La sfârşitul volumului de versuri semnat de Traianus (Traian Vasilcău), Când s-au fost spus îngerii

În volumul respectiv, sunt recognoscibile influenţele a doi poeţi religioşi. Arghezi şi Voiculescu.

Pentru Răsăritul creştin-ortodox, fiinţa lui Dumnezeu rămâne transcendentă. De aceea, credinciosul simte nevoia să-L caute. Eul poetic din poezia mistică a lui Traianus întreprinde un act asemănător cu cel al eului poetic credincios arghezian şi cel voiculescian, în sensul că se află în căutarea trudnică a acelui deus absconditus, despre care vorbeşte Nicolae Balotă, în cartea sa Opera poetică a lui Tudor Arghezi, comentând psalmii acestuia. Şi la Traianus şi la Arghezi, în unii psalmi, recunoaştem viziunea panteistă, în actul căutării lui Iisus („Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatec când s-adapă” – Arghezi, Psalm): „Te-am căutat în schituri pe coline/ (…) dar nu erai, Iisuse, pentru mine, / (…)// Te-am căutat în monastirea ierbii/ În care crinu-ngenunchiat ruga/ O viaţă-n Adevăr să i se dea, / Te-am căutat în cea din urmă stea/ Ce-o înecau într-o privire cerbii.” (p. 18). Ideatica celor două strofe reproduse mai sus aminteşte de cea a poeziei voiculesciene Scafandrul (volumul Gânduri albe): „Te-am căutat o vreme în pietre – mai apoi/ Mi-am înălţat râvnirea să te găsesc în stele/ Sclipea ca o mijire din Taina Ta în ele/ (…) Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,/ Într-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,/ Plăpând scafandru-n tainic veşmânt de rugăciune”. Teologii răsăriteni sunt unanimi în a recunoaşte că la cunoaşterea lui Dumnezeu se ajunge prin iubire, dar pornind de la treapta cunoaşterii sinelui.

 

În termenii teologiei mistice a Sf. Dionisie Areopagitul, credinciosul din acest psalm al lui Traianus a ales calea cunoaşterii catafatice – una care coboară spre sine şi care nu poate duce la cunoaşterea directă a divinului, pentru că – spune Vladimir Lossky în teologia mistică a Bisericii de Răsărit – „teofaniile parţiale de pe treptele inferioare îl ascund pe Dumnezeu în ceea ce este El.” (s. n.). Iată cum este înfăţişată metaforic această teofanie parţială în versurile lui Traianus: „Te-am căutat bezmetic în neştire/ Fără oprire, noapte, zi, mereu, / Pân-am aflat că tu urcai, Stăpâne, / Pe muntele calvarului din mine/ Şi cin’ te răstignise eram eu.” (p. 19). Din versurile strofei citate, sesizăm cum credinciosul, cuprins de remuşcare, se căieşte. Părintele Stăniloae vorbea despre pocăinţă ca fiind „lucrare permanentă în suflet”.

 

De asemenea, în primele două strofe, ca şi în penultima strofă a poeziei Dirijorul, vom recunoaşte faza contemplării frumosului divin. E vorba de contemplaţia imaginativă, despre care aminteşte Nichifor Crainic în cursul său de teologie mistică – Sfinţenia – împlinirea umanului: „Iar florile pe-astralul plai, / În strai de sibiline/ Cântau în cor, ceresc alai.” (p. 81). Nichifor Crainic opina că în cazul acestui tip de contemplaţie, ea devine religioasă „când înaltul adevăr intuit e identificat cu Dumnezeu.” Un alt tip de contemplaţie – cea sensibilă – îl putem decela din poezia Harfe-n răsărit : „Ce frumos e Dumnezeu/ Ce trăieşte-n jurul meu/ Şi în mine/ (…)// Doamne, Doamne, cântec viu/ (…)// Ce frumos eşti, Doamne, vai, / Ochii-ţi sunt peceţi de rai/ (…)// Ce frumos e Dumnezeu, / Locuind în jurul meu/ Şi în mine.” (p. 27). Reţinem că frumuseţea divinului comportă două aspecte: o frumuseţe reflectată a creaturalităţii (exterioară) şi o alta (interioară) a creaturii, zămislită după chipul şi asemănarea aceleia. În acest al doilea caz, avem de-a face cu ceea ce teologul Vladimir Lossky numea inhabitarea sacrului în profan. Aceasta este detectabilă şi în poeziile mistice ale lui Voiculescu – Minerulşi Vizita (volumul Gânduri albe): „Eu nu ştiu dacă voi putea urca vreodată la Tine, / Tu însă, Doamne, cobori când vrei, măcar în treacăt. / Vino, te aştept în cămăruţă la mine.” O atare dorinţă expresă a credinciosului de a primi Vizitatorul Suprem îşi exprimă şi eul poetic din volumul lui Traianus: „Născut pentru o clipă, să pot muri în veci/ În schitu-mi intră, Doamne, cu gând să nu mai pleci.” (p. 25).

 

În lumina vieţii contemplative, după care tânjeşte credinciosul poet – dorinţa acestuia de a fi îndumnezeit – aşa cum sesizăm din următoarele versuri: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu, / Căci numai Tu eşti poezia lumii./ Ea mamă mi-i acum, în ea te ştiu” (p. 31) – evidenţiază spusele Sf. Ap. Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni, 2: 20).

 

În volumul al doilea al cărţii sale, Teologia morală ortodoxă, Părintele Stăniloae nota: „Dorinţa care animă toate activităţile noastre este un elan al sufletului spre cucerirea unei fericiri întrevăzute.” Extazul mistic pe care-l cunoaşte sufletul poetului credincios face din cateva poezii adevărate rugăciuni: „Înseninează-mi sufletul, Părinte/ (…)// Contaminat de tine să rămân/ Şi de nectarul cerului Tău, Doamne.” (p. 38); „Aşază-mi-te-n suflet, Frumuseţe, / În ochii tăi, când mă privesc, citesc/ O steauă suspinând, ce din blândeţe/ Mi-a corupt inima – să n-o găsesc.” (p. 57).