Nu doresc să fac recapitularea controverselor privind ceea ce urmează să se construiască la Aiud, ele sunt destul de cunoscute, fiindcă în presă şi mai ales pe anumite site-uri şi bloguri de pe internet, scandalul a ajuns la paroxism.

Pentru orice observator de bună credinţă, dintru început se impune o constatare: este vorba despre ceva creat şi întreţinut artificial, este vorba despre o dezbinare dorită şi cultivată intens de anumite forţe care sunt vrăjmaşe atât Neamului Românesc cât şi Bisericii Ortodoxe.

 

Totul a început cu atacarea lui Dan Puric, atacurile căpătând ulterior tot mai multă amploare şi violenţă.  

Că ceea ce face Dan Puric de ani de zile, prin spectacolele, prin interviurile, prin conferinţele şi prin cărţile sale deranjează pe unii, era evident. Şi probabil era de aşteptat să fie atacat, să se încerce discreditarea, macularea lui prin orice mijloace. S-a recurs la un plan diabolic: crearea unui conflict între el şi părintele Iustin Pârvu, un adevărat simbol al Ortodoxiei române martirizate în temniţele comuniste, ca şi părinţii Arsenie Papacioc şi Adrian Făgeţeanu. S-a mizat pe imensul respect şi pe dragostea plină de veneraţie pe care toţi i-o purtăm părintelui Iustin şi, sub pretextul că opţiunea sa privind proiectul de la Aiud este apărată, anumite personaje s-au lansat în nişte atacuri de o violenţă rar întâlnită împotriva lui Dan Puric. Nu am să pomenesc numele acestor personaje, „îi voi tăcea”, vorba lui Paul Goma, fiindcă nu merită să li se facă publicitate.

 

În primul rând, şocantă mi s-a părut josnicia atacurilor, mustind de ură, pline de epitete jignitoare, pline de violenţe de limbaj, de calomnii, de acuzaţii neverificate şi neverificabile, făcute cu o intenţie clară de a discredita, de a anula persoana celui atacat. În nici un caz un creştin (şi, la urma urmelor, un om educat şi cu un minim bun simţ) nu se poate deda la asemenea atacuri mizerabile, contra oricui ar fi. (Îmi vine acum în minte o comparaţie: în anii ’30, când Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, era numită în toate felurile şi cu toate invectivele – şi pe bună dreptate –, Iuliu Maniu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai ei, nu vorbea despre ea decât numind-o „doamna Lupescu”. Asta înseamna decenţă şi respect de sine).

 

Cei care duc o astfel de campanie contra lui Dan Puric îşi spun ortodocşi şi se erijează în ucenicii părintelui Iustin şi în apărătorii proiectului acestuia şi ai martirilor de la Aiud. Eu nu pot asocia mental, nici persoana părintelui, nici exemplul său extraordinar de demnitate, suferinţă biruitoare şi adâncă duhovnicie, cu persoanele care aruncă cu noroi pe bloguri în aproapele lor.

 

„Zis-a un bătrân: cel ce fură şi cleveteşte sau alt păcat face şi după săvârşirea păcatului suspină şi se defaimă pe sine, vine la pocăinţă. Dar cel ce are ură în inima sa, ori mănâncă, ori doarme, ori umblă, îl mănâncă pe el ca un venin. De unde se vede că nedespărţit are cu sine păcatul iar rugăciunea i se face spre blestem şi toată osteneala îi este neprimită, chiar de şi-ar vărsa sângele său pentru Hristos” (Patericul egiptean, XXV, 41).  

 

Este de remarcat atitudinea de demnitate a maestrului Dan Puric, care nu s-a coborât nici să atace la rândul său niciodată pe nimeni, nici să răspundă vreunuia dintre cei care îl denigrau şi îl denigrează în continuare.

