REGĂSIREA ROSTULUI PIERDUT

Petre Tutea, Nicolae Steinhardt, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Eminescu, Nicolae C. Paulescu, Sandu Tudor, Nae Ionescu – iată personalitătile care tutelează numărul pilot si alte sapte numere ale revistei „Rost”, ce au urmat pînă în septembrie a.c. Editor: Asociatia Romfest XXI, cu presedinte de onoare în persoana pr. Gh. Calciu-Dumitreasa, cu presedinte (Marcel Petrisor), director editorial (Claudiu Târziu), director executiv (Nicu Butnaru) si redactori, care de la numărul pilot pînă acum s-au mai schimbat. În editorialul inaugural, de înteles, cu cîteva directii de program, se spune că „Acest manifest românesc nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurectiei morale si spirituale a românilor”, iar în final se apasă pe ideea că publicatia (elegantă, trădînd si o mare grijă pentru acuratetea textelor) „îsi propune să ajute lumea românească să-si regăsească rostul pierdut în comunism, redescoperindu-se pe sine”. Temerarii întemeietori nu-si fac iluzii că vor reusi de unii singuri „ori că le va fi usor să dreagă ceea ce s-a subrezit sau dărîmat în peste jumătate de veac”. Încă de la primul număr (martie 2003), este definită clar directia doctrinară: dreapta, care înainte de a fi o directie politică este „model cultural”. Ce înseamnă să fii de dreapta? Spune Claudiu Târziu, în linii mari: să fii atasat traditiei, să fii crestin, să ai constiintă natională si un puternic simt al onoarei, respect pentru ordine si ierarhie pe criterii de competentă, să-ti faci datoria pînă la capăt. Se crede că dreapta politică se va construi numai prin formarea si consolidarea unei drepte culturale. Pledoaria pentru revenirea la o nouă „Junime”, care să legitimeze un nou partid conservator, asadar, un autentic partid de dreapta, poate părea unora (multora?) o utopie. Cine stie? Realizatorii „Rost”-ului cred că, măcar pentru o vreme, orgoliile, antipatiile, neîntelegerile ar trebui abandonate. Ar fi prima solutie, tocmai pentru a închega această Dreaptă, care să contracareze atît adunătura de politruci si securisti inexorabil muscati de nefasta, criminala ideologie comunistă (si extrem de solidară această strînsură), cît si pe „omul recent”, fără rost. Pe de altă parte, initiatorii „Rost”-ului nu vor cu nici un chip să fie confundati cu sinistrii avortoni ai national-comunismului, care compromit un ideal generos.

Într-un alt editorial, se comentează Holocaustul, cu nuantări care vor stîrni (dacă n-au si stîrnit deja) reactii contra: „În fata unui program de eliminare fizică a evreilor am vorbi, fără îndoială, de Holocaust. Însă, nu există documente care să sustină aceste presupuneri. Omorurile în masă de la Iasi (29 iunie-4 iulie 1941) si Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), singurele în care avem certitudini, au fost mai degrabă accidente (…). Nu au fost prezentate dovezi că au făcut parte dintr-un plan de exterminare a evreilor (…). Ar fi ca si cum am sustine că statul român a fost primul care a aplicat „solutia finală” a evreilor (căci Hitler a ordonat-o în Reich abia în anul 1942); istoricii români au ascuns permanent genocidul”. Si mai departe: „Dincolo de bîlbîielile autoritătilor (acum neagă, acum afirmă) stă necesitatea stabilirii adevărului în privinta Holocaustului”. Autorul afirmă că atrocitătile s-au săvîrsit în Ardealul de Nord, sub ocupatie maghiară, si în Transnistria si mai consideră că e benefică păstrarea în memoria colectivă a acestui episod negru din istoria umanitătii, după cum ar trebui să se declanseze si o ofensivă de condamnarea a Holocaustului rosu. Care a făcut sute de milioane de victime de la răzmerita/lovitură de stat bolsevică din 1917, din Rusia. Din nefericire, se stie că în Occident cine condamnă comunismul este – culmea! – taxat automat de fascist. „Gîndirea” roboteilor este blocată la comenzi dinainte croite. Si robotelul occidental repetă întruna: esti anticomunist, esti fascist! Tîmpenie mai mare, nici că se poate auzi. Datoria de a face un proces al comunismului le revine popoarelor care au suferit pe propria piele tirania bolsevică; nu îmbroboditilor (unii, stipendiati de Moscova prin agenturile KGB de la Paris, Londra, Roma etc.) din vestul Europei, care suspină si-acum după marea putere sovietică. Vest european ce ar trebui, din minimă decentă si demnitate, să ceară scuze popoarelor de dincolo de Cortina de Fier că le-au lăsat la cheremul marelui Tătuc kremlinez, crezînd, cu cinică indiferentă, că aceste popoare satelizate sînt fericite. De altfel, în ultimul număr (sept.) se discută pe aceeasi pagină 1 despre necesitatea unei legi a lustratiei, asa cum s-a validat, de pildă, în Cehia. Bine, dar în Cehia seful statului a fost o personalitate de talia lui Havel, ori la Bucuresti cine domină de 10 ani? E diferenta între scriitorul disident, fost detinut politic, creatorul unui curent anticomunist de anvergură europeană, si fostul nomenclaturist comunist, între moneda forte si banul calp. Diferentă care se vede în tot ce se întîmplă în România post-comunistă. Cine să impună o asemenea lege, cînd „majoritatea românească preferă să băltească într-o ignorantă nepăsătoare”? Cînd structurile comunisto-securiste fac legea în viata economică si politică de 14 ani încoace? Cînd unii asa-zisi analisti dau sfaturi de genul: discursul comunist e anacronic? Cine? Rezolvarea este „să-i măturăm prin vot” pe cei care domină Parlamentul: comunisti (nu vorbim de purtătorii de carnete rosii, ci de activistii plătiti, cu privilegii), securisti si clientii lor politici, oameni santajabili, fără coloană, fără onoare. Acest lucru trebuie înteles de majoritatea nu atît de tăcută, cît indiferentă.

