Mânăstirile româneşti sunt sărace, văduvite de lipsa de dărnicie contemporană. Dar aşa cum se găsesc ele în această stare de pauperizare şi istovire, mânăstirile noastre menţin dreapta-credinţă curată şi neştirbită. La adăpostul zidurilor sfinte pâlpâie încă suflete însetate după o lumină de sus şi un dor de înfrăţire cu viaţa unică şi veşnică, propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cultura laică a fost obligată să admită valorile culturii răsăritene în umbra mânăstirilor, valenţa etică şi intelectuală a mânăstirii ca instituţie. Nu se poate pretinde mai mult laicismului care preţuieşte raţional şi nu justifică Revelaţia.

 

Monahul singur este capabil de a păstra nealterată, amplificând-o chiar, comoara de spiritualitate fecundă a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit şi nu numai gândit, este mai cutremurător şi mai sublim în religiozitatea noastră răsăriteană poate dăinui numai prin mânăstire. Încercările de revigorare ale Bisericii sunt salutare, însă ele nu au nici o garanţie de autenticitate şi de profunzime dacă nu sunt susţinute de o viaţă monahală adevărată. Tocmai de aceea ne-am propus să discutăm despre una dintre calităţile esenţiale ale monahismului, simplitatea ca posibilitate de aleasă smerire şi de profunzime a disciplinei aspre călugăreşti. Şi cum puteam face mai bine acest lucru decât prin apelul la un exemplu concret, vrednicul de pomenire monah Atanasie de la Mânăstirea Petru-Vodă, căruia încercăm să-i aducem în acest număr un pios omagiu ac um când se împlinesc 90 de ani de la naşterea sa (septembrie 1919).

Restituirea chipului monahului Atanasie sau a lui nea Sandu Ştefănescu, cum îi spuneam noi, apropiaţii săi, se poate circumscrie unui dublu demers: unul istoric, de recuperare a figurilor rezistenţei anticomuniste şi unul spiritual, de restaurare a vieţii monahale. Dacă despre primul aspect, vizând identitatea memoriei ca reînviere a trecutului, nu ne-am propus să vorbim – deşi ar merita cu prisosinţă acest lucru, mai ales că Alexandru Ştefănescu are un trecut semnificativ de luptă împotriva comunismului, manifestat sub diverse forme –, ne vom opri în textul de faţă asupra unei dimensiuni mai puţin cunoscute, aceea de atlet al lui Hristos.

 

Deşi a îmbrăcat haina monahală destul de târziu– la o vârstă octogenară –, Alexandru Ştefănescu ardea pentru acest ideal al unei vieţi creştine autentice, ce nu putea fi îmbunătăţită decât prin revelarea coordonatei cenobitice. Nu întîmplător a optat pentru Mânăstirea Petru-Vodă ca topos reprezentativ al monahismului românesc, opera providenţială a Părintelui Justin Pârvu, ale cărei proporţii în plan duhovnicesc se vor vedea mai târziu. În această comunitate monahală, creată după modelul patristic, Sandu Ştefănescu şi-a găsit împlinirea, răspunzând unei chemări tainice. În ce măsură îmbrăcarea ţinutei călugăreşti a reconfigurat traseul existenţial al lui Alexandru Ştefănescu?

 

Spre deosebire de anumite cazuri izolate de călugări, bieţi oameni necăjiţi, umiliţi de zarva vieţii lumeşti, nesiguri de ei înşişi, fără nici un fel de cultură şi viaţă interioară, terorizaţi de mai marii lor imediaţi, ţinându-se în umbra schiturilor nu din râvnă religioasă ci din incapacitate organică de a-şi avea un rost în viaţă, adunaţi, deci, acolo ca într-un azil de infirmi, Alexandru Ştefănescu n-a făcut nimic altceva decât de a-şi urma linia indelebilă a destinului şi de a da curs vocaţiei sale mânăstireşti, crescută permanent la foc maxim, de-a lungul trecutului său de jertfă pentru Hristos. El a îmbrăcat cămaşa hristică încă din tinereţe, asumându-şi calea martiriului pentru credinţa creştină.

O fire introspectivă, scrutătoare, reflexivă pătrundea până la esenţa problemelor, decelând semnificaţiile lor majore. Simplitatea sa ascundea o reală propensiune spre atingerea profunzimii, a înţelesurilor tainice pe care firea umană modernă se iluzionează că le poate descoperi raţional.

 

Mereu antrenant, dominat de conştiinţa lucrului bine făcut, nu se risipea în activităţi secundare, insignifiante, ci viza mai mereu esenţialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o discuţie cordială sau într-o polemică, ştia să distingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în permanenţă călăuzit de miza adevărului şi de triumful său asupra minciunii. Om al acţiunii, dar şi al rugăciunii, Alexandru Ştefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană – pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic. Ştia să se facă util semenilor săi, contribuind la ajutorarea lor neprecupeţită, generozitatea, altruismul, dăruirea de sine constituind valenţele structurii sale interioare.

Simplitatea sa specific monahală se subsuma unui exerciţiu permanent de smerire, de trezvie, de modestie. Simplitatea aceasta constă în deprinderea sufletului lipsit de felurite cugetări şi care nu poate fi mişcat spre viclenie. Sufletul blând reprezintă cu adevărat sălaşul simplităţii, pe linia patristică a Sfântului Ioan Scărarul, sufletul drept fiind însoţitorul smereniei. Alexandru Ştefănescu trăia cu naturaleţe credinţa, fără false pietisme.

 

Alexandru Ştefănescu se înscrie în Tradiţia Sfinţilor Români din închisorile comuniste care au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine şi de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se în repere solide ale identităţii noastre. Recunoaşterea şi cinstirea memoriei tuturor martirilor români atât de către statul laic, dar mai ales de către Biserică, prin continuarea pildei vieţii lor mărturisitoare, pot constitui bazele mult aşteptatului reviriment naţional.