„Nu-i aşa cǎ am dreptate!”, „Ţi-am spus eu!” Ne surprindem frecvent repetậnd aceste cuvinte, cu o intimă satisfacţie că celălalt a fost învins. Cuvintele nu sunt însă adresate celui care ne ascultă, deşi ar părea paradoxal poate, ci mai curând nouă înşine. Celălalt este acolo numai pentru a „reflecta” cuvintele, pentru a ne folosi nouă drept oglindă. Instinctul acesta al lui „a avea dreptate” are aşadar nevoie de celălalt, de prezenţa lui mijlocitoare. Folosindu-l în acest mod însă, dorinţa noastră de a avea dreptate confiscă definitiv accesul la celălalt, transformându-l pe acesta într-un „ustensil”. Violenţa lui „vezi că am dreptate!”  e un abuz asupra celuilalt.

 

Psihologic vorbind, instinctul lui „a avea dreptate” poate fi înţeles, până la urmă, ca o prelungire şi o rafinare a instinctului de conservare. Tocmai de aceea „toţi avem dreptate”, pentru că numai având dreptate existenţa noastră devine suportabilă. Dacǎ n-am avea dreptate în mod constant şi repetat, probabil cǎ ne-am îmbolnǎvi, am ajunge sǎ nu mai credem în capacitatea noastrǎ de a înţelege lumea, de a locui în ea. Mândria şi egocentrismul nu sunt, de fapt, decât paznicii deloc inofensivi ai nevoii noastre de dreptate, care se asigură mereu de faptul că acele coordonate care ne oferă posibilitatea de orientare în lume nu vor fi niciodată dinamitate.

 

E aproape de neimaginat o persona care sǎ accepte, zậmbind, cǎ nu are dreptate. Şi, în genere, orice discuţie se curmă odată ce dreptatea este “conferită” celui ce o cere cel mai răspicat. Ne(mai)având dreptate am trăi într-o lume în care nu ne-am mai putea orienta, pe care nu am mai putea-o recunoaşte. Cu alte cuvinte, lumea în care trăim este lumea în care avem dreptate, şi chiar atunci când simţim că nu putem avea dreptate, că nu mai avem nici un argument pe care l-am putea arunca în luptă, nu cedăm totuşi nici o clipă. Nevoia de a avea dreptate precede orice fel de argumentare sau justificare logică şi se foloseşte de ele după bunul plac. Tocmai de aceea nu poţi convinge pe cineva, prin argumente, că nu are dreptate. Acesta este încă un sens al acelui „toţi avem dreptate”, enunţat de Noica.

 

Nevoia noastră de dreptate, merge foarte departe şi poate duce la ruperea prieteniilor sau la distrugerea unor relaţii de intimitate cu persoanele apropiate. De multe ori ne observam pe noi înşine mergând cu nevoia de dreptate mai departe decât simţim că e firesc.   Există oare o forţă capabilă să anestezieze acest instinct de supravieţuire al omului recent, o cale autentică de a ajunge la celălalt, care să nu-l folosească pe acesta în vederea reafirmării de sine? Sau nu putem spera decât, cel mult, la un epitaf întristător şi, în fond, neadevărat?