Alexandru Ştefănescu, nea Sandu – pentru cei mai tineri sau monahul Atanasie, din ultimii ani de viaţă, a fost un model de credinţă, de comportament, de verticalitate şi de permanentă dăruire. Oltean din regiunea Corabiei, se încadrase, încă din adolescenţă, în Frăţiile de Cruce, urmând, cu elanul tinereţii, principiile educaţiei moral-creştine ale şcolii legionare de jertfire neîncetată pentru propăşirea spirituală a neamului românesc. A urmat o viaţă zbuciumată, cu arestări, temniţe şi lagăre. Atunci când, pentru idealul ales, ţi-ai oferit toată energia vieţii tale, toată puterea de muncă şi de sacrificiu, nimic nu ţi se pare greu pentru împlinirea lui. Deosebit de activ, cu modestie şi elan, încercase să se facă util în toate împrejurările pe care viaţa i le-a pus la dispoziţie. Nu precupeţea nici un efort când putea face un bine. În condiţiile dure de anchetă şi de închisoare a fost un exemplu de dârzenie, de ţinută impecabilă şi de sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis; nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, care i-a bucurat întreaga existenţă.

 

La eliberarea din lunga sa detenţie, se căsătoreşte şi se stabileşte în Corabia.

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensaţii pentru cei 12 de ani de detenţie recunoscuţi, Alexandru Ştefănescu, discret, îşi ajută vecinii şi mulţi oameni nevoiaşi. Avea permanent unul sau doi studenţi din familii modeste pe care îi susţinea financiar – fără ajutorul substanţial oferit de dumnealui, aceştia n-ar fi putut face facultatea. În Corabia avea un sfat bun şi un leac deosebit pentru diverse maladii, astfel încât toţi cunoscuţii îl salutau cu deosebit respect şi apelau la sprijinul său, mai mult ca la un medic. Deşi nu avea studii de specialitate, a avut ocazia în închisoare să deprindă din tainele acestei profesii de la medicii cu care a stat, aplicând ulterior cu succes tratamente simple şi eficiente celor cărora specialiştii nu le găsiseră remediul.

 

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soţului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar (creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconştientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. După moartea soţului meu, băiatul nostru, Dinu, student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe măsura dispariţiei treptate a rezistenţilor anticomunişti, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de comunişti, dacă nu se va întreprinde ceva în această direcţie. În consecinţă, cu concursul foştilor deţinuţi politici, a organizat o serie de manifestări (mese rotunde, conferinţe, lansări de carte, comemorări) care să aducă lumină în falsurile realizate de comunişti, de-a lungul anilor. A antrenat în această acţiune oameni de bună credinţă, cunoscători serioşi ai perioadelor respective şi ai adevăratelor valori. Probabil că dorinţa şi eforturile noastre de a lămuri publicul larg prin aceste manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru Ştefănescu. Pentru familia noastră, el a avut întotdeauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate aceste manifestări, era nelipsit. Când am plecat din Craiova, am continuat comunicarea cu dânsul prin corespondenţă.

Între cunoştinţele mele printre foştii deţinuţi politici nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret.

 

Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul şi calitatea cunoştinţelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorinţa de a se ataşa de tineri şi de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esenţa credinţei creştine şi a iubirii de neam. În nici o parte din ţară nu a reuşit cineva să antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa cum a organizat dumnealui în Corabia. Spectacolul a fost aşa de apreciat încât i s-a propus şi efectuarea unui turneu, care nu a putut fi realizat din motive financiare.

 

O voinţă de fier şi o perseverenţă deosebită, dar mai cu seamă credinţa în Dumnezeu l-au ajutat să învingă neajunsurile senectuţii, precum şi toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de detenţie – pe care le definea metaforic închisorită. După ani de frumoasă convieţuire, soţia sa se îmbolnăveşte, iar el o îngrijeşte cu devotament. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soţiei o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mânăstire. Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlneşte pe stareţul Justin Pârvu, care îi arată multă înţelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ştefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă responsabilitate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerinţe ale vieţii monahale, după o analiză duhovnicească profundă, Alexandru Ştefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie. Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam pentru a cărui înălţare morală şi spirituală trudise o viaţă. Nu a dat uitării nici pe vechii camarazi de închisoare şi de ideal cărora le împărtăşea, prin epistole, adevărurile fundamentale ale credinţei creştine pe care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru Domnul Monahul Atanasie, model de virtute creştină, exemplu viu pentru generaţiile viitoare.