În Republica Moldova, în cercurile unioniste şi proeuropene domneşte încă euforia. Ceea ce părea pierdut în aprilie 2009, după alegerile câştigate la scor de comunişti, prin fraudă şi după demonstraţiile violente provocate şi, evident, eşuate, de la Chişinău, pare acum recâştigat – este vorba în primul rând de speranţa în viitorul european al Basarabiei. Ratând alegerea noului preşedinte (cu vot la vedere, nici un parlamentar al opoziţiei nu a îndrăznit să se alăture comuniştilor, care aveau nevoie de acel unic vot), Parlamentul ales în primăvară a fost dizolvat şi au fost convocate alegeri parlamentare anticipate, la 29 iulie 2009. Deşi acestea au fost câştigate de Partidul Comuniştilor, care primea 48 de locuri din cele 101 ale legislativului, partidele de opoziţie au reuşit să se înţeleagă pentru formarea unei majorităţi, la care le dădea dreptul cele 53 locuri obţinute de acestea. Astfel s-a format la 8 august 2009 Alianţa pentru Integrare Europeană (în ordinea numărului de voturi obţinute - Partidul Liberal Democrat din Moldova, Partidul Liberal, Partidul Democrat din Moldova şi Alianţa „Moldova Noastră”). Ieşind din euforia acestui rezultat ce pare promiţător, să încercăm acum să privim cât mai lucid lucrurile.

 

Voronin şi comuniştii au părăsit prea rapid puterea, pe care o deţin din 2001. Singura explicaţie este aceea că ştiu că vor reveni curând şi că şi-au dorit acest intermezzo de guvernare. Altfel, aşa cum au spus şi noii guvernanţi, există şi posibilitatea ca Voronin să ajungă după gratii, dacă justiţia îl va găsi vinovat (să ne gândim la reprimarea demonstraţiilor din aprilie şi la afacerile fiului preşedintelui...). În acest sens suspectă pare să fie şi decizia Curţii Constituţionale, cu judecători numiţi probabil după 2000, de a nu da curs favorabil sesizărilor Partidului Comunist. Cred că tehnica de luptă pe care o adoptă comuniştii se numeşte „năruirea speranţei”. Nouă, în România, procedeul ne este familiar. S-a realizat în perioada 1996-2000, sub masca alternanţei la guvernare. La sfârşitul anului 2000, după patru ani de guvernare dezastruoasă, forţele (măcar pretins) reformate erau la pământ şi ţara era pregătită să accepte fară crâcnire regimul dur al lui Adrian Năstase. Dar România era totuşi pe drumul integrării euroatlantice, iar, pe de altă parte, o comparaţie Năstase-Voronin nu poate nicicum intra în discuţie, decât în termeni extrem de vagi. Aplicarea acestui scenariu la Chişinău s-ar putea solda însă cu un dezastru.

 

Deocamdată, alianţa de guvernare pare să ţină. Lumea s-a descătuşat – se încearcă anchetarea a ceea ce s-a întâmplat în aprilie, presa şi-a slobozit glasul. Voronin este acuzat – inclusiv pentru comportamentul de bădăran; vezi înjurătura lui Voronin la adresa lui Vlad Filat. După ce, la 17 septembrie, Curtea Constituţională le-a validat candidaturile, în Parlament, la 25 septembrie, Mihai Ghimpu, liderul Partidului Liberal a fost ales speaker (preşedinte), iar Vlad Filat, liderul PLDM a devenit premier (52 de voturi sunt necesare pentru alegerea primului ministru şi preşedintelui Parlamentului). Ca urmare, Mihai Ghimpu a devenit şi preşedinte interimar al Republicii Moldova.

Relaţiile cu România încep să se normalizeze – vizele pentru cetăţenii români, impuse abuziv în primăvară de regimul Voronin, au fost ridicate, schimburile economice revin la un ritm acceptabil (înainte de blocaj, România era principalul partener comercial al Republicii Moldova). Firmele româneşti reintră pe piaţă, mulţi se apucă să (re)înveţe „limba de stat” – româna. Acum, în funcţiile publice acced şi cei cu dublă cetăţenie (a fost revocată decizia lui Voronin).

 

Pe de altă parte însă pot fi întrezăriţi şi germenii dezastrului, model CDR. În primul rând, justiţia, vama, Internele şi mai ales Serviciile de informaţii rămân încă în mîinile comuniştilor. Ar trebui schimbări substanţiale de personal. Apoi, situaţia economică este dezastruoasă. Exact ca PSD în 1996, comuniştii au lăsat visteria statului goală. În ultima decadă a lunii septembrie cursul valutar a luat-o razna, ţara fiind aproape de situaţia de a intra în incapacitate de plăţi (asta în condiţiile în care expiră şi mandatul guvernatorului Băncii Centrale, acelaşi din 1991). Datoriile sunt foarte mari şi iarna se apropie, iar pentru iarnă ai nevoie de energie – care vine din ... Rusia. Nu în ultimul rând, situaţia politică pare să fie aceeaşi ca după alegerile din aprilie, dar în sens invers – preşedintele ţării nu poate fi ales de către Parlament. Este nevoie de 61 de voturi, deci proeuropenii au nevoie de opt voturi de la comunişti. Aceştia din urmă nu au putut să obţină un vot în primăvară, de la patru partide. Vor putea aceste patru partide să obţină opt voturi de la un singur partid?

