Gânduri: Plec cu sentimentul că mi se poate întâmpla orice. În urma mea rămâne familia. Diana, soţie blândă, face eforturi să nu-mi arate îngrijorarea: „Ai grijă pe acolo!” Casiana, copilul înger mă sărută: „Tati, când te întorci?” „Ca mâine, puiu meu, ca mâine?” „Când e mâine? Azi e mâine? Tati, să-mi aduci o carte cu Fifi!” Îi părăsesc cu inima înfrigurată. Rămâne în urmă şi libertatea mea. Plec dintr-o ţară în care democraţia încă suferă de bolile copilăriei, un fel de pojar ne macină vieţile. Deşi în forme ciuntite, pervertite, în România există totuşi, libertate. Plec spre Cuba, o ţară unde libertatea mult visată s-a transformat într-un cimitir al idealurilor omorâte. Plec spre una din coloniile Absurdistanului.

 

Jurnal: Trezirea. Dimineaţa, devreme. Ceasul arată abia ora 5.00. Camera de hotel îmi pare acum primitoare, caldă. Faptul că peste câteva ore voi fi departe, tot mai departe de ţară şi de românii mei, mă face să fiu nostalgic. Un duş rapid mă reaşează în starea de veghe şi concentrare. Îmi pregătesc bagajul. Nu pot lua cu mine documentele primite la instructajul pentru misiunea pe care „Pro Democraţia” mi-a stabilit-o în Cuba, anume contactarea liderilor opoziţiei anti-castriste. Documentele trebuie memorate. Nu am veleităţi de agent secret, aşa că le distrug cu oarecare stângăcie şi sper ca memoria să nu mă trădeze. Rup hârtiile în bucăţi mici. Apoi, câteva clipe de meditaţie. Mă gândesc la ai mei, mă gândesc la raza de soare, vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc cu mine însumi. Sună telefonul. Este Camil, însoţitorul meu în această călătorie în timp. Mă aşteaptă cu taxiul. O ultimă privire aruncată spre camera de hotel. Gata, trebuie să plec.

 

Un şofer tânăr ne duce spre aeroport strecurând cu îndemânare taxiul prin traficul Bucureştilor. Muzica unei trupe de hip-hop ne învălui şi ne ajută – curioasă coincidenţă – să rememorăm sângerosul moment de renaştere a libertăţii în România: „La Timişoara revoluţionarii au stat faţă în faţă cu Armata, ca Opera cu Catedrala, O simfonie sângeroasă, jertfă de seară, pentru voi! Nu uitaţi, politicieni, voi vreţi să conduceţi turma, dar eu nu sunt oaie, avertizez, nu uitaţi!” Versurile unei generaţii trădate...

 

La aeroport mă las ghidat de Camil. Ultimul meu zbor a fost acum zece ani. Mă simt un provincial, un om „de la ţară”. Prima greşeală. Cumpăr două ziare, o cola şi o ciocolată. Ziarele sunt la preţ normal, în lei, restul în euro. Total – 30 lei. Camil zâmbeşte discret, amuzat de stângăciile mele. El mă avertizase: „Vezi că ăştia fac bişniţă în aeroport”. La „chek-in” am o a doua surpriză. „Dezbracă-te de haină şi dă-ţi jos şi cureaua de la pantaloni!”, zice Camil. Mă simt agresat, dar observ că cei din jur se execută fără comentarii, aşa că mă supun. Fantoma terorismului bântuie şi pe la noi, prin Otopeni. Înainte de îmbarcare vorbesc cu cei dragi la telefon. Gânduri frumoase, temeri, speranţe, promisiuni...

