În sfârşit, coaliţia contra naturii PDL-PSD s-a dus pe Apa Sâmbetei. E drept, cam târziu. Marinelu a greşit profund atunci când a crezut că se poate merge la drum cu dracul în cârcă. Tataie l-a împins pe Prostănacu să facă un alt pas spre propriul dezastru şi spre instabilitatea politică din ţară: ieşirea de la guvernare, ralierea cu Organu şi dărâmarea Guvernului condus de Micul Pirania. „Nu poţi să-i dai unui om un şut în fund, după care să-i ceri să întoarcă şi partea cealaltă,” avea să-şi explice Tataie acţiunea ilegalistă. Adicătelea, cum „partea cealaltă”? Cei 322 revin pe cai grei, motivaţi de acelaşi interes: să nu se mai bage Marinelu în tunurile noastre. Iar Micul Pirania a zgândărit adânc râma din furnicar: a promovat legea salarizării unice, legea unitară a pensionării, legea învăţământului, a desfiinţat agenţiile guvernamentale, unde erau promovate cocotele clientelei politice, plătite cu lefuri de câte 30-40 000 de euro pe lună. În vreme ce majoritatea românilor primesc leafa minimă pe economie în cartea de muncă, infractorii din Parlament au votat 39 de legi speciale pentru categorii favorizate, care iau pensii de două-trei sute de milioane de lei, fără să fi contribuit corespunzător la fondul de pensii. Micul Pirania nu a făcut concesii jalnice pentru Partidu lui Mukles, ca Motocicleanu, a avut un curaj de tip kamikaze şi a pierdut pe termen scurt, dar oamenii obişnuiţi pricep ce se întâmplă în... Casa Poporului.

 

 

Timp de 20 de ani, infractorii din Parlament s-au solidarizat clar de două ori: când l-au suspendat pe Marinelu şi când l-au înlăturat acum pe Emil Boc, zis Micul Pirania. Este a doua lovitură cu aparenţă constituţională. Acum, obsesia lor comună redevine Traian Băsescu.

Cei 322 i-au transformat pe români într-o populaţie de milogi care întind mâna din patru în patru ani. Acum, pot să vină alegerile. Fiecare şi-a prezentat mazeta.

 

Sacrificarea lui Emil Boc este o ingratitudine şi din partea lui Traian Băsescu fiindcă, indirect, se dezice de reformele pe care le-au prezentat împreună şi în care au sperat numeroşi români. Sigur, Lucian Croitoru a fost o nouă cacealma de-a lui Traian Băsescu pentru menţinerea Guvernului Boc. Nu mai conta rezultatul votului din Parlament, dar nici nu putea accepta varianta Klaus Johannis, fără răspundere politică pentru tot ce se va mai întâmpla în România. Nu degeaba, pentru Nepotul Mătuşii Tamara, Marinelu este ca Apocalipsa, întruchiparea Fiarei Politice: “12 decembrie 2004 echivalează cu 11 septembrie 2001 pentru istoria Americii”, ne-a asigurat, fireşte. Privindu-i atent atâţia ani, am înţeles perfect raţiunea politică de a fi pentru Cei 322:

         - programul lor politic – Traian Băsescu;

         - viziunea lor politică asupra României – Traian Băsescu;

         - destinul naţiunii noastre – Traian Băsescu;

         - condiţiile de viaţă pentru milioanele de români – Traian Băsescu etc.

 

Urmat de armata lui de scheleţi din dulapurile Primăriei Generale a Bucureştilor, coboară de pe Autostrada Zburătoare însuşi Sorin Pornescu-Schmayer: "Diagnosticul este clar pentru toţi. România este pe un drum greşit. România este prost guvernată. Este prost condusă. Candidez ca independent. Candidez pentru a-i reprezenta pe toţi românii. Ca preşedinte independent voi lucra cu toţi politicienii, cu toate partidele politice, cu toate ONG-urile. În disputa politicienilior, nu e vorba de oameni. Românii nu există în această ecuaţie”. Generalul scheleţilor este dus de căpăstru de însuşi strategul Ron Werber din Israel, care a pictat cocori şi pentru Partidu lu Mukles.  Războiul Marinelului cu Cei 322 se anunţă captivant, mai ales că Prostănacu şi Sorin Pornescu au mai luat-o o dată, iar noi trebuie să presupunem că a început să le placă... 

 

 

Nepotul Giselei Vass, Bogdan Olteanu, a fost numit viceguvernator al Băncii Naţionale, deşi el este un lamentabil ţucălar, merită să menţionăm aici portretul făcut de Dinu Patriciu: „Un ciumpalac labil psihic, excesiv de ambiţios, lipsit de loialitate, de o inteligenţă mediocră, dar şiret şi lipsit de moralitate. Este unul din ciumpalacii care poluează viaţa publică românească, după ce au găsit în ultimii cinci ani mediul fertil, în care să-şi manifeste prin demagogie populistă tendinţele paranoice. În urmă cu mulţi ani, m-a rugat un prieten să-l angajez la Rompetrol. După ce a făcut testele psihologice, vicepreşedintele meu pentru Resurse Umane a venit şi mi-a spus că-şi dă demisia dacă îl angajez pe acest individ. Şi-a urmat cariera politică în care defectele l-au ajutat. L-a ajutat şi un prieten al meu, prea comod ca să-şi poarte singur geanta. Acum liberalii l-au votat pentru această poziţie aşa cum mi-a spus cineva azi dimineaţă, ca să scape de el. Deh, cinismul politicienilor!”, l-a caracterizat Dinu Patriciu. Foarte expresiv şi inteligent portret! Dar noi, cei prăpădiţi, ce vină avem să-l suportăm acolo?