 

Presa a comentat pe larg ultima vizită a lui Voronin la Medvedev, că acesta ar fi fost rău tratat, că preşedintele rus a declarat că Moscova va colabora cu orice guvern de la Chişinău. Mulţi s-au grăbit să vadă în asta sfârşitul politic al lui Voronin, sfârşitul comuniştilor în Republica Moldova şi chiar sfârşitul influenţei ruse la Chişinău. Ar fi o greşeală să judecăm după ceea ce liderii ruşi au aruncat în ochii presei, chiar dacă este adevărat că în Rusia comuniştii se află în opoziţie şi că Voronin i-a supărat pe ruşi prin modul în care a gestionat situaţia în ţară. Eu cred că, de fapt, Putin şi Medvedev l-au luat pe Voronin pe după umeri, departe de ochii presei şi i-au spus să stea liniştit, că se va reîntoarce curând la putere. Asta, pentru că situaţia de la Chişinău se va schimba în favoarea lui. Preşedintele nu va putea fi ales, iar pensiiile şi salariile vor începe să întârzie; vine iarna şi, pe motiv de datorii, furnizările de energie din Răsărit vor începe să aibă sincope; infractorii arestaţi de Voronin încep să iasă acum din puşcării. Curând, afectaţi de sărăcie, nesiguranţă şi criminalitate, oamenii vor ieşi în stradă şi, nostalgici după “siguranţa” regimului Voronin, îi vor chema din nou la putere pe comunişti. Presa noastră preferă să dea atenţie „profeţiilor” unui oarecare analist rus – Stanislav Belkovski, negirat de nimeni (care vorbeşte de unirea Republicii Moldova cu Români, dar fără Transnistria, care ar urma să îşi proclame independenţa), mai degrabă decât declaraţiilor Comisiei de Politică externă a Dumei de stat moscovite, care a spus fără echivoc că nu poate permite „românizarea totală” a Moldovei de peste Prut şi ieşirea acesteia din sfera de influenţă a Rusiei.

 

În aceste condiţii, ce şanse au prooccidentalii aflaţi acum la putere în Chişinău? Foarte mici. Doar o serie de reforme rapide, hotărâte, schimbarea legislaţiei (inclusiv legat de investiţiile străine) şi mai ales decapitarea Partidului Comunist, prin arestarea (motivată juridic) liderilor săi proeminenţi, controlul justiţiei, vămilor şi al serviciilor de informaţii (şeful SIS – Serviciul de Informaţii şi Securitate, Artur Reşetnikov, a fost deja schimbat din funcţie şi înlocuit cu Gheorghe Mihai) le pot asigura ceva şanse. De asemenea, menţinerea unităţii între cele patru partide este esenţială. Dar tot nu este suficient. Este nevoie şi de ajutor economic şi politic occidental, mai ales din partea României. Este drept, SUA oferă acum un credit nerambursabil de 262 milioane de dolari, iar investiţii străine sunt posibile, în condiţiile existenţei unei forţe de muncă ieftine (din păcate însă, forţa de muncă moldoveană se află, în majoritatea sa, peste hotare). Dar România, aflată în criză economică şi sub criză politică, este incapabilă să acorde substanţialul sprijin necesar. Noul guvern de la Chişinău îşi joacă şansele: la 3 octombrie, ambasadorul moldovean la ONU a cerut sprijin pentru eliminarea trupelor ruse din Transnistria. Însă, la 9 octombrie, în condiţiile desfăşurării la Chişinău a summitului CSI, probabil pentru a linişti Rusia, noul premier moldovean declara că „intrarea în NATO nu este o prioritate” pentru ţara sa, iar Unirea (cu România) „este imposibilă”. Totuşi, în faţa celor 6 preşedinţi de stat prezenţi (din cei 11 ai CSI) el anunţa că Republica Moldova va păstra legăturile cu CSI, dar că doreşte şi integrarea europeană.

 

Dar fără sprijin din afară, adică de la UE, SUA şi România, alianţa de guvernare din R. Moldova se va rupe, ceea ce va antrena dezamăgirea basarabenilor faţă aceste structuri politice, dar şi faţă de partidele moldovene care le promovează şi va deschide calea întoarcerii comuniştilor la putere şi a reorientării ţării către spaţiul CSI, fapt programat probabil încă de astă vară de Moscova şi de Voronin. Într-un asemenea scenariu, ne vom putea lua adio de la Basarabia pentru o lungă perioadă de timp.