 

Decolăm. Sunt extaziat. Dintotdeauna mi-a plăcut zborul. Când eram copil, visam să ajung pilot. Ce este un avion atunci când călătoreşti peste un continent şi un ocean, către o ţară comunistă? O maşină a timpului. Eu şi Camil începem o călătorie fantastică în trecut. Decolăm din Europa anului 2008 şi vom ateriza după treisprezece ore de zbor, în Cuba anilor ’70. Sub chipuri diferite, dar la fel de meschine, îi voi reîntâlni pe Ceauşescu, pe activiştii de partid, pe securişti şi pe toţi acei privilegiaţi „mai egali decât ceilalţi” din ferma animalelor numită dictatura comunistă. Minciuna ridicată la rang de politică de stat, frica de arestare şi tortură, foamea, suferinţa unui popor trădat de cei la care a privit cândva ca la nişte eliberatori, atmosfera de cimitir specifică dictaturii vor constitui domiciliul meu forţat pentru două săptămâni. Totuşi, raza de soare a libertăţii este cu mine, o rază încă firavă, dar aducătoare de speranţă, curaj şi renaştere...

 

 

Gânduri: Corabia cerului mă poartă deasupra Craiovei, aşa ne indică monitorul informativ din cabină. Undeva, la sol, la o distanţă de 10.000 de metri, Casiana, fetiţa mea merge la „grădi”. Chipul ei dulce îmi apare în faţa ochilor sufletului. Mă întreb dacă nu cumva este prea mare riscul pe care mi-l asum mergând în Cuba. Temeri de părinte, poate şi un pic de frică. „Ce-mi trebuie mie, Cuba?” Alung repede gândul egoist. „Tati, te iubesc”, imi spune chipul de înger al Casianei. Nu este un răspuns, dar îmi dăruieşte un ocean de pace.

Jurnal: După un zbor liniştit, aterizăm la Madrid. Gust libertatea, modernitatea. Aeroportul din Madrid este impresionant. Un fel de mic oraş populat de călători, piloţi, stewardese, poliţişti, vameşi. Are propriul metrou, ghidat printr-un sistem computerizat, care face legătura între cele două terminale. Aeroportul îţi oferă zeci de magazine, restaurante, cafenele, inclusiv o capelă unde te poţi ruga. Eşti copleşit de curăţenie, de ordine, dar şi de atitudinea relaxată a celor din jur. Camil îmi propune să folosim cele aproape cinci ore rămase până la avionul de Havana pentru a vizita Palatul Regal.

 

Ajungem la metrou. „Spaniolii au investit masiv în infrastructură. Majoritatea fondurilor europene le-au orientat spre construcţia de aeroporturi, autostrăzi, reţele urbane de transport în comun şi de căi ferate. Tot ce vezi aici s-a modernizat în nici patru ani”, îmi povesteşte Camil. Mă gândesc cu greaţă la mizeria din Bucureşti, la infrastructura noastră pe care politrucii au transformat-o într-o afacere rentabilă numai şi numai pentru ei. Plătim taxe, se licitează lucrări la preţuri mult mai mari decât în UE, se fac declaraţii triumfaliste. Inutil, infrastructura din ţară este încă la nivelul anilor ’80 ai secolului trecut. Cei doi ani de la aderarea României la UE s-au scurs fără folos.

 

Ghidat de Camil, în care descopăr un foarte bun organizator şi un contabil eficient, vizitez Madridul. Străzi curate, multe, foarte multe terase şi mici restaurante. Poliţia călare patrulează şi îţi oferă un sentiment de siguranţă. În zona centrală a oraşului căutăm o librărie. Avem nevoie de un ghid şi de o hartă a Cubei. Găsim doar ghidul.

 

Ni se face foame. Camil mă duce la o bodegă tipică de cartier spaniol. E o afacere de familie. Doi fraţi servesc clienţii cu îndemânare şi veselie. Tatăl supraveghează munca lor şi uneori intervine pentru a corecta sau a ajuta. Observ cum clienţii aruncă resturile pe jos. Rămân uimit. Camil îmi explică ceva despre o tradiţie a locului. E semn de apreciere pentru bucătar. Periodic, unul dintre fraţi curăţă podeaua. Treptat, o atmosferă de familie ne îmbrăţişează şi ne oferă o tihnă după care vom duce dorul în Cuba comunistă.

