În mod sigur omiterea nu este pricinuită de uitare, ci eliminarea Religiei ca disciplină de studiu în şcoala românească are cu totul alte motivaţii. Una dintre acestea, de-a dreptul stupidă, ar fi încercarea Guvernului de a diminua efectele crizei financiare cu care se confruntă ţara. Prin eliminarea profesorilor de Religie din şcoli – de fapt aici se află ţinta acestei măsuri, în adâncul ei – se doreşte atenuarea unei crize, în sensul în care nu ar mai fi nevoie de salarii pentru aceşti profesori. Motivul este lipsit de realism şi de bun simţ, în vreme ce guvernul cheltuie bani cu nemiluita pe lucrări sau proiecte care nu s-au realizat, sau care au fost sortite eşecului.

 

Exemplu? Vaccinul Gardasil – nu intrăm aici în detalii legate de cât de periculos este vaccinul, de altfel bine cunoscute din prezentările făcute în presă – pentru care s-au cheltuit sume enorme, peste 20 de milioane de euro. Dar au fost utilizate până în prezent în jur de 2% din vaccinurile cumpărate! Şi asta în condiţiile în care, în mai puţin de un an, vaccinurile vor expira! Nu este cazul şi intenţia noastră să facem o analiză a modului în care guvernul cheltuie banii în plină criză economică, dar în mod sigur astfel de măsuri nu sunt nici pe departe în stare să relanseze situaţia economică a ţării, precum nici incompetenţa şi mârşăvia unora din cei care conduc! Asta este o realitate şi, probabil, prezenţa Religiei în instituţiile de învăţământ doare şi mustră conştiinţele celor care nu vor o societate bazată pe principii morale şi spirituale sănătoase, ci una dezbinată de patimi care, astfel, poate fi mai uşor manipulată, tocmai prin patimile care se promovează făţiş sau subtil prin diferite mijloace.

 

 

Au profesorii de Religie vreo vină în toate acestea? Unii dintre ei, da! Au fost cazuri semnalate de presă în care au fost prezentaţi dascăli ai acestei discipline inconştienţi de misiunea cu care au fost hărăziţi de Dumnezeu. Cuvântul folosit – inconştienţi – este blând! Dar mă tem că nu doar în tagma acestor oameni există indivizi certaţi cu legea sau cu verticalitatea morală, ci şi în aceea a profesorilor care predau alte discipline. Aşadar, problema pusă astfel este falsă şi nu se rezolvă.

 

Plecând de aici spun că, din păcate, o parte a presei speculează în sens negativ această problemă, ca de altfel toate problemele care ţin de domeniul religios şi care au în special ca principal „subiect de ştire” Biserica Ortodoxă Română. Prin urmare, nu cred că atitudinea morală a unora dintre profesorii de Religie poate constitui temelia unor astfel de acţiuni, care vizează până la urmă educaţia moral-religioasă a copiilor într-o lume tot mai dezorientată în acest sens.

 

În scrisoarea trimsă de P.F. Părinte Patriarh Daniel preşedintelui Traian Băsescu, Preafericirea Sa argumentează în câteva puncte, pertinent, anormalitatea unui astfel de act. Primul argument al P.F. Părinte Patriarh Daniel, este preluat din Constituţia României care: „prevede în art. 32. alin. (7): Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” Mai departe P.F. Părinte Patriarh precizează în scrisoarea sa că predarea Religiei în şcoli „este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): «În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.»”. Prin urmare măsura care se doreşte a fi luată este anticonstituţională şi încalcă un drept fundamental, garantat prin lege tuturor cetăţenilor din România, indiferent de cultul căruia aparţin, aşa cum tot prin lege este garantată posibilitatea de a nu frecventa cursurile de Religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal, ceea ce arată că nimeni nu este forţat să îmbrăţişeze un anumit gen de educaţie religioasă. 

 

În scrisoarea adresată preşedintelui Traian Băsescu, P.F. Părinte Daniel argumentează şi istoric faptul că studierea Religiei în şcoala românească este cât se poate de firească: „Prezenţa Religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza Religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar, unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda <<religiunea>> (art. 116)”.

 

Pe lângă acest fapt, anul 1989, în special prin jertfa tinerilor români, a însemnat dobândirea libertăţii pentru poporul român asuprit timp de o jumătate de secol de hidra comunistă, dar şi de întunericul ateismului „ştiinţific” prin intermediul căruia românii – intelectuali, preoţi, studenţi, elevi, muncitori – au suferit în închisorile comuniste pentru credinţa lor în Dumnezeu, unii dintre ei dându-şi chiar viaţa. Ne întoarcem, iată, după aproape două decenii la aceeaşi nebunie prin care se promova ateismul, uitând, mai ales cei care nu ar fi „îndreptăţiţi” cu nimic să uite, suferinţele provocate de comunism neamului românesc. În acest sens, uitarea este, ne spun Părinţii Bisericii, un păcat mare, nicidecum o virtute, iar Sfântul Marcu Ascetul o include în rândul celor trei uriaşi care ucid sufletul, alături de neştiinţă (prostie) şi ignoranţă.

 

 

Studierea Religiei în şcolile româneşti, după 1989, este un drept câştigat prin jertfele sângeroase ale tinerilor care au murit la Revoluţie şi un drept care se ia cu japca tinerilor elevi, care au nevoie mai mult decât oricând de îndrumarea spirituală şi morală.

 

Din păcate, am călcat de prea multe ori în picioare jertfele românilor care au luptat în perioada comunistă împotriva sistemului, ale celor care au murit la revoluţie şi ne întoarcem, încet şi subtil, dirijaţi de „binevoitorii” noştri, în întunericul spiritual pe care l-am trăit înainte de ’89.

