Istoria filosofiei a fost văzută de către cei mai importanţi gânditori ca o campanie de cucerire a spiritului, ca o înstăpânire treptată a cunoaşterii umane asupra celor mai dificile şi mai complexe interogaţii. Într-un sens, Hegel este reprezentantul cel mai de seamă al acestei viziuni „istoriste” asupra filosofiei, potrivit căreia aceasta din urmă se află într-o continuă expansiune, întreaga desfăşurare a lumii nefiind altceva decât cursa spiritului absolut după sine însuşi.

 

Ne-am aştepta aşadar ca filosoful român, ale cărui afinităţi cu filosofia hegeliană pot fi regăsite pretutindeni în Tratatul de ontologie, ca şi în celelalte lucrări mai importante ale sale, să aibă o poziţie similară celei hegeliene, şi să gândească istoria filosofiei la fel cum este gândită – până la Kuhn mai ales – istoria ştiinţelor naturale: ca o dezvoltare şi o augmentare continuă a cunoştiinţelor, ca o urcare neîntreruptă pe treptele cunoaşterii. Şi cu toate acestea, în fragmentul citat mai sus, Noica dă glas unei viziuni cu totul diferite asupra istoriei filosofiei decât cea a metafizicii tradiţionale, gândind un moment incipient al filosofiei calitativ superior întregii desfăşurări care i-a urmat. Un moment incipient privilegiat când cunoaşterea – înainte de a fi căzut în nebunia discursivităţii, a categorialului şi în iluzia distincţiei subiect-obiect, înainte de a fi devenit filosofie – a dispus de sine în mod absolut.

 

Fără să intenţioneze poate şi în mod cert fără a fi conştient de acest lucru, Noica se apropie în acest punct de gândirea heideggeriană – pentru care începutul incipient este un moment privilegiat al gândirii, la care trebuie să revinim şi pe care trebuie să-l recucerim printr-un „nou început” – părăsind câmpul gravitaţional al metafizicii tradiţionale, în care Noica este aşezat cu prea mare uşurinţă de către comentatorii săi.

 

Desigur, acest fragment nu poate fi suficient pentru susţinerea tezei că Noica nu poate fi aşezat decât cu nesfârşite precauţii sub zodia epocii metafizice, însă el indică, la fel ca şi multe alte locuri din filosofia gânditorului român, că este posibil ca ceasul filosofic al lui Noica să fi continuat să ticăie chiar atunci când ora metafizicii fusese depăşită.