 

După ce au prădat Londra, mafioţii lui Putin şi Medvedev au cumpărat Champs-Élysées-ul. Datorită creşterii preţurilor la petrol, erau condiţii favorabile pentru modernizarea Rusiei, dar tandemul Putin-Medvedev nu a făcut nimic vizibil în acest sens. “Mă întreb cum au fost utilizate milioane şi milioane de petrodolari. Eu cred că ei le-au permis prietenilor să cumpere Champs-Élysées şi tot restul Franţei”, a afirmat Mihail Gorbaciov într-un interviu pentru ziarul “Le Figaro”. Prin urmare, banii obţinuţi din exportul de materii prime nu s-au întors pentru bunăstarea poporului rus. Treptat, fostul preşedinte sovietic devine concesiv: “Primul mandat al lui Vladimir Putin a fost mai degrabă pozitiv. El a pus capăt procesului de dezmembrare a Rusiei, care era extrem de periculos, şi a stabilizta situaţia. Numai pentru asta şi va avea locul său în istorie. Dar nu văd un efort adevărat spre modernizare, aceasta este principala problemă. Condiţiile au fost favorabile datorită creşterii preţului la petrol”, a subliniat Mihail Gorbaciov. Întrebat de “Le Figaro” dacă politica economică a Rusiei este eronată sau dacă rămânerea în urmă este cauzată de corupţie, ultimul preşedinte sovietic a răspuns că tandemul Putin-Medvedev nu a combătut eficient corupţia. Într-adevăr, au fost condamnaţi doar miliardarii cei răi, care nu recunoşteau autoritatea ţarului Vova. Aşa se explică de ce miliardarul Mihail Hodorkovski încă stă după gratii în Siberia, după un proces în care a pierdut compania IUKOS. Berezovski, un alt miliardar nesupus, a reuşit să fugă şi rătăceşte acum departe de Rusia, dar şi de Israel. Paradisul pentru oligarhii fugari este Londra, dar tot acolo veghează şi Roman Abramovici, un miliardar devotat Kremlinului, tolerat şi pe funcţia de guvernator în Ciukotka. Presa rusă notează că majoritatea oligarhilor din Rusia sunt evrei. Abramovici însuşi a început cu afaceri în domeniul jucăriilor, iar acum deţine Highland Gold, o companie minieră rusească, listată la bursa de la Londra. Are o avere estimată la peste 14 miliarde de euro şi deţine clubul de fotbal Chelsea Londra, un Boeing 767, două Airbus 380 şi câteva iahturi de lux.

 

Mihail Gorbaciov nu suflă o vorbă despre modul în care aceşti indivizi au pus mâna pe uriaşele resurse naturale din Rusia şi din alte ţări. Schema de spoliere a statului, lansată de oligarhi în 1995, era simplă: “împrumuturi contra acţiuni”. Administraţia lui Boris Elţin avea nevoie de bani mulţi. Aceşti cămătari ofereau împrumuturi, iar administraţia le dădea acţiuni în marile companii de stat. Dacă datoria nu era returnată, oligarii aveau dreptul să vândă acţiunile altor companii, adică tot lor. De unde aveau ei bani pentru creditare? Evident, nu doar din jocuri la cazinouri sau din traficul de droguri şi arme. Aşa se explică strania solidarizare care s-a produs în Europa Occidentală şi în Statele Unite cu oropsitul Mihail Hodorkovski. Aşa s-a îmbogăţit şi Roman Abramovici, dar a acceptat să joace la două capete cu mafia politică de la Kremlin. A investit trei miliarde de dolari în producătorul de oţel EVRAZ.

 

Gorbaciov nu pomeneşte nimic nici despre implicarea serviciilor secrete în cel mai mare jaf din istorie, dar nici ziaristul francez nu s-a priceput să-l întrebe. Sau poate că întrebările au fost convenite în prealabil, altfel Mişa nu vorbeşte.

 

 

Fostul preşedinte sovietic îşi aminteşte că, în 1985, la moartea predecesorului Konstantin Cernenko, toţi şefii statelor socialiste au venit la funeraliile de la Moscova. “Ne-am adunat în biroul meu. Le-am mulţumit şi le-am spus: nu vom face nimic care să complice relaţiile cu voi. Noi ne vom respecta obligaţiile, dar voi sunteţi responsabili de politica voastră, de ţările voastre. În 1985, le-am promis că nu vom interveni – şi nu am intervenit niciodată. Puteam avea un al Treilea Război Mondial. La acea epocă, Europa era plină de arme nucleare. Erau aproximativ două milioane de soldaţi pe ambele părţi ale Cortinei de Fier. Imaginaţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă am fi folosit forţa. Dacă am fi intervenit, probabil că nu aş mai fi astăzi aici. Vă pot asigura de asta”, povesteşte Mihai Gorbaciov. Nimic despre implicarea agenţilor KGB în revolta din decembrie 1989 de la Timişoara şi Bucureşti. “Unificarea Germaniei a fost posibilă pentru că a fost precedată de mari schimbări în URSS, în Europa Centrală şi de Est, în relaţiile cu ţările occidentale şi în special cu Statele Unite, cu care avea relaţii foarte proaste la acea vreme. Când am ajuns la conducerea URSS, liderii sovietici şi americani nu se mai întâlniseră de şase ani. După câţiva ani, noi am schimbat această situaţie. Toate aceste schimbări au creat posibilitatea reunificării Germaniei. În timpul unei vizite în RDG din 1989, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la crearea republicii est-germane, am fost foarte impresionat de ce am văzut. Am discutat îndelung cu preşedintele Erich Honnecker. Mă gândeam că el nu pricepe ce se întâmplă. Sau că refuză să accepte fenomenul aflat în curs, contra tuturor evidenţelor, punând condiţia reunificării Germaniei. Era o demonstraţie uriaşă, erau reprezentate 28 de regiuni din RDG. Tinerii strigau lozinci care probau că ţara se află în fierbere şi că se vor produce mari transformări. Premierul polonez Mieczyslaw Rakowski s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă ştiu germana. I-am răspuns: suficient ca să înţeleg ce scrie pe pancarte şi ce se strigă. Iar el mi-a spus: Ăsta-i sfârşitul. I-am spus că da”, îşi aminteşte Gorbaciov.

 

Ruşii vorbesc deschis despre cea mai cumplită subterană în care dispar avuţiile celui mai bogat stat din lume. Acolo activează “Krasnaia Mafia” (Mafia Roşie) sau “Bratva” (Frăţia). Cine se opune este torturat înfiorător sau, în cel mai fericit caz, primeşte un glonţ în cap. Bratva controlează acum lumea interlopă din Statele Unite, Marea Britanie, Israel, Uniunea Europeană, Balcani sau Africa de Sud. Provine din Rusia, dar este impropriu să i se spună Mafia Rusă, fiindcă decizia nu aparţine etnicilor ruşi. Rackeţii au devenit lideri mondiali şi au cumpărat numeroase proprietăţi în Franţa, în Marea Britanie şi în SUA. Bratva funcţiona încă din timpul ţărilor (Vor v Zakone, legea tâlharilor), iar acum s-a specializat prin marile tunuri de răsunet mondial. Clanul Apuşkin a constituit filiale în afara URSS încă din anii 1980, iar acum supervizează interlopii din ţările scandinave şi din Franţa, controlând toată piaţa europeană. Emigrat în Israel în 1980, Semion Moghilevici e considerat de FBI şeful suprem al Bratvei. Oligarhul Andrei Melnicenko i-a dat două milioane de dolari lui Jennifer Lopez ca să cânte la ziua de naştere a soţiei lui, la palatul din Anglia. Lev Leviev, ţarul diamantelor, care stăpâneşte cartelul DeBeers, a cumpărat o stradă la Londra cu 465 de milioane de dolari, iar în 2007 a mai dat 500 de milioane pentru o stradă din New York. Petrolierii texani de ieri au fost înlocuiţi de oligarhii din Rusia, care stăpânesc tot mai multe bănci din SUA şi Europa. Disidentul Vladimir Bukovski spunea tranşant că românii au deja mafia KGB acasă la ei, prin LUKOil şi ALRO Slatina. Gorbaciov nu vorbeşte despre acest fenomen al capitalizării prin intermediul serviciilor secrete.

