Ştim cu toţii că nu există frumuseţe în afara adevărului şi, implicit, tot ce este adevărat este şi frumos.

Ar fi aproape un loc comun, dacă nu am trăi într-o societate în care rostirea, repetarea, reamintirea adevărurilor simple a devenit o datorie. Ca şi cinstirea şi punerea la locul meritat a celor, atât de puţini, care ies din orbita egoismului, urcând la un nivel superior.

 

Am să vorbesc despre un om modest dar cu atât mai frumos, un om care şi-a pus, de câteva decenii, cultura, talentul şi sensibilitatea în slujba istoriei neamului românesc.

Opera sa nu este nici teologică, nici exclusiv literară, ci literar-istorică. Mai mult, abordează un domeniu particular al istoriei române, cel al aviaţiei.

 

Ce poate fi frumos în asta? se vor întreba unii. Răspund: totul.

 

Totul, atunci când nu tehnica, nu maşinăriile zburătoare sunt personajele principale, ci omul, şi împeună cu el, tot ce este omenesc.

 

Născut în 1936, Cornel Marandiuc face parte dintr-o generaţie formată într-o epocă stalinistă şi post-stalinistă, dar în care România „vechiului regim” era încă prezentă: fizic chiar, „profesorii (de la Facultatea de Mecanică din Timişoara – nota mea) erau încă cei din garda veche, reputaţi, domnoşi şi extrem de severi”, valorile în şcoală şi în familie erau încă cele autentic româneşti, iar visele erau… tinereşti. Legate, bineînţeles, de aviaţie. Avea să şi le împlinească mai târziu, scriind mai multe cărţi interesante, dintre care voi aminti două, legate direct de istoria aviaţiei: Inimi cât să cuprindă cerul patriei (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985) şi Cavalerii bimotoarelor de asalt (Editura Modelism, Bucureşti, 2000). Cele două lucrări urmau să facă parte dintr-o trilogie, neterminată, intitulată Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri.

 

Prima vorbeşte despre aviaţia de vânătoare românească în anii celui de-al Doilea Război Mondial, iar a doua (scrisă tot înainte de Revoluţie, dar publicată, cum se vede, mult mai târziu) se referă la aviaţia românească de asalt, în aceeaşi perioadă. Ambele cărţi se bazează pe sute de mărturii directe ale veteranilor de război, cu care autorul a fost în corespondenţă susţinută ani în şir, vizitându-i (cei mai mulţi locuiau în Bucureşti – Cornel Marandiuc, la Arad…), sub nasul Securităţii, care a reacţionat abia după ce curajosul editor din Cluj a adus la lumina tiparului respectiva lucrare. Avea şi de ce, onorabila instituţie (criminală): subiecte tabu, cum erau luptele aviaţiei române cu cea sovietică sau cu cea americană, înainte de 23 august, erau prezente în carte. Totul expus într-un stil literar şi foarte personal, care face ca, deşi înţesate de date, nume şi documente, aceste cărţi să fie citite cu sufletul la gură, ca nişte romane.

 

În 2008, Cornel Marandiuc a avut cuvinte frumoase faţă de cartea mea, Escadrila Albă. O istorie subiectivă. Deşi lucrarea s-a bucurat de opt recenzii favorabile, îndrăznesc să afirm că scriitorul arădean a înţeles cel mai bine demersul meu, a reuşit să pătrundă în intimitatea subiectului cărţii şi a gândirii autorului ei. Am fost pe aceeaşi lungime de undă, cum se spune.... Spre deosebire de un oarecare A.P., politruc deghizat în istoric, care se făcuse roşu-vânăt la vederea dedicaţiei – închinasem cartea „memoriei bunicului meu, avocat Gheorghe Vrânceanu, veteran de război şi fost deţinut politic”. Dar Cornel Marandiuc înţelesese: „Dedicaţia explică şi impune”.

 

„Cartea este atent scrisă (notează el în Avioanele albe au murit demult, măgulitoarea recenzie). Cântărit. Filtrat. Cu sobrietatea ce... acoperă pudic o, totuşi, mare emoţionalitate a autorului (şi cum altfel faţă de ceea ce are în faţă ?!). Elementele sunt alese, selectate. «Bat» unde trebuie. Se potrivesc planului, locului, intenţiei, scopului – ceea ce este greu de făcut într-un cuprins dat, scurt. Aici selecţia trebuie să fie riguroasă şi inspirată iar argumentele tari. Şi culoarea trebuie bine aleasă, culoarea şi forma cuvintelor (cuvintele au aşa ceva !)”.  

 

În afară de o operă interesantă şi valoroasă, Cornel Marandiuc a dat viaţă şi unei reviste mensuale editate la Arad, „Orizont aviatic”. O revistă care a apărut de-a lungul a opt ani, până de curând, ajungând la aproape 80 de numere, o revistă distribuită gratuit (aţi mai auzit de aşa ceva în România sălbatic-capitalistă?). Revista trăia din câteva sponsorizări şi din banii domnului Marandiuc şi, mai mult decât atât, din pasiunea domnului Marandiuc. Fiindcă nu totul se poate cântări în bani, iar autorii şi editorii adevăraţi ştiu că o carte ori o revistă seamănă mai degrabă cu un copil decât cu o marfă... Raportarea este una afectivă şi nu contabilicesc-negustorească.

 

Nu aş vrea să trec sub tăcere un detaliu interesant: aşa cum, adesea, dragostea pentru frumos trece de la o generaţie la alta (îmi vine în gând un vers al lui Radu Gyr: „Cum trec fântânile-n fântâni”), şi fiica scriitorului arădean, Vanda Marandiuc, este îndrăgostită de aviaţie. Spre deosebire de tatăl ei, ea chiar zboară, este pilot, şi nu doar atât: este considerată cea mai valoroasă aviatoare româncă în acrobaţie aeriană.   

 

Iată deci cum un domeniu care necunoscătorilor li s-ar putea părea anodin sau rezervat strict specialiştilor, poate deveni poezie pură, vis, frumuseţe şi slujire a adevărului.

Pentru că nu puţin lucru este să cinsteşti, prin scrieri vrednice, istoria neamului românesc.

Şi nici să aduci bucurie celor ce te citesc.