Dacă monahismul înseamnă trăirea în Hristos, Părintele Roman l-a trăit incandescent, pe parcursul întregii sale vieţi. Părintele este o efigie a smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu – virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut, la 2 aprilie 1922, şi a crescut.

 

A intrat de mic vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani, iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost în permanenţă aproape de Sfântul Ierarh Calinic.

După desfiinţarea acestei şcoli, este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

 

În 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării”, dar în întunericul celulei află lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu. De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism. Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolittană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.

 

În 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, căutându-i-se învinuiri închipuite, pentru ca până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului. Au urmat închisoarea Jilava, colonia de muncă Balta Brăilei, lagărele din Delta Dunării, cu seferinţe grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Băbuş, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în 1964, când este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.

 

De acum înainte începe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toată ţara, cunoscut fiind de toţi, dar şi izgonit fiind de către toţi din cauza faptului că „avea tinicheaua de coadă!”.

 

De aici nu urmează, totuşi, faptul că toţi „inspectorii” de la Culte erau călăi. Aşa se face că, în 1964, Dumnezeu i-l scoate în cale pe unul din cei „buni” care-i dă Episcopului Oradiei Valerian Zaharia aprobarea pentru a-l hirotoni în treapta de preot.

 

La 1 Ianuarie 1985, este instalat ca preot la Negreşti – Oaş, unde a început o intensă activitate pastoral-misionară şi catehetică, duminica, la vecernie, cu copiii şi tineretul, aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba nici securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teama credincioşilor. Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia. În 1972, episcopul românilor din S.U.A., Valerian Trifa, îl cheamă la Vatra. Aici, timp de şapte ani, se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din română în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti. Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown – Ohio (octombrie 1979) şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield – Michigan (ianuarie 1982). Slujeşte ca preot şi duhovnic (1983-1988) la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction – Michigan,

unde este stareţ şi duhovnic şi astăzi.

 

Cu toate acestea nu a fost scos în evidenţă decât primul strat al vieţii Părintelui Roman. Miezul ei duhovnicesc trebuie căutat în anii formării sale spirituale la mănăstirea copilăriei sale din Condriţa Basarabiei, apoi în anii formării sale intelectuale la seminariile şi la cele două prestigioase şcoli superioare bucureştene, în anii studenţiei sale petrecuţi, alături de elita intelectualităţii creştine româneşti care făcea parte din gruparea „Rugului aprins”, dar, mai cu seamă, în perioada modelării şi desăvârşirii sale duhovniceşti de către mentorul său spiritual, călugărul Evghenie de la „Canal”.

 

Părintele Roman a publicat cărţile Pe drumul credinţei (On the Way of faith, la HDM Press Inc., ediţia I - 1995 şi ediţia a II-a - 2006), Trepte duhovniceşti - Interviu cu Părintele Roman Braga (Editura Arhiepiscopiei Ordodoxe Române, 1998) şi Exploring the Inner Universe (HDM Press, 1996, 2001).

 

Orice cinste omenească i s-ar acorda părintelui pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat deoarece viaţa sa jertfită, în întregime, lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit.

 

Este vrednică de laudă această viaţă! Datorită unor oameni ca părintele Roman, spiritualitatea creştină a rezistat până azi.