 

 

Corneliu Vlad ne-a obişnuit cu reflecţii ample şi profunde asupra politicii internaţionale, oferindu-ne posibilitatea să medităm noi înşine la evoluţia României contemporane. Cartea “Reconcilierea”, apărută la Editura Institutului Revoluţiei Române din decembrie 1989, este un exemplu de observaţie fină asupra modalităţilor prin care politicieni din statele ex-comuniste au încercat să vindece rănile unui trecut care nu trebuie uitat pentru a nu-l repeta. Lucrarea “nu se referă la realităţile din România şi am procedat astfel în mod premeditat. Am considerat că este mult mai folositor şi pentru oamenii politici, şi pentru politologi, şi pentru public, care din această carte pe care am vrut-o cât mai densă (...) să tragă învăţămintele ce se cuvin din păţaniile altora pe calea reconcilierii. Sunt multe de învăţat din experienţele spaniolilor, polonezilor, cehilor, latino-americanilor, sud-africanilor etc. în materie de reconciliere naţională. Decât un iluzoriu şi vehement controversat «proces al comunismului», care nu poate fi credibil, chiar dacă poartă şi girul şefului statului, mai bine o edificare lucidă şi fără patimă asupra a ceea ce au făcut sau nu alţii în spinosul proces al reconcilierii”, crede autorul.

 

Şi totuşi, reconcilierea este doar un ideal, la fel cum este şi iertarea creştină. Cum să aduci victima lângă călăul nepedepsit, fără să rişti provocarea unui resentiment care este virusul răzbunării? Sigur, există exemple care contrazic asemenea porniri, inclusiv printre luptătorii anticomunişti din România, care au iertat, dar nu uită. “Reconcilierea este un proces îndelungat, complex, care are – sau ar trebui să aibă – ca punct de plecare, cunoaşterea adevărului, responsabilitatea individuală a celor care au făcut fărădelegi în vechiul regim, şi nu responsabilizarea unor largi grupuri sociale, o judecată dreaptă, fără ură, fără sete de răzbunare, în care reparaţiile morale, în primul rând, dar şi cele materiale, în subsidiar, să poată fi urmate de iertarea celor vinovaţi, care şi-au recunoscut şi regretat sincer şi public faptele imputabile. Iertarea, atunci când se produce, şi pentru cine se produce, nu înseamnă însă şi uitarea trecutului, şi nici o amnistie generală”, spune Corneliu Vlad.

 

Au reuşit mai bine decât noi bulgarii, ungurii, germanii, polonezii să ierte şi să iasă regeneraţi dintr-un experiment contra naturii umane? Chiar dacă nu au avut parte de un decembrie crunt ca românii, eu cred că nu au izbutit. “Etapele reconcilierii, aşa cum le defineşte Luc Huyse, nu sunt neapărat pretutindeni şi oricând aceleaşi, dar converg, în general, spre o structură cu trei elemente (şi secvenţe) esenţiale: 1. Înlocuirea fricii printr-o coexistenţă nonviolentă; 2. Statornicia încrederii, după ce teama a fost eliminată; 3. Paşi înainte către empatie”, recomandă autorul.

 

 

Cartea a fost lansată la Casa “Nicolae Titulescu” din Bucureşti, prilej cu care a vorbit Ion Iliescu peste un ceas. Este convins că 22 decembrie 1989 a marcat un început de reconciliere. “Nu ne-am propus atunci o reconciliere cu regimul trecut, cum au făcut spaniolii lui Franco. La noi a fost o prăbuşire de sistem, o transformare radicală”, a spus părintele “democraţiei originale”. Coposu, Câmpeanu şi Cunescu n-au vrut reconciliere. “Eu cu Petre Roman ne-am întâlnit cu «Cei 3 C». La sfârşit am zis să ieşim la Televiziune şi să anunţăm că avem o poziţie comună. Noi doi ne-am dus, Cei 3 n-au venit. La telefon ne-au spus că a doua zi au marşuri. Eu cred că pentru noi a fost atunci un moment de reconciliere. Unii cu mintea rătăcită, ca Ticu Dumitrescu, Mărieş, Marian Munteanu, au programat pe 12 iunie să dea lovitură de stat pe 13 iunie.”

 

Şi reconcilierea a continuat printre ciomegele minerilor, cu dialogul dintre Tudorel Postolache şi Corneliu Coposu, apoi elaborarea strategiei de la Snagov pentru aderarea la Comunitatea Europeană, şi a tot mers aşa până ce mafia, tutelată de domnia sa, a preluat controlul asupra avuţiei naţionale.

“Dacă sentinţa Ceauşeştilor era necesară? Răspuns categoric – da. Dacă procesul a respectat regulile? Nu şi nici nu se putea. Era o judecată politică a cetăţenilor, ca în cazul lui Ludovic al XVI-lea”, a spus Ion Iliescu.

 

 

Aşa titrează marele cotidian “Fakt” din Polonia. “Trădare! Statele Unite ne-au vândut Rusiei, ne-au înfipt cuţitul pe la spate”, anunţă ziarul. Lipsit de tact, Obama a anunţat să SUA renunţă la scutul antirachetă chiar în ziua de 17 septembrie, când se împlinesc 70 de ani de la invadarea Poloniei de către Uniunea Sovietică. Este limpede că polonezii şi-au legat mari speranţe de umbrela americană contra unor posibile atacuri aeriene dinspre Rusia. Ei nu pot uita că ţara lor a fost desfiinţată prin cârdăşia dintre Stalin şi Hitler, iar reacţia de-acum este perfect justificată. Aşa au început marile laşităţi din istoria modernă, prin “acorduri” aparent nevinovate, cum a fost şi cel semnat de Barack Obama şi Dmitri Medvedev. “America a trădat Polonia. Această măsură poate deschide o epocă de răceală în relaţiile polono-americane. Chiar dacă Barack Obama ne propune un premiu de consolare, modul în care americanii au renunţat la scut şi data aleasă sunt dezgustătoare”, anunţă şi ziarul de dreapta “Rzeczpospolita”. “Pentru americani, 17 septembrie este o zi ca oricare alta… Pentru noi, este o dovadă de rea-voinţă, o lipsă de subtilitate, faptul că s-a renunţat la un proiect defensiv, important pentru noi, la exact 70 de ani de la invazia bolşevică a Poloniei”, scrie şi cotidianul conservator “Dziennik”. Să fie doar lipsă de tact din partea “preşedintelui planetar” sau o lecţie devastatoare pentru Varşovia care vrea doar să se apere de un nou coşmar declanşat de Moscova, să nu mai fie rasă de pe suprafaţa pământului, cum s-a întâmplat după bombardamentele naziste? Oricare va fi răspunsul Casei Albe, gestul lui Obama rămâne o gafă monumentală. Pentru Polonia, America a fost singura speranţă decenii la rând, iar acum, din nefericire, nu are altă opţiune în faţa ranchiunilor Kremlinului.