Servim „cafe cortado”, adică o „cafea tăiată”. E un fel de cafea tare. Camil îşi bea cafeaua lui dintr-o sorbitură. Eu o degust, vreau să-i pătrund aroma şi să mă bucur de aceste ultime clipe de pace europeană înainte de a porni spre Cuba. Camil zâmbeşte oarecum ironic şi-mi spune că un „cafe cortado” se bea dintr-o înghiţitură, cam cum bem noi păhărelul de ţuică.

 

Ne îndreptăm spre aeroport. În metrou privesc la idila unor tineri spanioli. E suficientă curăţenie în metrou, aşa că stau amândoi pe jos. Ea e supărată. El îi sărută mâinile şi îi vorbeşte în şoaptă. După două staţii s-au împăcat. Fata sărută ochii băiatului. El zâmbeşte victorios. Iubire liberă într-o lume liberă.

La aeroport, îmbarcarea durează câteva zeci de minute. Vom zbura peste ocean împreună cu aproximativ 350 de europeni care merg pentru o scurtă vacanţă în Cuba. Turismul reprezină principala sursă de venit pentru regimul fraţilor Castro, iar cetăţenii Uniunii Europene, turişti în Cuba, contribuie cu zeci de milioane de euro la această finanţare indirectă a dictaturii. Arunc o ultimă privire spre lumea liberă şi mă las înghiţit de pântecul păsării de metal. Peste zece ore, după ce vom traversa Oceanul Atlantic, ne vom afla în trecut, în comunismul anilor ’70. Acolo, departe, oameni aflaţi în suferinţă ne aşteaptă ajutorul. Avionul se ridică lin spre cer. Porim spre Cuba comunistă, pornim spre infern...

 

 

Gânduri: Iată-mă ajuns în Cuba. Organismul reacţionează acceptabil la schimbarea de fus orar. Ideea e să nu mă mai gândesc la ce fac acum cei de acasă şi să nu mai calculez diferenţa de oră. Aici începe dimineaţa. E abia ora şase. În ţară, a trecut de prânz. Diana mea se pregăteşte să plece de la birou, spre casă. Casiana o aşteaptă la „grădi”, veselă şi nerăbdătoare „să vină mami, să mă ia!” Alung din mine dorul de familie. Aici, în Cuba, răsare soarele. E dimineaţă şi cântă cocoşii. Cântecul lor însă nu mai are putere să alunge duhurile rele care au posedat insula.

 

Jurnal:Încep ziua cu un duş. Un duş scoţian. Primele zece minute, am apă rece, apoi apa devine chiar fierbinte. Mă schimb, fac patul şi mă aşez să privesc la tv. Pe insulă emit doar cinci canale tv, toate controlate de guvern. Pe primul mi se oferă un spectacol de muzică afro. O negresă grasă îmbrăcată în haine tradiţionale africane cântă în faţa unei săli arhipline despre revoluţia anti-aparheid şi despre cei care au murit în lupta împotriva imperialismului. Filmarea este veche, din anii ‘70. Pe un alt canal descopăr o telenovelă argentiniană – „Cele şapte femei”.

 

Schimb pe următorul canal şi rămân acolo pentru că începe un buletin de ştiri. Un prezentator chel, cu ochelari cu rame rotunde, de intelectual de stânga din epoca romantismului revoluţionar, sufocat parcă de costum şi cravată, vorbeşte cu un entuziasm teatral despre succesele partidului în lupta de refacere a zonelor distruse de uragan. Declamaţia individului este însoţită de imagini filmate prost, o propagandă ridicolă. Ni se arată câţiva muncitori care repară, aproape cu mâinile goale, un acoperiş sau un gard. Nu se observă mobilizarea generală despre care se vorbeşte în comentariu. Se insistă pe faptul că s-a repus în funcţiune reţeaua de curent electric. O nouă victorie a poporului cubanez revoluţionar. Ni se mai spune că locuitorii din zonă beneficiază de asistenţă medicală şi de hrană în cantităţi deosebite. Imaginile ne înfăţişează un punct sanitar care îmi aduce aminte de dispensarul părăsit pe care încă îl întâlnim prin satele noastre. Bineînţeles, nu putea lipsi reportajul dedicat vizitei unui nomenclaturist cu funcţie mare din conducerea partidului, care vine să aducă sinistraţilor salutul lui Fidel şi un sac de indicaţii. Aceeaşi regie penibilă, specifică oricărei dictaturi. Muncitori, ţărani şi militari adunaţi în jurul tovarăşului de la „centru”, un negricios cu mustaţă şi ochelari de soare îmbrăcat în uniformă militară care dă sarcini din deget. Reapare prezentatorul chel care, pe un ton triumfalist, anunţă că, în apropiere de Cuba, face manevre o flotă militară trimisă de Rusia.