 

O altă dovadă că aceste campanie nu este deloc întâmplătoare este faptul că cei care o poartă nu s-au oprit la persoana lui Dan Puric. Dimpotrivă, este vizată o întreagă pleiadă de intelectuali creştini şi chiar de monahi care au dovedit curaj şi verticalitate. Se vorbeşte într-un limbaj suburban despre Claudiu Târziu şi revista „Rost”, despre Răzvan Codrescu, despre părintele protosinghel Amfilohie Brânză, de la Mănăstirea Diaconeşti (Bacău), şi despre monahul Moise Iorgovan de la Oaşa (Alba), este luat în vizor chiar profesorul universitar doctor Pavel Chirilă. Se merge până acolo încât, cu ocazia atacării lui Dan Puric, este atacată furibund şi ASR Principele Radu, şi prin el, implicit, Casa Regală.   

 

Însă mai este o latură a acestei probleme, deloc neglijabilă, ci îngrijorătoare. Mă refer la oamenii de bună credinţă, ale căror comentarii le citesc pe unele dintre aceste bloguri. Mă stupefiază lipsa totală de discernământ, uşurinţa inconştientă cu care cred imediat tot ce li se spune. Logica, argumentele, bunul simţ, par să nu funcţioneze în cazul lor. Ca să crezi cu atâta uşurinţă că un om ca Dan Puricm (care de ani de zile, prin cuvântul său, prin arta sa, este un mărturisitor, unul dintre foarte puţinii intelectuali cu o atitudine cu adevărat creştină şi românească) ar susţine un proiect neortodox la Aiud, ar fi apropiat al unor cercuri masonice, şi alte inepţii – este lipsă de discernământ. Ca să crezi cu la fel de mare uşurinţă că revista „Rost”, care de ani buni duce o acţiune de redescoperire a valorilor româneşti şi ortodoxe şi a unor figuri emblematice ale acestui neam românesc şi ale Bisericii noastre – ar susţine acum, aşa cum s-a afirmat, implementarea cipurilor sau un proiect neortodox la Aiud – este lipsă de discernământ.

 

Şi exemplele, din păcate, pot continua.

 

Văd acest lucru ca pe o dovadă a unei stări îngrijorătoare. Este vorba despre acea dreaptă socotinţă, atât de preţuită de Sfinţii Părinţi, care, altoită pe o inimă bună şi pe nişte intenţii curate, dar şi pe lucrarea raţiunii din noi înşine, nu te lasă să greşeşti. „Şi iarăşi a zis: socotinţa este mai mare decât toate faptele bune” (Patericul egiptean, XXV, 6).

Îndrăznesc chiar să spun că, oriunde văd atacuri josnice şi un limbaj murdar, indiferent ce cauză apără cei care le folosesc, încep să am dubii în ce priveşte sinceritatea acestora. Vehemenţa, spiritul zelos dus la extrem, furia cu care a fost atacat un intelectual care prin tot ce a făcut până în prezent trebuia să se bucure măcar de prezumţia de nevinovăţie, toate acestea mă fac să mă îndoiesc de adevărul şi curăţia celor care susţin astfel de poziţii. „Zis-a un bătrân: toate cele peste măsură sunt de la draci” (Ibidem, 55).

 

Până şi în justiţia laică, în dreptul roman, există principiul: „Audiatur et altera pars” (Să fie ascultată şi cealaltă parte). Arareori am văzut – în intervenţiile de pe bloguri ale oamenilor de bună credinţă, repet – o dorinţă de a se lămuri cu adevărat asupra a ceea ce s-a întâmplat. Dimpotrivă, peste tot reacţia la mizeriile postate de către autorii articolelor era una de suficienţă, de mirare urmată imediat de acceptare şi indignare faţă de cel acuzat.

 

Este trist.

 

Lipsa de socotinţă în a deosebi adevărul de minciună, sinceritatea de viclenie, ne poate pierde, şi duşmanii noştri ştiu asta.

„Ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu postul şi privegherea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească” (Casian Romanul, în Filocalia vol. I).