 

“Relaţiile dintre Varşovia şi Washington vor trebui să se schimbe. Anul 2009 a adus sfârşitul unei alianţe apropiate, care dura deja de nouă ani, destul de mult timp”, subliniază “Gazeta Wyborcza”. Drept consolare, Casa Albă promite că va desfăşura totuşi rachete sol-aer “Patriot” în Polonia. Cotidianul “The New York Times” apreciază că “Războiul Stelelor”, anunţat de Ronald Reagana în 1983, a fost mai mult o idee politică, o protecţie pentru Europa şi Orientul Mijlociu, decât un sistem de apărare pentru America. Ziarul admite că scutul era o idee politică, folosită de George W. Bush pentru extinderea NATO, luând ca pretext un posibil atac din partea Coreii de Nord. Viziunea lui Obama ar fi coborât de la stele spre nivelul mărilor, mai ales că începe negocieri cu Teheranul. În schimb senatorul republican John McCain spune că decizia preşedintelui “într-un moment în care naţiunile est-europene sunt tot mai preocupate în legătură cu aventurismul reînnoit al Rusiei”. Obama a precizat că a renunţat la scutul antirachetă în favoarea unui sistem mai puternic, mai inteligent şi mai rapid.

 

Aşa apreciază unii observatori. Traian Băsescu şi-ar fi pus prea mari speranţe în Washington. Eu cred totuşi că America va avea nevoie de o Românie docilă în regiune, însă nu va trebui să conteze prea mult pe devoţiunea totală, dezinteresată. Cu o Uniune Europeană încă imatură şi inhibată, nici o decizie majoră nu se poate lua în sud-estul Europei fără intervenţia Statelor Unite. Obama a vândut regiunea la troc cu Iranul pentru a convinge Rusia să devină mai flexibilă faţă de politica sancţiunilor economice. În Uniunea Europeană nu apar nici măcar tresăriri la nivelul conducătorilor. Adunaţi la Bruxelles pe 17 septembrie, ei chiar au salutat decizia lui Obama. Campionii entuziasmului au fost Germania şi Franţa. “Considerăm că decizia este un semnal de speranţă. Vom putea depăşi dificultăţile cu Rusia”, a spus cancelarul Angela Merkel. “Este o decizie excelentă din toate punctele de vedere. Şi sper că prietenii noştri ruşi vor da importanţa cuvenită acestei schimbări de direcţie. Este extrem de pozitiv şi înţelept”, a glăsuit şi Nicolas Sarkozy. Premierul britanic Gordon Brown s-a aliniat şi el: “Suţin total decizia luată de preşedintele Obama. Cred că decizia dovedeşte că se dezvoltă mai multă încredere între puterile nucleare. Cred că avem şansa să facem progrese în această chestiune internaţională importantă în următoarele luni”. Donald Tusk, şeful Guvernului polonez, a preferat să reacţioneze rezervat: “Este o decizie autonomă a preşedintelui Statelor Unite şi a guvernului său”. Premierul ceh Jan Fischer se arăta mulţumit: “Nu există niciun motiv pentru a schimba relaţiile perfecte cu SUA”.

 

Într-un interviu pentru “Nezavissimaia Gazeta”, generalul rus Viktor Eşin, fost şef al Statului Major al Armatei de la Moscova, crede că americanii ar putea instala elemente ale unui scut antirachetă în Turcia, Israel, Bulgaria şi România. Vladimir Putin jubilează şi cere mai mult. “Este o idee bună şi sper că, după această decizie corectă şi curajoasă, vor urma altele, inclusiv anularea absolută a oricăror restricţii în cooperarea cu Rusia în ceea ce priveşte transferarea către Rusia a unor înalte tehnologii şi reluarea lucrărilor privind creşterea numărului membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului prin alăturarea Rusiei, Belarusului şi a Kazahstanului”, a spus premierul Vladimir Putin. Kremlinul renunţă la proiectul desfăşurării rachetelor “Iskander” lângă Kaliningrad. Ruşii au cerut americanilor să renunţe la scut pentru a accepta reducerea arsenalelor nucleare, înainte de expirarea tratatului START, la sfârşitul anului.

 

O delegaţie americană a vizitat Praga. Jan Kohout, ministrul ceh de externe, a solicitat Statelor Unite să susţină trimiterea unui cosmonaut ceh pe Staţia Spaţială Internaţională şi deschiderea unei filiale a Academiei “West Point” la Praga. “Am fi mulţumiţi să vedem că acest spaţiu gol, care rămâne aici, vă fi umplut cu proiecte concrete. Am propus înfiinţarea unei filiale central-europene a Academiei militare “West Point”, destinată ţărilor membre NATO din Europa Centrală şi Balcani, şi trimiterea unui om de ştiinţă ceh pe Staţia Spaţială Internaţională, la bordul unei navete americane”, a declarat Kohout.

 

Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai promiţătoare, Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, a propus interconectarea sistemelor de apărare antirachetă ale Statelor Unite, ale Alianţei Nord-Atlantice şi Rusiei. Cu acelaşi scop: exercitarea unor presiuni maxime asupra Iranului.

