La centenarul lui C. Arnal, “tatăl” lui Pif
Puţini artişti se pot mândri că au dat viaţă unor personaje de bandă desenată, cu un destin atât de interesant şi totodată sinuos, ca cele create de José Cabrero Arnal (7 sept. 1909 – 7 sept. 1982), de la a cărui naştere tocmai s-a împlinit un secol. Pentru că traiectoria celebrului câine Pif – cea mai cunoscută creaţie a sa – se intersectează cu peisajul presei româneşti pentru copii din anii 50 – 80, socotesc că nu este lipsită de interes evocarea vieţii şi destinului său.
Daniel Focşa
În momentul în care a început să colaboreze cu săptămânalul francez pentru copii Vaillant, în 1946, C. Arnal avea deja o istorie personală plină şi densă. Născut la Barcelona, ia parte la războiul civil din Spania de partea armatei republicane şi, o dată cu victoria generalului Franco (care, să nu uităm, a salvat Spania şi poate Europa de comunism la data aceea), se refugiază în Franţa (1939). În acel moment, Cabrero Arnal era cunoscut în Spania ca un foarte bun grafician, colaborase cu mai multe reviste de benzi desenate spaniole, îşi definise un stil grafic clar şi foarte agreat de micuţii lui cititori.
După ce trece prin lagărul de la Argelès, în calitatea sa de refugiat spaniol „roşu” se înrolează ca voluntar în armata franceză, iar capitularea Franţei din 1940 îl găseşte pe front, unde este luat prizonier de germani. Petrece anii războiului în lagărul de la Mauthausen, în condiţii foarte grele, care i-au afectat sănătatea pentru tot restul vieţii, dar l-au şi marcat interior pe acest om sensibil. Însă, mereu discret şi extrem de modest, a preferat, după 1945, să lase în urmă această epocă profund neplăcută pentru el, să uite sau să dea impresia că a uitat.
Eliberat de armata americană din lagăr, se întoarce la Paris... Într-o ţară care nu era a lui. Traversează o perioadă de sărăcie lucie şi de tristeţe crâncenă: doarme în stradă, trăieşte din ajutoare, îndură, după umilinţele lagărului, umilinţele libertăţii. În această situaţie se află când o cunoaşte pe Denise, cu care ulterior se va căsători.
Prima revistă care îi dă de lucru este Vaillant, publicaţie pentru copii a Partidului Comunist Francez. Aici dă naştere în 1946 personajelor Placid şi Muzo, iar în 1948, în cotidianul L’Humanité publică primele benzi desenate cu Pif, căţelul care va deveni vedetă ulterior în Vaillant, până într-acolo încât revista va deveni, în 1969, Pif Gadget. Sub acest nume au cunoscut-o şi cititorii români, care, la începutul domniei lui Ceauşescu, o puteau cumpăra de la chioşcuri sau puteau face abonamente. Nu trebuie uitat că un hebdomadar de calitatea lui Vaillant sau Pif Gadget a reprezentat în epocă o adevărată gură de oxigen şi totodată o oportunitate de a învăţa limba franceză pentru copiii de atunci, în buna tradiţie a francofiliei noastre interbelice.
Revenind la Arnal, este de admirat capacitatea acestui artist de a cultiva umorul şi de aduce bucurie prin lucrările sale, după toate încercările prin care trecuse. A aduce bucurie, iată o sintagmă la care cred că trebuie meditat.
Din cauza unor nesfârşite probleme de sănătate, activitatea sa la Vaillant după 1953 a devenit sporadică, personajul Pif fiind preluat de Roger Mas, iar Placid şi Muzo, de Nicolaou. Însă Arnal a rămas în continuare un apropiat al acestei publicaţii, un adevărat mentor, iar în 1970, în această calitate de creator al lui Pif, vizitează România.
Pentru români, a fost o ocazie unică de a-l cunoaşte. Revista „Cutezătorii” organizase un concurs de benzi desenate avându-i ca protagonişti pe Pif şi roboţelul Minitehnicus, personaj desenat tot de Arnal, ca un cadou pentru copiii români. La decernarea premiilor, artistul francez vine la Bucureşti, în calitate de preşedinte de onoare al concursului. Cele câteva fotografii făcute cu această ocazie arată un om zâmbitor, amabil şi modest, o modestie care se ghiceşte din ţinută, din expresia feţei, din mişcări.
Românii nu l-au uitat. Cu ocazia centenarului naşterii sale, un gând şi un zâmbet pentru José Cabrero Arnal.