 

Îmi vine scârbă şi schimb canalul. Surpriză! În stânga, sus, este sigla National Geographic Channel. Privesc uimit câteva cadre dintr-un documentar, însă mă dumiresc rapid. Este vorba de documentare vechi, retransmise. Am dat, de fapt, peste un post tv care emite mai mult pentru turiştii străini de pe insulă, documentare National Geographic, Discovery, filme poliţiste şi de comedie americane. Celelalte două canale tv emit fie sport şi muzică, fie emisiuni educative pentru elevi şi studenţi, cam cum era la noi emisiunea „Teleşcoală” de la TVR, înainte de 1989.

 

Seara, mă reîntâlnesc cu prezentatorul cel chel. Acum moderează o emisiune intitulată „Masa rotundă”. Tema – sistemul de sănătate publică al Cubei. Un politruc, înţeleg de la Camil că este ministrul de resort, laudă cu gura plină reţeaua de asistenţă medicală din Cuba şi ne spune că sistemul de sănătate cubanez este foarte avansat. Politrucul vorbeşte despre abnegaţia cu care medicii îngrijesc poporul şi se laudă că aşa îngrijire medicală ca în Cuba nu întâlneşti nicăieri în lumea asta. Pe la prânz trecusem pe lângă o farmacie. Rafturi aproape goale, mizerie şi sărăcie. Cel mai vândut articol, dată fiind prostituţia generalizată din Havana, este prezervativul. În vitrină, două afişe decolorate de soare avertizau tinerii despre pericolul infectării cu virusul HIV. Sistemul de sănătate din Cuba este în faliment de la căderea URSS. Politrucul de la tv îşi încheie prezentarea cu un fel de urare despre victoria revoluţiei. Îi urmează o domnişoară doctoriţă plină de avânt revoluţionar care o dată la trei fraze îi mulţumeşte lui El Comandante pentru condiţiile minunate de muncă şi de viaţă (unde am mai auzit fraza asta?) pe care le-a oferit medicilor cubanezi. Între timp, în Havana, este criză de hârtie igienică şi totul pute. La propriu...

 

 

Gânduri: Un destin crunt, o pedeapsă cumplită: să trăieşti printre ruinele unui vis, ţinut în lanţuri de nişte nebuni care încă mai cred în acest vis. Un carnaval macabru al unor cadavre vii, aşa îmi pare Havana. Mă simt rătăcit printre nişte zombii blestemaţi să bântuie veşnic mimând fericirea, prizonieri ai macabrului carnaval ce-l are ca maestru de ceremonii pe însuşi diavolul.

 