 

 

La 3 octombrie 1990 a avut loc reîntregirea naţională a poporului german (Deutsche Wiedervereinigung), un proces firesc, pe care astăzi toţi politicienii europeni îl consideră un act normal. Atunci însă lucrurile nu erau privite la fel şi foarte puţini lideri au avut intuiţia politică necesară să priceapă imperativele istorice ale dezmembrării comunismului. Reunificarea Germaniei a fost gândită de cancelarul Helmut Kohl ca un fenomen de absorbţie, acordând asistenţa financiară corespunzătoare pentru ca procesul să nu scape de sub control. Republica Democrată Germană fusese deja reorganizată în cinci landuri, fiind imediat supusă aceleieaşi legislaţii federale. Astfel, cele 14 regiuni ale RDG au devenit landurile Mecklenburg-Vorpommern, Brandenburg, Sachsen, Sachsen-Anhalt şi Thüringen (Turingia). Se adaugă al şaselea land format prin reunificarea celor două părţi ale Berlinului divizat. Aşa s-a produs “schimbarea direcţiei” (Die Wende). La 18 martie 1990, avuseseră loc primele alegeri libere din RDG care, împreună cu RFG, SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS, a semnat “Tratatul doi plus patru”. Documentul acorda suveranitate totală staului german reunificat, care a rămas în Comunitatea Europeană (viitoarea Uniune Europeană). Este indiscutabil că reactivarea ideilor unioniste (sic) din Germania din 1985 se datorează apariţiei reformatorului Mihail Gorbaciov la Moscova, care, cu sau fără misiune ocultă, avea rolul de gropar al sistemului socialist. Reformele iniţiate în RDG aveau să se propage rapid în tot blocul comunist, cu efectul dominoului. Ungaria relaxează frotniera cu Austria în august 1989 şi “cortina de fier” se clătina. În consecinţă, peste 13000 de germani din RDG au încercat să treacă în septembrie 1989 spre Vest prin… Ungaria. În zilele de 6-7 octombrie 1989, Gorbaciov vine la Berlin pentru a marca 40 de ani de la constituirea RDG. Preşedintele Erich Honnecker (“pretinul” lui Nicolae Ceauşescu) a refuzat reformele lui Gorbaciov şi este înlocuit la conducerea RDG cu Egon Krenz. La 9 noiembrie 1989, el abrogă restricţiile de călătorie spre Vest pentru est-germani. Mulţimea se îndreaptă spre Zidul Berlinului, care se prăbuşeşte sub târnăcoape. Era momentul european astral, cel mai semnificativ de după război, când se punea cruce unei aberaţii – divizarea naţiunii germane. Mulţi vorbesc şi astăzi despre “costurile, povara reunificării”, de parcă destinul unui popor se poate evalua în parale. Germania ar fi plătit peste 1500 de miliarde de dolari pentru acest moment de graţie. Unii specialişti susţin că economia ţării este afectată şi astăzi de eforturile pentru reîntregirea naţională, alţii pretind că trecerea la moneda euro, în 2001, ar fi cauza recesiunii.

 

 

Dezmembrarea lagărului comunist este opera preşedinţilor americani Ronald Reagan şi George Bush-tatăl, care l-au folosit subtil şi pe Papa Ioan Paul al II-lea, ca pe un arhanghel antisovietic. “Scenariştii” ştiau că va veni marea criză economică mondială şi au vrut s-o evite sau măcar s-o amâne prin asimilarea ţărilor excomuniste, care aveau să devină pieţe de desfacere, de mână de lucru ieftină şi calificată, dar şi resurse de “active” industriale încă productive. Măcar pentru fier vechi şi pentru terenuri, şi tot merita! Că lucrurile stau aşa se poate deduce din documentele desecretizate de către Guvernul Marii Britanii. Putem afla astăzi despre discuţiile tensionate dintre cancelarul Helmut Kohl şi premierul britanic Margaret Thatcher sau dintre Thatcher şi preşedintele francez Francois Mitterrand, care se temea că se întorc “germanii cei răi” din istorie. Era convins că Uniunea Sovietică se va opune categoric reapariţiei unei Germanii mai puternice. De aceea, Mitterrand cerea să se reconstituie vechea alianţă franco-britanico-sovietică împotriva Berlinului. Cam până acolo mergea atitudinea lui anticomunistă. Îi spunea doamnei Thatcher că o Germanie reîntregită “ar domina Polonia, Cehoslovcia şi Ungaria, iar pentru noi ar rămâne doar România şi Bulgaria”. Bush-tatăl nu a ţinut cont de isteriile celor doi şi a hotărât să supervizeze reîntregirea naţională a poporului german. Din cauza inerţiei, Londra a pierdut momentul istoric. Când doamna Thatcher şi-a schimbat discursul, era prea târziu: germanii demolaseră zidul. Mai pervers în politică, Mitterrand s-a mulat rapid pe situaţie şi a propus susţinerea Franţei pentru reunificare, dacă Germania renunţă la puternica ei marcă. Cine să fi fost în spatele acestui teribil scneariu? Vom afla… Nimic din spaimele afişate de Thatcher şţi Mitterrand nu s-a adeverit. Berlinul a oferit Moscovei 71 miliarde de dolari în perioada 1990-1994, la care a adăugat alte 36 de miliarde. Relaţiile dintre Germania şi Rusia au evoluat mereu spre reconstituirea unei axe mai vechi, deşi politica externă a Berlinului este supervizată decent de la Washington.

 

Subminarea entuziamsului popular din spaţiul românesc este o strategie a serviciilor speciale inamice. S-a vorbit mult despre modelul german, care trebuia aplicat la România după 1990. Atât de mult, încât politicienii noştri nu au valorificat nimic. Fie n-au vrut, fie nu s-au priceput, fie erau captivii serviciilor speciale de la Moscova. În plus, s-a dezvoltat o întreagă campanie antiunionistă în ţară, prin mijloace subterane de tot felul: de la evaluarea costurilor până la provocarea mineriadelor sau a dezastrului de la Târgu-Mureş, ca modalităţi de presiune, specifice KGB. Dacă este să-l credem pe Petre Roman că pe-atunci se aflau în România peste 25000 de agenţi sovietici, putem deduce că aceştia nu făceau balet prin patria noastră. Noroc de el că i-a cerut generalului Mihai Caraman, pe-atunci director al SIE, să-i scoată din România. Iar ei s-au aliniat disciplinat şi au plecat. Subminarea entuziasmului popular de la Bucureşti şi de la Chişinău s-a făcut metodic prin lansarea consecventă în public a clişeelor cu efect de sperietoare. Aşa se induce psihoza.