E dificil, fie si într-o încercare de sinteză ca aceasta, să surprinzi toate ideile ce animă revista „Rost”, temele si sugestiile din articole, eseuri, note, comentarii, informatii, din toate numerele ce ne-au parvenit. Oprindu-ne asupra cîtorva, inevitabil, vom face omisiuni subiective si oricum nevinovate: „Pericolul vine de la Răsărit” (ca de vreo trei veacuri încoace), „Holocaustul culturii crestine”, „Nicolae Steinhardt si trădarea intelectualilor” (din păcate, si în post-comunism asistăm la trădări, la eforturi, mai mult sau mai putin mascate, de legitimare a compromisurilor făcute în comunism), „Jocul Rusiei” (la două-trei capete, după obicei străvechi), „Harry Potter sau popularizarea vrăjitoriei si a satanismului”, „Lucian Blaga si crestinismul”, „Tăranii si apărarea dreptei credinte”, „Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade”, „Nicolae C. Paulescu sau stiinta lui scio Deum esse”, „Statul national si promotorii politicii «corecte»” (o replică la un articol al lui Dan Pavel), „Episcopul-martir Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti”, „Nae Ionescu, profesorul unei noi elite” („…doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveste rezultatele strădaniilor sale în generatie, prin influenta pe care a produs-o între tinerii contemporani”, „spulberător de iluzii, prejudecăti, de idei primite de-a gata”), „Dreapta este trăirea traditiei în actualitate”. Ultimul text este o selectie din interviul acordat de Răzvan Codrescu (cunoscut publicist crestin, colaborator al revistei si membru al Consiliului Director al Asociatiei Romfest XXI) revistei românesti „Origini” din SUA, interviu cu titlul „Nu cunosc nici un gînditor strălucit care să se fi împlinit ca om de stînga”. Cităm: „Sînt unii care au cochetat trecător cu stînga, dar, ca si Tutea însusi, sau – mutatis mutandis – ca Patapievici în zilele noastre, pînă la urmă „si-au revenit”. Cine s-a încăpătînat la stînga, ca Petre Pandrea, bunăoară, n-a ajuns niciodată „gînditor strălucit”, pentru că la stînga totul se perverteste si se vulgarizează, iar spiritul se sufocă, sau „încremeneste în proiect”. Apoi: „Într-o lume postbelică în care dreapta a fost sistematic si indistinct diabolizată, iar la noi după patru decenii de comunism si după peste un deceniu de politicianism clientelar, mai mult sau mai putin neocomunist (…), lupta cu stînga de toate nuantele va rămîne încă multă vreme una foarte inegală”. O luptă în care se angajează si grupul de publicisti de la „Rost” (e-mail: rost@rostonline.org). Probabil, si prin rostirea tot mai profesionistă a discursului, prin coagularea mai multor energii risipite.

Vasile IANCU, Convorbiri literare, octombrie 2003