 

Toate acestea au o strânsă legătură şi cu proiectul de lege a învăţământului preuniversitar prin care se doreşte, încet dar sigur, scoaterea Religiei din rândul disciplinelor de învăţământ din şcolile româneşti. Au legătură pentru că ţin de mentalitatea unui popor care acceptă cu prea multă uşurinţă toate mârşăviile oamenilor politici care se perindă pe la conducerea ţării şi importă la fel de uşor ceea ce distruge sănătatea morală şi spirituală a acestui neam. Or, repet, Religia deranjează, pentru că militează în şcolile româneşti pentru păstrarea integrităţii morale, spirituale, fizice a tinerilor, care le dă posibilitatea dobândirii adevăratei libertăţi duhovniceşti. S-a început cu „trupul”, prin orele de Educaţie fizică şi sport, se continuă cu sufletul, prin orele de Religie.

Ceea ce se realizează este separarea religiei de viaţa în sine, de cotidian, şi izolarea ei în domeniul privatului, ca şi cum pentru a evolua spiritual şi moral nu mai este nevoie de religie, adică de comunicarea cu Dumnezeu. Vrem educaţie performantă fără spiritualitate şi fără morală, ceea ce nu se poate. „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” – spunea Petre Ţuţea, cuvânt plin de adevăr. Urmăriţi discuţiile de pe unele forumuri, ascultaţi-i pe mulţi dintre tinerii noştri cum vorbesc, priviţi-i cum se comportă în societate şi spuneţi dacă au nevoie de educaţie moral-religioasă sau nu!

 

Trist este faptul că se doreşte să fim „imbecili”, iar prin aportul la eliminarea religiei ca disciplină de învăţământ nu facem decât să îi ajutăm pe cei care ne vor aşa. Pe de altă parte„reformarea sistemului de învăţământ prin eliminarea Religiei aminteşte, într-o oarecare măsură, de educaţia atee impusă în ţara noastră după anul 1948. Cunoaştem prea bine consecinţele unei astfel de educaţii la nivel personal şi comunitar: infirmitate spirituală, culturală, morală, socială”(ziarul Lumina, 25 august 2009).

 

A motiva eliminarea Religiei din sistemul de învăţământ cu dorinţa de adaptare la normele europene nu poate constitui un motiv serios. Şi în această privinţă urmăm trunchiat modelul european şi îl remodelăm, îl transformăm până în punctul în care obţinem ceea ce vrem, aducând ca argument presupusa realitate europeană când de fapt aceasta este alta. Tot ziarul „Lumina” ne „luminează” în acest sens, ca de altfel şi scrisoarea P.F. Părinte Patriarh Daniel în care Întâistătătorul BOR demontează argumentele false conform cărora în ţările Uniunii Europene Religia nu şi-ar avea loc ca disciplină de studiu în învăţământul de stat. Dimpotrivă, foarte multe state europene au înţeles puterea valorilor morale şi spirituale pe care le promovează creştinismul şi faptul că, folosite atunci când trebuie, şi anume în perioada în care copilul are nevoie de educaţia pe care o primeşte în şcoală, ele pot contribui la crearea unei societăţi umane mai sigure, în care principiile morale, respectul faţă de ceilalţi şi de valorile culturale ale altora să modeleze relaţiile dintre oameni.

 

„Majoritatea statelor Uniunii Europene valorifică potenţialul educativ al Religiei, pe care o includ în sistemul de învăţământ public, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Observăm că sistemele de învăţământ europene au înţeles că educaţia şi credinţa nu se exclud, ci sunt complementare.”

 

Disciplina Religie, predată în şcoală, urmăreşte să cultive valorile morale şi spirituale alte tânărului care să contribuie la consolidarea sa ca persoană, dar şi la punerea temeliei unei societăţi bazate pe valorile creştine. De asemenea, tânărul elev este îndemnat să cunoască istoria religioasă a acestui neam, dar şi aspectele esenţiale ale principalelor religii ale lumii, cunoştinţe care duc şi la consolidarea culturală a persoanei.

Pe lângă aceste aspecte legale, morale, tradiţionale care mărturisesc despre normalitatea predării religiei în şcoli intervine şi ceea ce deranjează şi am semnalat mai sus: faptul că Religia contribuie la consolidarea unei personalităţi puternice a tânărului elev, care să facă faţă ispitelor lumii şi să nu accepte compromisurile poate să deranjeze. Omul personalizat şi înduhovnicit – ceea ce Religia ca disciplină de studiu poate realiza – nu se va supune unor directive contrare legilor morale şi manipulării venite de la „înaltele stăpâniri”. Or asta este contrar voinţei celor puternici!

 

Este relevant faptul că într-un studiu realizat în judeţul Alba, au fost întrebate mai multe eleve despre principalul motiv care le-ar determina să nu săvârşească un avort. Majoritatea elevelor chestionate au răspuns că pe primul loc în privinţa motivelor serioase care le opresc să facă un avort se află religia. Acest răspuns spune mult şi despre faptul că educaţia religioasă realizată până acum în şcolile româneşti îşi face simţite efectele pozitive.

 

Credem că eliminarea Religiei din programa de studiu a elevilor români nu sunt deloc benefice. Pentru a construi o societate sănătoasă bazată pe principii şi valori morale solide este nevoie în primul rând de consolidarea omului ca fiinţă religioasă, pentru că această latură îl defineşte nu în parte, ci în totalitate. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat să ajungă la asemănare, iar la atingerea asemănării o contribuţie esenţială o are în mod sigur şi educaţia religioasă.