·        Scenarii de intoxicare pentru Bucureşti:

-   Reunificarea costă prea mult; România nu este Germania, deşi multe judeţe de peste Prut au un venit mai mare decât judeţele Vaslui, Botoşani, Călăraşi, Olt sau Alba;

-  Trebuie referendum (dacă Helmut Kohl făcea referendum, Germania era şi astăzi ciuntită);

-  Să nu supărăm Moscova că nu ne mai dă gaz, chiar dacă ne aflam deja într-o economie de tip capitalist;

-  Ce vor spune puterile occidentale? Vor crede că România are “pretenţii teritoriale”;

-  Trebuie să respectăm prevederile Actului final de la Helsinki, deşi multe frontiere europene au explodat prin formarea mai multor state noi, fără să mai invoce nimeni acel document caduc, elaborat şi convenit la nivel mondial tot pentru liniştea Moscovei;

·  Scenarii de intoxicare pentru Chişinău

-  De ce trebuie să ne unim cu România unde se trăieşte mai prost ca în R. Moldova? (Într-adevăr, mişcarea anticomunistă de la Chişinău nu a fost motivată economic, aşa cum s-a întâmplat la Timişoara sau la Bucureşti. Basarabenii nu stăteau noaptea la cozi pentru… “tacâmuri”);

-  Dacă ne unim, ne lucrează Rusia prin diversiuni secesioniste, provocate în Găgăuzia şi în Transnistria (asemenea scenarii au rămas valabile din 1918 şi până astăzi);

-  Dacă ne unim, va fi război din nou cu Transnistria (Igor Smirnov a ameninţat iar că va reactiva Armata a 14-a de la Tiraspol după ce preşedintele interimar Mihai Ghimpu a cerut Rusiei să-şi retragă trupele de peste Nistru;

-  Dacă ne unim, nu mai putem reintegra Republica Moldova cu Transnistria (în realitate, acest deziderat este fals fiindcă Rusia va pleca niciodată de bună voie de-acolo);

-  Dacă ne unim, Moscova nu ne mai dă gaz (evoluţiile ulterioare au dovedit că şi acest scenariu este fals);

-  Dacă desfiinţăm frontiera, mii de căruţe cu coviltir, ticsite cu ţigani, stau pe malul Prutului şi abia aşteaptă să năpădească Republica Molotov (nici o asemenea eventualitate nu mai posibilă fiindcă magraonii noştri s-au specializat deja în portofele sau în clonarea cardurilor, din Spania şi până în Australia).

 

Ce cred străinii despre românii de la Chişinău şi de la Bucureşti după ce şi-au risipit şansele prosteşte? În primul rând, ruşii au rămas convinşi că ne vom reunifica ţara şi că e doar o chestiune de timp. Evident, fără Transnistria. Evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău i-au determinat pe ziariştii germani să urmărească mai atent fenomenul politic din Basarabia. "Reunificarea Germaniei este un subiect de conversaţie din ce în ce mai comun în R. Moldova. Înaintea alegerilor parlamentare din 5 aprilie, cererea partidelor de opoziţie privind apropierea sau chiar unirea cu România se bucură de o susţinere din ce în ce mai mare", scrie Der Spiegel în articolul intitulat "Visuri europene în Moldova comunistă".

 

 

Pe 8 octombrie, a avut loc la Chişinău reuniunea Comunităţii Statelor Independente, acest colos cu picioare de lut, conceput de Kremlin ca o replică la Uniunea Europeană. O “comunitate” fără piaţă liberă, în care Rusia vrea să-şi exercite suzeranitatea politico-militară, de tip medieval şi în care nici ruşii nu mai cred. Şi ca să nu-i cadă prea greu lui Dmitri Medvedev şi omologului Vladimir Putin, premierul Vlad Filat oferit un interviu pentru ziarul “Kommersant” de la Moscova. Cu un titlu care să mângâie orgoliul ţarului ascuns: “Gavariat şto ia jăstkii i beru primer s Putina” – “Se spune că sunt dur şi că îl imit pe Putin”. În analiza acestui dialog, pornesc de la premisa că Vlad Filat nu putea spune mai mult. Să-i facem această concesie fiindcă este primul zbor printre hultani.

 

Ziaristul Vladimir Soloviov reţine că Filat a efectuat prima vizită în calitate de premier la Bruxelles (iar nu la Moscova, ar zice el, şi nu la Bucureşti – aş spune eu). “Am fost invitat la Bruxelles şi am explicat Europei cine suntem. (…) Am dorit o întâlnire cu preşedintele Federaţiei Ruse Dmitrii Medvedev, (…) dar se pare că preşedintele rus are alte priorităţi”, a răspuns Filat. Am vrut, dar nu s-a putut. “La Bruxelles aţi ridicat problema integrării euroatlantice a Moldovei, se spune că ţara vrea să intre în NATO. Pentru ce vă trebuie asta?”, l-a întrebat “Kommersant” ca la KGB. “Eu nu pot vorbi şi hotărî în numele poporului moldovean. Eu aşa am spus atunci, iar acum repet. Această problemă - dacă există - trebuie rezolvată de către poporul moldovean”, a răspuns Vlad Filat. “Deci NATO este o problemă?” “Este o problemă. Eu la fiecare întâlnire explic, îndeosebi ruşilor, că noi nu aderăm la NATO. Chiar dacă am vrea, nu am putea să intrăm. Este o normă constituţională foarte dură, care nu se poate schimba. (…) La această întrebare pot răspunde numai cetăţenii Republicii Moldova. Fără asta nu se poate merge nicăieri, dar aici sunt foarte multe speculaţii.”

“Haideţi să punem punct acestei probleme”, indică ziaristul rus. “Şi eu vreau să fac asta. (…) Republica Moldova este o ţară neutră. Este prevăzut în Constituţie”. “Dar dumneavoastră ce credeţi, în principiu, Moldova ar trebui să intre în NATO sau este o temă neactuală?”, nu se lasă Volodea, iar Filat devine concesiv ca moldoveanul: “În prezent nu este o temă actuală, iar noi nu discutăm aşa ceva cu Alianţa. Avem nevoie de aşa ceva sau nu? Nu, nu avem. În prezent (aderarea la NATO – n.red.) nu ne rezolvă problemele.

