În urma evenimentelor din decembrie 1989, revoluţie, lovitură de stat sau orice va fi fost acolo, Biserica Ortodoxă Română s-a lansat, cu curaj, într-un program de reconstrucţie materială şi spirituală de mari proporţii. S-au redeschis episcopiile istorice şi vechile mănăstiri închise de comunişti, s-au redeschis mai multe şcoli teologice, societatea ASTRA, "Oastea Domnului", "Femeile Ortodoxe", organizaţii ortodoxe de tineret şi copii, iar acum se construieşte un mare centru medical în Bucuresti, numit Christiana.

 

Desigur, toate acestea trezesc gelozia Uniţilor şi a sectelor conlocuitoare, cărora nu le scapă nici un moment fără să atace în presă şi prin viu grai ortodoxia neamului nostru şi, mai ales, pe ierarhi. Sectarii cunosc bine dictonul biblic: "Bate-vor păstorii şi se vor risipi oile" (Zaharia 13,7). Numai că Profetul Zaharia nu a spus aceste cuvinte cu răutate, cu gelozie, cu ură politică; nu le-a spus spre distrugerea Bisericii, ci spre întărirea ei. Mai dureros este că şi unii preoţi s-au pus în slujba duşmanilor Ortodoxiei. Ei nu înţeleg că, fără acest "compromis" al ierarhiei bisericeşti, hirotonisirea şi trimiterea lor în parohii nu ar fi posibilă. De ce nu au protestat atunci şi au acceptat să fie sfinţiţi preoţi de nişte "arhierei nevrednici"? Cum se întâmplă că, atunci când le-au pus mâna pe cap, episcopii aveau har, dar nu mai au acum, după Revoluţie? 

 

Cum îşi închipuie cineva că dacă Biserica Românească ar fi fost liberă nu ar fi făcut mai mult sau cel puţin tot atât cât face astăzi? Fost-au partidele politice? Unde erau şefii lor, aceste voci eroice, care astăzi strigă din răsputeri, unde era presa de opoziţie? De ce să fim nedrepţi numai cu episcopii, care totuşi au fost acolo, lângă turma lor, pe tot timpul persecuţiei, nu au abandonat pe credincioşi, nu au fugit în Apus. Pe Patriarhul ţării şi pe episcopi îi va judeca Dumnezeu, nu oamenii, pentru că, în cele mai critice momente din viaţa neamului românesc, ei au salvat Biserica, asigurând viaţa sacramentală a credincioşilor, care este însăşi esenţa mântuirii oamenilor. În România nu există, ca în Rusia, milioane de adulţi nebotezaţi.

 

Ziarele ruseşti au publicat, anul trecut, botezul unui milion şi jumătate de oameni maturi. Românii s-au creştinat la timp, s-au cununat, s-au spovedit şi s-au împărtăşit chiar şi în timpul dictaturii comuniste, pentru că au avut şi preoti, şi episcopi, şi biserici deschise, datorită abilităţii Bisericii conducatoare, care a ştiut să sacrifice elementele de decor, ca să păstreze esenţa. Desigur, pentru politicienii necredincioşi, viaţa sacramentală a Bisericii nu înseamnă nimic, ci numai manifestul politic. Pentru masele de creştini ortodocşi, însă, viaţa sacramentală a Bisericii a fost şi este esenţială. Să lăsăm deci poporul să judece pe ierarhii lui; în ultimă instanţă, îi va judeca Dumnezeu.

 

Când Hrusciov a închis şi demolat 11.000 de parohii şi biserici în Rusia - în plus faţă de ce distrusese Stalin - în România se reparau şi pictau biserici şi se construiau altele noi; Biserica tiparea Filocalia şi pe Sfinţii Părinţi, zece reviste teologice, cursuri, calendare şi cărţi de rugăciuni pentru popor, în tipografiile proprii; funcţionau, totodată, şase seminarii şi două institute de teologie. Faptul că Biserica a ieşit din luptă intactă, întreagă, în toată funcţiunea ei normală, nu constituie această activitate tacită a Bisericii Româneşti cea mai mare lovitură dată comunismului?

