Ningea cu lacrimi de Crăciun.... este a treia carte a scriitoarei Elena Stredie (Ed. Lumen, Iaşi, 2006, 172 pp). Expresivitatea emoţională a titlului pare a sugera mai degrabă un poem decât o proză care ajută istoria să fie scrisă sine ira et studio (Tacitus). Sensuri şi nonsensuri. Realităţi incredibile. Relaţia ningea – Crăciun = Raiul copilăriei este anulată oximoronic de succedenta lacrimi de Crăciun. Prezentul continuu (germ. Ewiges Nun) din imperfectul verbului a ninge, devine timpul memoriei îndurerate, al dramaticei istorii trăite, al vieţii din punctele de suspensie, din spaţiul incertitudinilor, al îngrijorărilor, al destinului în care nu numai personajele principale din acest microroman dialogal sunt fataliste, ci chiar autoarea când va afirma oarecum concluziv: „Nu înţelegi că destinul îţi stabileşte drumul chiar înainte de a te naşte? Nimic nu e întâmplător.” (p.130), un fatalism care sub vitregiile istoriei, ca evenimente, s-a insinuat şi spiritualităţii româneşti.

Ca şi titlul, coperta comprimă simbolic conţinutul cărţii. Valuri de nori invadând cerul unor locuri şi vremi, provocând în tihna oamenilor dezastrele unui război pierdut.

 

Imaginea din patrulaterul de sub titlu trimite la noaptea adamică din mărşăluirea în existenţă, în necunoscut a perechii primordiale căzută din inocenţă. Funinginea nopţii şi albul nesigur al zăpezii, prin care, încovoiaţi un bărbat şi o femeie, ţinându-se de mână şi apărându-şi feţele de viscol, străbat o pădure şi o existenţă erotematică asimilată aceloraşi puncte de suspensie din titlul cărţii, la infinit... Cizmele şi sumanele lor, ca şi codrul din jur, ne aduce în bănuieli spaţiul Ţării de Sus a românilor, Bucovina, dând în vileag cheia acestei cărţi scrise cu sufletul copilei care nu poate uita, rămânând mereu întrebătoare în conştiinţa învăţătoarei – ajunsă în timp, iar mai apoi, a pensionarei pe care o îndeamnă obsesiv să scrie despre oamenii din aducerile aminte ce nu se şterg nicicum şi al căror tragism, vai! se resimte încă.

 

Martie 1944! Ca dintr-un adânc de vremi şi lume, srigătele îngrozite şi îngrozitoare: „Vin hunii! Vin tătarii!” răzbat împreună în „Vin ruşii!” şi, într-adevăr veneau valurile de uralieni, spintecând în două Bucovina lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, semănând peste tot urgii, nelegiuiri, asasinate.

 

Martie 1944!... groaza şi grozăviile pun stăpânire pe sate şi oraşe, pe părinţi si copii, pe morţi şi pe vii, pe prezent şi viitor... Premoniţii sumbre. Realităţi strigătoare la cer. Viaţă călcată în picioare... „Închid ochii şi văd totul!... Porţile însângerate se deschid... lacătele cad, pretutindeni dărâmături, sărăcie, mizerie... Frica pune stăpânire pe oamenii care doar la biserică se mai vedeau împreună.” Avioanele morţii spintecă cerul şi el ingrozit. Frontul se apropie cu noaptea, exploziile rănind zările, „sfâşiind liniştea de dinaintea furtunii”.

 

Din mulţimea dramaticelor evenimente autoarea se opreşte, predilect, asupra unei Marii cu patru copii şi soţul bolnav, căruia aceasta îi caută grijulie medicamentele în Dorohoi, de unde nu va mai veni înapoi, în satul ei şi al unui Vasile – care, încercând să se întoarcă la cei dragi, va suferi chinuri de neînţeles –, a,mândoi înnebunind până la urmă.

 

Dialoguri segmentate, suspendate, reluate. Speranţa schimbată pe disperare. Zvonuri şi adevăruri. Apocaliptice realităţi! Vremi şi vremuiri. Candele aprinse în cotloane şi rugăciuni şoptite la icoane. Oftaturi şi priviri plânse, îndreptate spre Cer. Panică şi muţenie. Vii şi morţi. Nunţi ce nu mai au loc. Liturghii oficiate pe furiş. Înmormântări grăbite. Botezuri în ascuns. Orizontul speranţelor şi al unei hoţeşti frontiere închis. Aşteptări trecute de la un Crăciun la altul. Visuri şi aripi luxate. Suflete înnourându-se. Conştiinţe pervertindu-se. Laşitatea făcând loc netrebniciilor, crimelor, foamei şi fricii, comunismul de oriunde, mai vechi sau mai nou, este acelaşi: ucigător. Un timp al ororilor.

Cu toate mutările de pe tabla de şah a istoriei, nedreptăţile ei nu se pot uita câtă vreme fraţii vor fi despărţiţi de fraţi, chiar dacă o strâmbă frontieră face posibile intervizitele ca cele făcute şi de autoare: „Au trecut ani şi ani... Copiii Mariei au murit, nepoţii ei învaţă încă o altă istorie şi-s strigaţi la catalog cu nume străine...”, ea dormindu-şi somnul nesomn într-un cimitir din Dorohoi.

 

Iată de ce, stimată doamnă Elena Stredie, viaţa nu „merge înainte”. Sechelele comunismului nelegiuit o poartă pe căi strâmbe, deşi acuşi se împlinesc două decenii de la evenimentele însângeratului Decembrie românesc, când, de pe baricadele „joscomunismului” s-a strigat ca nicicând şi niciunde: „Vom muri şi vom fi liberi!”, libertatea fiind înţeleasă ca „mamă a virtuţilor” (André Chénier).

 

Iată de ce nu dubităm destăinuirea dumneavoastră dinspre finalul cărţii: „Eu nu pot să fiu fericită... încă nu pot... nu pot!.. Dar va veni o zi...”. „Aştept această clipă chiar şi dincolo de viaţă... scriu... lupt şi sper... Încă îmi place să stau în calea furtunii...”

 

Un crez! Un îndemn! O chemare la mersul cu rost şi împreună, cu toate riscurile de pe piscurile vremurilor măsluite ocult.