 

Dar ciocanul rusesc reia loviturile: “Dar Moldova tinde spre NATO?” Aici intervine Vlad Filat şi despică firul: “Noi vrem în Uniunea Europeană şi asta o spunem răspicat. NATO nu este o prioritate. Când ne întâlnim cu reprezentanţii Rusiei, îi întrebăm: pe voi vă irită chiar şi discuţiile despre NATO, dar cum vreţi voi să vedeţi Moldova? Şi ei răspund: ca pe o ţară neutră. Bun, cu asta suntem de acord, şi noi avem scris acest lucru în Constituţie şi în toate legile. Atunci asiguraţi-ne neutralitatea! Fiindcă acum noi nu suntem o ţară neutră. Pe teritoriul nostru există trupe şi arme ruseşti. Nu este esenţial numărul lor. Un soldat numai şi înseamnă prezenţă (militară străină - n.red.). Vom fi foarte deschişi în discuţiile cu partea rusă. Suntem oameni pragmatici şi ne vom respecta acordurile”. Premierul de la Chişinău nu se sfieşte să prezinte blocajele (şi şantajele) practicate de Moscova în relaţiile bilaterale. “Au rămas bariere în calera produselor noastre spre piaţa rusă. Pe de o parte, noi vrem să ne împrietenim şi să avem relaţii bune cu Rusia, dar din partea UE ni se deschid multe perspective, iar din partea rusă dispar barierele. În 2008, am avut schimburi comerciale de 1 miliard de dolari, iar pentru 9 luni din acest an – doar 300 de milioane de dolari. Nu criza e de vină. Uniunea Europeană a ajuns pe primul loc în relaţiile noastre comerciale. Se schimbă accentele.” Vlad Filat a promis că va pune toate aceste probleme pe masă la întâlnirea cu Şuvalov şi Kudrin. Inclusiv despre creditul de 500 de milioane de doloari. “Există opinia că a fost o promisiune politică, făcută de Rusia comuniştilor în scopuri electorale. A venit momentul în care poporul rus, prin intermediul autorităţilor, îl ajută nu pe Voronin sau pe Filat, ci poporul Republicii Moldova să depăşească o perioadă extrem de complexă”. Premierul a amintit de cele 9000 de tone de grâu, trimise de Rusia ca ajutor umanitar Republicii Moldova, dar toată cantitatea a ajuns la două companii particulare, probabil agreate de Voronin.

 

 

“Limba de stat în R. Moldova este o problemă politică. Aţi spus la Bruxelles că româna va deveni limbă de stat”, se interesează “Kommersant”. Aici Filat a făcut un paralelism ciudat între Marea Britanie şi SUA, unde oamenii vorbesc limba engleză şi recunosc fără probleme această realitate. După care pune accentele cuvenite, aşa cum numai Mircea Druc a făcut-o şi, parţial, Petru Kirilovici Lucinski (culmea!). “Dacă eu sunt premier, nu înseamnă că vorbesc limba moldovenească. Da, eu sunt cetăţean al Moldovei, dar limba pe care o vorbesc este româna. A fost o conjunctură că în Constituţie se numeşte limba moldovenească şi nu putem schimba acest lucru. Întrebaţi-i pe rusofonii din Chişinău ce limbă vorbim şi ei vă vor spune: româneşte”. Despre unirea Basarabiei cu România Filat susţine că ar fi fost doar propaganda comuniştilor care i-au atribuit asemenea gânduri. El nu are o asemenea convingere pentru că nu vrea ca populaţia R. Moldova să fie divizată din această cauză. “Eu nu ascund că suntem interesaţi în relaţii normale cu România. În programul nostru de guvernare există un punct care se referă la semnarea tratatului (politic) de bază cu România şi a tratatului de delimitare a frontierei moldo-române (sic!). Vom rezolva chestiunea şi vom pune punct. Ajunge cu speculaţiile că ne unim cu România! Moldova s-a constituit ca stat şi oamenii care trăiesc aici se consideră cetăţeni ai acestei ţări. Populaţia nu doreşte unirea şi este imposibilă din punct de vedere juridic”.

 

 

Dar ce te faci, Volodea, că Igor Smirnov a spus că oricum nici nu vrea să audă de Chişinău şi că el vrea să se unească cu… Rusia? Aşa, peste o mie de kilometri de teritoriu ucrainean. Aici Vlad Filat introduce nişte nuanţe de care trebuie să ţinem seama: omul chiar gândeşte. “Smirnov a vorbit şi altădată la fel şi nu comentez. Vom începe tratativele cu Tiraspolul. Nu se leagă dialogul cu Smirnov – vom vorbi cu oamenii. Trebuie abordat altfel procesul de reglementare, iar eu totdeauna am spus că reintegrarea trebuie să se producă între oameni, şi nu doar între politicieni. Evident că e necesar un format politic. Există o administraţie nerecunoscută a Republicii Moldoveneşti Nistrene şi noi va trebui să purtăm tratative cu ea. Ţările-garante trebuie să ne ofere garanţii. Nu ne aflăm în război, dar mergeţi la frontiera cu Transnistria şi veţi vedea acolo tancuri, căşti, automate, militari camuflaţi. Nu e normal şi Rusia este cea care trebuie să demonstreze cum se poate rezolva paşnic acest conflict”.

Şulfă bătrână, Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, ne asigură că Rusia s-ar retrage de pe Nistru, dar nu poate: dacă îi fură careva jucăriile? “Contingentul rus se află acolo nu pentru că noi dorim acest lucru, ci pentru că militarii noştri îndeplinesc o misiune foarte importantă - păzesc o cantitate impunătoare de muniţii. Ei asigură funcţionalitatea normală inclusiv a graniţelor administrative dintre regiunea transnistreană şi cealaltă parte a R. Moldova”, a explicat Lavrov în manieră stalinistă. Cuiul lui Pepelea funcţionează perfect pentru izmenele Kremlinului.

 

“Kommersant” se teme că se ridică pe Nistru un al doilea Saakaşvili. Îi asigurăm că nu a venit momentul, dar dacă mai stau mult acolo, va veni. “Aveţi un stil care seamănă cu al lui Mihail Saakaşvili. Tot aşa a început şi el cu prietenia faţă de Rusia, dar a mers convins spre Vest, iar în august 2008 am văzut cum s-a terminat. Este posibil un scenariu gruzin (georgian – n.red.) în Moldova?”, întreabă Vladimir Soloviov. “Este cu totul altă situaţie. Apoi despre mine se spune altceva. Că sunt omul Moscovei, că sunt occidental convins. Cineva spunea că sunt dur şi că îl imit pe Putin. Există multe asemănări. De ce oare dacă omul are caracter, dacă are nişte obiective pe care vrea să le împlinească, obligatoriu trebuie comparat cu cineva?”, se întreabă Filat. El i-a îndemnat pe comunişti să voteze cu preşedintele propus (Marian Lupu, adică) “pentru a da republicii o şansă de dezvoltare normală”. Îi asigurăm pe prietenii noştri ruşi că nu vor mai reuşi să invadeze vreodată Basarabia. Situaţia geopolitică s-a schimbat şi românii se vor apăra împreună cu aliaţii lor, oricât ar părea de incredibil acum.

 

 

Am pornit de la premisa că-i acordăm lui Vlad Filat toate circumstanţele atenuante, dar nu putem lăsa lucrurile oricum aşa fiindcă va trebui să-i amintim ce a spus despre aderarea la NATO: “Eu nu pot hotărî în locul populaţiei”. La fel şi în cazul reîntregirii naţionale. Nici Vlad Filat, nici Traian Băsescu, nici Lenin sau Stalin, nici Jose Manuel Durao Barroso nu pot hotărî în locul naţiunii române. Mai devreme sau mai târziu, românii se vor uni. La fel ca în cazul poporului german, acest proces este inevitabil, este scris în codul nostru genetic, dincolo de interesele de moment ale politicienilor.