 

Atitudinea negativă a unor scriitori faţă de Biserică este rezultatul educaţiei ateiste primită în cursul celor 45 de ani de comunism. Comunismul şi-a lăsat, oricum, amprenta. Am citit cu durere in "România Liberă" că anul trecut, în perioada Paştilor, un preot, deputat în Parlamentul român, şi-a deschis pledoria cu salutul creştinesc "Hristos a Înviat", la care nimeni nu a răspuns. Şi nu erau acolo numai deputati FSN, ci şi membri ai opoziţiei. Înseamnă că ceva s-a năruit în sufletul poporului român. Istoria a fost falsificată, cultura - deformată. Intelectualul român a uitat că Ştefan cel Mare nu a fost baptist şi nici Mihai Viteazul - greco-catolic; a uitat că Ortodoxia se confundă cu însăşi esenţa neamului, că ea a avut un rol esenţial în procesul de formare a poporului român, a limbii şi a sufletului românesc, că de acolo ne vin primele tipografii, scrierile, cultura. Într-o ţară înţesată de mănăstiri şi monumente ortodoxe, cum poţi să fii împotriva Ortodoxiei, fără a te sinucide spiritual şi intelectual, adică fără a-ţi pierde identitatea?

 

Când atacurile vin din partea eterodocşilor, este de la sine înţeles că se pledează "pro causa sua". Însă, puţină logică nu strică. Un autor ortodox al unui articol catolic, publicat la Londra, afirmă că "Biserica Ortodoxă este cauza înapoierii poporului român". Ca unul care am trait în Brazilia, mă întreb şi eu care este cauza înapoierii ţărilor din America Latină, care sunt catolice de 500 de ani, rămânând primitive, într-o mizerie morală şi materială de nedescris? Este, oare, catolicismul de vină?

 

Sau cum poate să pledeze cineva pentru unirea noastră cu Roma, prin faptul că suntem numai latini. Şi apoi, să-mi fie iertat, ce interes are un papa polonez, de sânge slav, să apere puritatea poporului român; sau ce latinitate apăra uniatismul în Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Abisinia şi Iran? Nu cumva şi etiopienii sunt urmaşii lui Traian? Când oamenii politici se amestecă în problemele bisericeşti, devin ridicoli. Ca şi cum aş vorbi eu la un congres medical, despre un subiect de pura specialitate.

 

Când judecăm ierarhia Bisericii noastre, nu trebuie să uităm că, în anii de teroare, noi eram aici şi ei erau acolo. Noi răspundeam numai pentru persoana noastră, pe care ne-am pus-o bine la adăpost, pe când în mâinile lor era, şi este încă, soarta Ortodoxiei româneşti. Ce am fi făcut noi în locul lor? Ne-am fi lăsat arestaţi, iar poporul ar fi rămas fără biserici şi fără o viaţă sacramentală? Un eroism ieftin şi distrugător.

 

Urmaresc de 20 de ani, în "Orthodox Church", editorialele Pr. Prof. John Meyendorf împotriva comunismului sovietic, dar nu am văzut încă un cuvânt împotriva Patriarhului Moscovei; nici un evreu nu a criticat pe Rabinul Moses Rosen pentru colaborarea lui cu comunismul; nici un baptist din America nu vorbeşte împotriva Pastorului Lucaci, din Detroit, care invita pe ambasadorul Bogdan la toate botezurile; şi, desigur, nici un catolic nu îl învinuieşte pe Papă pentru înlocuirea cardinalilor Mindzenti şi Slipici cu oameni agreaţi de guvernele comuniste, ungar şi sovietic. Aşa au cerut interesele Bisericii atunci. Oamenii ştiu că, lovind in ierarhie, loveşti în însăşi Biserica.

 

Cum de nu ne dă de gând să ne rugăm, în loc să criticăm. Dar cred că, în fond, este vorba de un ateism camuflat şi de o ură împotriva lui Dumnezeu Însuşi, nu împotriva ierarhiei. "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!" Duşmanii ştiu că sufletul românesc se adapaă din Ortodoxie. De aceea lovesc în ierarhia Bisericii cu atâta înverşunare: "Bate-vor păstorii şi se vor risipi oile".