fel de caldă. Deşi ei au acţionat ca o echipă în timpul războiului din Georgia din ce în ce mai multe detalii încep să-i despartă. Încă nu au ajuns să se atace/critice în public dar fricţiunile există vizibil, provocate în special de rivalităţile existente între staff-urile celor doi lideri. Medvedev şi echipa lui propun idei care merg în direcţia unor reforme liberale şi chiar dacă Putin nu s-a arătat contra acestor proiecte el a constatat că, pentru început, această situaţie loveşte totuşi în imaginea sa publică. Sesizând diferenţele dintre cei doi, din ce în ce mai mulţi analişti au început să se întrebe dacă finalul crizei va mai prinde Rusia cu acelaşi tandem conducător. Sau, mai direct spus, sunt create scenarii prin care Putin ar trebui să transfere puterea către Medvedev.

 

Chiar dacă preşedintele actual va reuşi să câştige în faţa premierului nimeni nu poate spera că schimbări spectaculoase se vor ivi peste noapte. Democratizarea Rusiei nu e numai o chestiune de voinţă a unui om ci implică transformarea a numeroase mecanisme sociale şi are de trecut peste rezistenţa unei elite formate din oligarhi. Dar ea este absolut necesară. Pe de o parte, e reclamată de situaţia economică iar, pe de altă parte, generaţiile care vin, tot mai occidentalizate, au alte aşteptări de la conducători şi vor să trăiască într-o altfel de societate.

 

La rândul ei, Europa s-a săturat să vadă mereu o Rusie nervoasă şi insolentă care are în politica externă practici grobiene, de tip Război Rece. Lansarea „Parteneriatului estic”, prin care UE încearcă democratizarea şi aducerea spre valorile Vestului a spaţiului din jurul Rusiei indică decizia europenilor de a schimba ceva la graniţele lor. La toate acestea se adaugă şicanele permanente pe care un guvern autoritar, ineficient în interior dar care caută să obţină prestigiu din demonstrarea puterii pe plan extern, le practică constant asupra Georgiei, Polonie, României şi Ţărilor Baltice. Toate aceste probleme se pot schimba în măsura în care societatea rusă evoluează pe calea liberalismului. Un nou regim la Moscova ar înţelege că prioritare sunt reformele interne şi bunăstarea propriilor cetăţeni, abandonând himerele internaţionale şi visurile de mărire....exclusiv prin intermediul forţei şi ameninţărilor. După modelul propus de Kant, între regimuri liberale se poate configura o pace...dacă nu eternă măcar cu mai mult respect între state. De aceea, o schimbare decisivă la Moscova e aşteptată de întreaga lume, dar mai ales de vecinii care au avut atât de mult de pătimit, în timp, de pe urma iluziilor hegemonice ale despoţilor ruşi.