Pentru cei care nu înţeleg imperativele epocii lor, trebuie să prezentăm avantajele unirii pentru R. Moldova:

·        Libertatea circulaţiei pentru tinerii care doresc să studieze şi să lucreze în tot spaţiul european;

·        Nimeni nu le-ar putea interzice tinerilor basarabeni, indiferent de etnie, să studieze în Rusia sau în Ucraina, dacă vor dori;

·        S-ar rezolva definitiv delicata problemă a redobândirii cetăţeniei;

·        Ar putea fi reprezentaţi direct în organele puterii de la Bucureşti şi de la Bruxelles;

·        Reprezentarea automată a tuturor minorităţilor din R. Moldova în Parlamentul de la Bucureşti prin alegeri libere şi corecte;

·        Se asigură conservarea spiritualităţii româneşti în toată Basarabia;

·        Libertatea investitorilor din R. Moldova să acţioneze în tot spaţiul comunitar, conform legilor europene, fără îngrădiri de tip mafiot;

·        Investitorii din R. Moldova ar deveni un adevărat vârf de lance pentru afacerile europene în spaţiul ex-sovietic în diverse ramuri fiindcă ei cunosc cel mai bine toate regiunile;

·        Aderarea la Uniunea Europeană ar fi mult mai ieftină pentru populaţie fiindcă o parte din eforturile financiare ar fi preluate de România;

·        Aderarea la Uniunea Europeană s-ar face mai uşor fiindcă România a negociat deja toate capitolele din acquis-ul comunitar verificate în practică şi adoptate pas cu pas;

·        Împreună cu România ar constitui o adevărată forţă prin numărul mai mare de voturi în Parlamentul European

·        Unirea ar face posibilă reducerea cheltuielilor cu birocraţia de la Chişinău, care ar putea să-şi păstreze totuşi propriul Parlament. Nu ar mai fi necesare cheltuielile cu atâtea ambasade pentru o ţară şi aşa sărăcită etc.

 

 

·        Rezolvarea unei nedreptăţi istorice fiindcă românii din Basarabia încă mai au certitudinea că au fost abandonaţi de România;

·        Unirea ar face posibilă comercializarea produselor alimentare naturale (ecologice) din Basarabia la Iaşi, la Galaţi sau la Bucureşti, iar preţurile ar scădea simţitor;

·        Investitorii din România ar putea acţiona fără îngrădiri în Basarabia şi, cu ajutorul oamenilor de afaceri locali, şi-ar extinde activitatea în tot spaţiul ex-sovietic;

·        Investiţiile comune din domeniul infrastructurii şi al mediului s-ar face mult mai uşor;

·        România ar conta mai mult la Bruxelles prin numărul de voturi mai mare, ajungând pe picior de egalitate şi reprezentare cu Polonia etc.

 

Dacă, în schimb, Vlad Filat şi Iurie Leancă intenţionează să propună Bucureştiului semnarea unui tratat politic de bază de felul celui convenit cu Ucraina, eu le-aş sugera să nu mai bată drumul degeaba, să rămână acasă. Niciun politician român lucid nu ar semna un asemenea document prin care s-ar face părtaş cu Molotov şi cu Ribbentrop, aşa cum a procedat “liderul regional” Emil Constantinescu. Deocamdată, Chişinăul a transmis Moscovei că va activa în CSI numai “pe plan economic, nu şi pe plan politic sau militar”. În rest, nu trebuie să-i cerem lui Vlad Filat şi, cu atât mai puţin, lui Marian Lupu, să facă unirea. Ei nu au un asemenea cromozom cu care te naşti sau nu. Unirea este o chestiune de instinct, de viziune. “Nu uitaţi că la Chişinău nu au învins unioniştii. La Chişinău au învins deocamdată liberalii”, a subliniat Mircea Druc, despre care Ion Ungureanu spunea că era o combinaţie de Napoleon şi Don Quijote. Este ideal ca noua putere de la Chişinău să-i lase pe tineri să studieze în România cu burse, să promoveze şi să garanteze afacerile românilor în R. Moldova, să accepte ajutorul dezinteresat pe care-l oferă Bucureştiul pentru populaţia de-acolo şi nimeni nu mai aminteşte de unire. Că unirea nu ar fi actuală… Să fim serioşi, dar cât de actuală era în martie 1918, când statul român aproape că dispăruse? Iar dacă altfel nu se va putea, va trebui să ne gândim foarte serios la modelul cipriot. Turcii din Cipru regretă amarnic acum că nu au intrat în UE şi că au rămas cu Ankara de gât…

 

 

Liberalii noştri au fost şi altădată sită de mătase în istoria naţională, când au adus o dinastie străină ca să conducă România. La asta m-am gândit când am auzit de varianta Klaus Johannis pentru funcţia de premier vremelnic. Este un om de calitate, dar a acceptat să facă jocurile lui Motocicleanu şi ale Prostănacului, mai ales că toţi s-au strâns ciopor în ograda Varanului-cu-Platoşă ca să-l termine pe Marinelu. Agenţia Romanian Global News lansează un gând pe care l-ar fi avut Traian Băsescu după înlăturarea lui Emil Boc: să-l numească pe Dorin Chirtoacă pe funcţia de premier al României fiindcă îndeplineşte toate criteriile. Şi chiar cred că ar fi avut dreptate.

·        Fiindcă tot se poartă primarii la Palatul Cotroceni sau la Palatul Victoria, Dorin Chirtoacă este primarul celui mai mare oraş românesc, al doilea după Bucureşti (Chişinăul are un milion de locuitori, comparativ cu Sibiul care are 80000);

·        Este român, iar nu etnic străin de spaţiul românesc;

·        A studiat în România (a absolvit Liceul “Costache Negruzzi” din Iaşi, Facultatea de Drept din Bucureşti şi a terminat masteratul la Sorbona);

·        Este total independent de toate partidele politice din România;

·        S-a dovedit un un bun gospodar la Chişinău, ceea ce i-a iritat pe comunişti;

·        Provine dintr-o veche familie românească, cu vechi tradiţii anticomuniste;

·        Niciun partid politic de la Bucureşti nu ar putea respinge o asemenea propunere cu argumente rezonabile.

O asemenea nominalizare trăsnită i-ar fi luat prin surprindere pe mulţi nu numai din România.