23 octombrie 2009, 2.10

 

Pictez o icoană cu Răstignirea Domnului. Este foarte târziu şi caut în calculator un Acatist pe care doresc să îl ascult. Documente mai recente sau mai vechi, texte, muzică, icoane şi fotografii şi, printre ele, îmi atrage atenţia în mod special un fişier: Parintele Gheorghe Calciu Cuvinte de folos. Deschid această carte virtuală cu nerăbdare, amintindu-mi cu drag de Părintele Gheorghe Calciu şi mă opresc la ultimul email pe care părintele mi l-a trimis.[1] Cred că, într-una nume sens, aceste rânduri au o valoare testamentară. Şi cum de ceva vreme mă gândeam să scriu câteva rânduri despre părintele, mi se pare că următoarele cuvinte definesc foarte bine pe omul care a fost şi care Este.

 

 

Cred că părintele este un om al rugăciunii. Acesta a fost, de altfel, şi mesajul său la ultima conferinţă pe care a ţinut-o la Cluj, într-o seară de toamnă a anului 2006, şi după care, a doua zi, a şi fost dus la spital – devenit imediat loc de pelerinaj. Tot de atunci îmi amintesc şi verticalitatea părintelui, care a şocat reporterul venit să îi ia un interviu. Căci la întrebarea dacă mai este legionar, el a spus că da; iar apoi s-a întors acolo unde rămăsese: adică la valoarea rugăciunii.

 

Chiar el afirmase în prima conferinţă publică pe care a ţinut-o la Bucureşti – după ce mai mulţi ani, şi după ’90, fusese primit cu multă rezervă în România – că foarte ziditoare pentru suflet este citirea Sfintei Scripturi şi, bineînţeles, rugăciunea. Şi că nu poate spune nimeni că nu are timp de acestea, întrucât “Tatăl Nostru” ţine 30 de secunde, iar citirea unui capitol din Biblie două minute. Părintele chiar a subliniat în acea conferinţă faptul că a iertat şi doreşte să fie iertat pentru tot ceea ce s-a întâmplat şi din acel dialog doreşte să se desprindă doar “ceea ce este bun pentru sufletul nostru, ceea ce este bun pentru societatea noastră, ceea ce ne pune în legătură cu Dumnezeu şi cu fratele nostru de lângă noi”. Această viziune caracterizează atitudinea părintelui, aşa cum l-am cunoscut eu în septembrie 1998. Atunci, în dedicaţia la Rugăciune şi lumină mistică, o carte de “eseuri şi meditaţii religioase”, părintele scria că “toate încercările “intelectuale” de a pune faţă în faţă ştiinţa şi religia sunt simple exerciţii. Soluţia este în ultimul capitol”, cel care a dat, dealtfel, şi titlul cărţii.

 

Atunci m-am dus la Bucureşti să-l întâlnesc pe părintele Gheorghe Calciu, deoarece cu ceva vreme în urmă îi solicitasem, printr-un prieten al său, un nou cuvânt către tineri. Era în Postul Paştelui al anului 1997. Şi a fost “Cuvânt despre Înviere”, publicat în foaia Filocalia, supliment editat de ASCOR al revistei arhidiecezane Renaşterea, precum şi în alte reviste culturale.

 

Pot spune că părintele era extrem de deschis şi răspundea într-un timp foarte scurt celor care îi cereau un cuvânt de folos. Dar când am primit acasă o scrisoare semnată chiar de părintele, nu îmi venea să cred. Era un “Cuvânt” despre Înviere şi necesitatea mărturisirii adevărate în zilele noastre – “aceste zile mai blânde dar mai perfide” –, al optulea cuvânt către tineri. Apoi, cu generozitatea care îl caracteriza, trimitea în mod constant e-mail-uri axate pe diverse teme actuale sau de folos duhovnicesc.

 

Aşadar, prima dată faţă către faţă ne-am văzut doar când l-am întâlnit în vizită la Liga Studenţilor din Bucureşti, unde i-am luat şi interviul. Dialogul[2] a fost despre Romfest[3], diaspora română, tineri şi studenţi teologi, precum şi asociaţii studenţeşti, Biserica Ortodoxă Română şi necesitatea paracliselor universitare. Subliniez acest lucru, deoarece atunci când studenţii din Bucureşti intenţionau să ridice o biserică de lemn în curte la Facultatea de Drept, au întâmpinat o puternică opoziţie[4], extinsă şi asupra unei interdicţii naţionale de a mai ţine conferinţe cu caracter religios în universităţi. În acest context, părintele Gheorghe Calciu, din America, a trimis o scrisoare documentată şi apologetică, arătând că în SUA toate universităţile au capele şi biserici unde studenţii pot participa la slujbe.

 

Revenind la interviul pe care i l-am luat părintelui, vreau să întregesc acum discursul său, cu un paragraf pe care atunci nu l-am publicat. Referindu-se la ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români), părintele a mai spus şi următoarele:

 

 

A doua oară când l-am întâlnit pe părintele Gheorghe Calciu a fost după conferinţa de la Cluj, din 2006. Atunci i-am cerut o binecuvântare. Era blând şi puţin grăbit. Aşa
m-am despărţit de el.

 

Apoi, trecând pe la mănăstirea Petru Vodă, la înmormântarea sa, am avut sentimentul unei Învieri. Pentru că toţi oamenii aceia care stăteau cu lumânările aprinse, în locurile de dincolo de apă, îmi evocau o amintire iconografică a unor suflete aşteptând Învierea. Aşa că, poate acum cel mai firesc mod de raportare la părintele ar putea urma exemplul său la mormântul părintelui Dometie de la mănăstirea Râmeţ: Ce mai faceţi, părinte Gheorghe? Îmi era dor de sfinţia voastră... (5)