Jurnal: Havana este o butaforie absurdă, un decor degradat, populat de fiinţe pentru care timpul a îngheţat în anii ‘70. Jumătate din prima noastră zi în Cuba colindăm, eu şi Camil, prin acest oraş lăudat de agenţiile de turism occidentale ca fiind o destinaţie de vis pentru vacanţele europenilor. Primul fapt şocant este că oraşul pute. Un miros de rahat amestecat cu apă de mare stătută şi putreziciune de şobolan mort răbufneşte constant din canalizare sau dintre casele în ruină ale Havanei. Acest miros ne urmăreşte la tot pasul, ca un securist eficient şi exasperant. Din păcate nu este numai atât. Oamenii put şi ei, put a prostituţie şi a bişniţă. Eşti acostat la tot pasul de fete tinere sau de băieţi. Tehnica de acostare este simplă. Te salută şi te întreabă cât e ceasul. Dacă răspunzi, intră în vorbă cu tine şi încep să-ţi ofere cu o insistenţă enervantă sex, ţigări, băutură sau orice alt serviciu care le poate aduce CUC-i, o monedă inventată de regim, un fel de pesos convertibili pe care îi primeşti în schimbul monedei euro (dolarul e interzis pe insulă). Foamea de valută a fraţilor Castro s-a transmis şi poporului. În Havana toată lumea se vinde, mai puţin activiştii partidului şi securiştii, care nu au motiv – ei sunt cei care gestionează reţeaua oficială de turism, dar şi reţelele neoficiale de prostituate sau de contrabandă cu havane şi rom.

 

Plimbarea pe străzile Havanei îţi oferă ocazia să descoperi contraste înspăimântătoare. Aproape o treime din casele Havanei sunt fostele reşedinţe, acum în paragină, în care au locuit coloniştii spanioli. Blocuri cu câte zece, douăzeci de etaje construite de regimul fostului dictator Batista, înlăturat de revoluţia lui Castro, răsar din această paragină şi îşi expun degradarea în lumina soarelui. Miroase a sărăcie cruntă. Singurele clădiri de care guvernul se îngrijeşte sunt hotelurile de lux, barurile de noapte, cluburile şi sediile autorităţilor oficiale. Camil mă ghidează către Universitatea din Havana. Clădirile universităţii sunt vechi, construite în stilul clasic întâlnit prin Europa. În părculeţul universităţii întâlnim grupuri de studenţi. Atmosferă tipică de sesiune. Un automobil blindat păzeşte părculeţul. De fapt, este un monument dedicat revoluţionarilor lui Castro.

 

Ajungem pe faleză. Pute a lăcomie. Panouri mari anunţă că zona va fi renovată în cadrul unui proiect guvernamental. Se vorbeşte despre respectul revoluţiei pentru istoria Cubei. În realitate, vechile clădiri de patrimoniu ale falezei din Havana sunt reamenajate în restaurante de lux, cluburi de noapte sau pensiuni de trei stele. Foamea guvernului după valută forte este mare. Privesc la şoseaua care urmează linia ţărmului. Vestitele maşini americane din anii ’60, un fel de simbol neoficial al Cubei comuniste, gonesc cu o viteză surprinzător de mare pentru nişte vechituri. Majoritatea sunt doar hârburi, cu tabla îndoită şi vopseaua scorojită, însă uneori zăresc şi adevărate piese de colecţie. Bineînţeles că localnicii le folosesc pentru a transporta turişti contra valută. A-i stoarce de bani pe turiştii străini este singura poruncă revoluţionară a partidului la care subscriu cu entuziasm toţi cubanezii.

 

Intrăm adânc în oraş şi ajungem la Muzeul Revoluţiei. Grupuri de studenţi ai Şcolii militare din Havana intră şi ies din acest muzeu. Bănuiesc că este vorba de vizita obligatorie pe care o fac aici, parte din programa universitară. Lângă intrarea în Muzeu stă parcat pe un piedestal un antitac SU-100 sovietic. O altă amintire „sfântă” din vremea revoluţiei lui Castro. Folosind o hartă inexactă, cumpărată pe vreo cinci euro de la unul din zecile de oficii turistice din Havana, reuşim să ajungem la Capitoliu. Havana are propriul Capitoliu. Aici, mirosul de sărăcie se amestecă indecent cu mirosul de parfum fin emanat de grupurile de occidentali veseli care viermuiesc pe treptele Capitoliului. Eu şi Camil ne aşezăm pe trepte şi începem să rememorăm lista de contacte şi procedurile de vizitare a liderilor opoziţiei anti-castriste. Un poliţist se uită indiferent la noi. Îi zâmbesc ipocrit şi-l înjur în gând. De mâine începem treaba...