Dacă îl priveai pe Sandu Ştefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aş afirma, poate genezică, în accepţia Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanţă, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia şi se alimenta altfel decât semenii săi.

 

L-am cunoscut pe Sandu Ştefănescu la Colonia de muncă de la Vereş Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu nişte injecţii străine un blocaj şi nişte dureri atroce ale genunchiului drept. Învăţase o anumită practică medicală de la doctorul Uţă, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulţi ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ştefănescu; el împreună cu dr. Uţă, cu Costică Dumitrescu, supranumit şi Fachirul, şi cu alţi câţiva tineri formau un grup de „mistici” – apostrofa dr. Victor Biriş pentru cele două grupuri de legionari creştini ortodocşi, mai ales că erau şi legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învăţat de la Ignaţiu de Loyola. Dar în afară de grupul de legionari creştini ortodocşi (dr. Uţă – Constantin Dumitrescu), mai exista şi numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian şi Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide şi mulţi alţii, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.

 

Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţii. Potrivit lui Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu „făcea parte dintr-o mişcare în care problemele mântuirii se împleteau de minune cu gospodărirea ţării”, iar Sandu Ştefănescu se plia pe această linie. El nu putea fi în altă parte, ci numai şi numai unde a fost. Aici i-a fost locul. El şi-a înţeles destinul şi s-a încadrat acolo unde şi-a simţit chemarea. În altă parte nu s-ar fi simţit bine; nu ar fi fost la locul lui. Nu ar fi corespuns chemării; nu s-ar fi simţit la el acasă. Nu ar fi fost consecvent cu chemarea lui pe care a simţit-o de tânăr, încadrându-se în frontul care lupta pentru adevăr, dreptate şi credinţă. Era un adept al benevolenţei, al libertăţii şi al marilor riscuri. Era în epoca marilor căutări, anii 1945-1946, tocmai când lumea europeană se împărţea în două: una cu Hristos, iar alta cu mamona.

 

Într-o dimineaţă de vară, la Colonia de muncă de la Vereş Mort, locuiam în vechiul conac al contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanţ şi cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat soseşte din dormitorul lui unul dintre cei doi miliţieni care ne păzeau. Dezbracă tunica şi o agaţă în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie şi el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ştefănescu se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. Miliţianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a se simţi mai bine. Ce-i drept, miliţianul era băut, mirosind a alcool. Sandu ripostează. Miliţianul îi trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface că nu-l cunoaşte. Pleacă amândoi şi, urcând treptele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îmbrânceşte pe scări. Rumoare, gălăgie. Soseşte şi celălalt miliţian (şeful). Începe ancheta: “De unde să-l cunosc şi că face parte din lotul de pază? Era în cămaşă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era beat şi m-a înjurat. Putea să fie un cetăţean din comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”.

Prin urmare, Sandu Ştefănescu a reacţionat atunci conform structurii sale. În a doua parte a vieţii, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns cu duhul iertării, al îngăduinţei şi al toleranţei.  

 

În anul 2001, urmează a doua etapă a vieţii sale. După moartea soţiei, Sandu se mută pentru scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăstirea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era destinul. Realizează că şi la mânăstire poate fi util oamenilor, adevărului, credinţei.

 

Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ştefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uţă desfăşoară în universul concentraţionar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând de la moarte multe suflete, printre care şi pe directorul fabricii din Aiud, Mareş, este chemat la numeroase naşteri ale soţiilor comuniştilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uţă, şi moare de tuberculoză în Zarca Aiudului; iar Sandu Ştefănescu, fratele lor de suferinţă şi destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, şi o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante.

 

Sandu Ştefănescu şi-a împlinit destinul prin vocaţia monahală, continuând astfel lupta cea bună pentru triumful Adevărului revelat. Programul său spiritual la care s-a angajat din tinereţe şi-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a truditorului pentru credinţa în Hristos. O pioasă şi o eternă amintire îi aduc lui Sandu Ştefănescu camarazii şi prietenii din Oltenia sa natală.