Un cruciat al secolului XX: Parintele Gheorghe Calciu

"Singura şansă de supravieţuire a creştinismului

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa..."

N. Steinhardt ^[1]

I

Pe la începutul anilor ’80, ca tînăr profesor navetist într-o localitate din Sectorul Agricol Ilfov, ori de cîte ori pierdeam "rata", luam cîte-o "ocazie" din dreptul Aeroportului "Băneasa". Într-o dimineaţă, s-a întîmplat să oprească la semnul meu o Dacie cochetă, condusă de un tînăr vioi şi bărbos (lucru mai rar pe vremea aceea, cînd bărbile erau socotite o sfidare la adresa standardului proletar), îmbrăcat în costum de blue-jeans şi încălţat cu saboţi "ultimul răcnet". Din discuţia care s-a legat, pe un strident fond muzical (radioul fiind dat la maximum), am aflat repede şi cu oarecare surprindere că era preot ortodox, dar şi că preoţia e "o treabă rentabilă", dacă "te orientezi" şi nu te apuci să umbli cu "idealisme"… Nu ştiu cîtă teologie cunoştea, dar cu "filosofia vieţii" se mîndrea că e bine pus la punct… L-am privit lung, cu un zîmbet vag, şi am găsit de cuviinţă să tac, mulţumindu-mă să dau ambiguu din cap, la răstimpuri, atît cît să nu par ingrat sau nepoliticos. Tînărul preot perora cu voluptate, făcîndu-mi o întreagă teorie a preoţiei "realiste", pe care el însuşi o întruchipa cu ostentaţie. La un moment dat, îl aud zicînd: "În fond, ce rost are să te baţi ca nebunul cu morile de vînt? Uite, Calciu-Dumitreasa, de exemplu, dacă s-a luat de piept cu toţi, ce mare brînză a făcut? I-a ridicat cineva statuie?"… L-am măsurat cu un amestec de indignare şi buimăceală, apucînd să-l mai întreb: "Dar unde-s statuile martirilor, părinte?"… Ajunsesem. Mi-a înhăţat "cu realism" hîrtia de zece lei şi mi-a spus concluziv: "Asta este!"…

Îmi amintesc că regretatul Petre Ţuţea spunea că în Bucureşti şi prin împrejurimi lumea suferă de "ilfovită". "Cum adică, d-le Ţuţea?". "Păi… ilfovita e o boală valahă şi se defineşte prin trei simptome: cretinism, criminalitate şi voie-bună!"… Turpitudinea bine dispusă, împănată cu o notă de fudulie, e un lucru lesne de reperat; în ce priveşte criminalitatea, ea nu este neapărat una fizică, ci poate fi foarte bine de speţa "asasinatului moral"… Tînărul preot, care tocmai demarase în trombă, mi se pare că întruchipa "ilfovita" la nivelul ei de sus…

Pe atunci, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 1925 la Mahmudia, Tulcea) era unul dintre puţinii deţinuţi politici din România; vremea fioroasă a penitenciarelor trecuse, iar aşa-zisele cazuri de "disidenţă" erau tratate mai degrabă prin teroare psihică şi marginalizare. Cum multă lume asculta "Europa liberă", cazul Părintelui Calciu era de oarecare notorietate, chiar dacă nu mulţi îndrăzneau să-l evoce direct. Ceauşescu, zice-se, se înfuria la simpla auzire a acestui nume şi îl considera pe "popă" duşmanul său personal. Biserica, timorată, se lepădase ea însăşi de un atît de incomod slujitor^[2]. Prin tîrg, Securitatea lansase zvonuri calomnioase (cărora, spre ruşinea noastră naţională, s-au găsit destui dispuşi să le dea crezare, chiar pînă-n ziua de azi): neastîmpăratul preot-profesor ar fi fost "asasin legionar", "agent al serviciilor capitaliste", ba chiar "homosexual"! În realitate, pentru orice minte lucidă şi onestă, Părintele Calciu reprezenta pe atunci "conştiinţa noastră mai bună" (sau, cum m-am încumetat să-l numesc cu alt prilej, "un răscumpărător al vremurilor"). Curajul său mărturisitor a rămas unic în sînul lumii clericale a "epocii de aur" şi numai o grobiană lipsă de cinste sufletească explică faptul că în anexa la ediţia românească a Cărţii negre a comunismului^[3] numele său abia de este pomenit în treacăt!

II

Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română părea biruită de vremuri şi dispusă la orice compromis cu regimul politic ateu şi materialist, un profesor de Seminar, preoţit de puţină vreme, după ce făcuse experienţele cele mai radicale ale opresiunii comuniste, îndrăznea, în inima Bucureştiului, să ridice Crucea şi să înfrunte aproape de unul singur atît demenţa destructivă a puterii, cît şi laşitatea unora dintre superiorii săi ecleziastici.

Dincolo de alte forme de luptă sau rezistenţă creştină, despre care s-ar cădea să mărturisească mai pe larg elevii săi de atunci, Părintele Gheorghe Calciu a ţinut, în Postul Mare al anului 1978, în faţa unui auditoriu alcătuit mai ales din elevi şi studenţi, un şir de predici de un mare curaj mărturisitor^[4], adresate tinerilor dornici de adevărul rostit cu tărie, împotriva ateismului şi materialismului oficial, împotriva demolatorilor de biserici şi de conştiinţe, precum şi împotriva celor aflaţi, adeseori în pofida convingerilor lor intime, într-o cîrdăşie tacită cu puterea comunistă. Predicile au fost rostite fie în incinta Bisericii Radu-Vodă, fie pe treptele acesteia (atunci cînd superiorii i-au încuiat biserica – şi pe seminarişti în dormitoare! – pentru a-l împiedica să predice mai departe^>[5]). Cu toate hărţuielile Securităţii şi ale propriilor superiori, auditoriul devenea din ce în ce mai numeros: liceenilor, seminariştilor şi studenţilor în Teologie li s-au adăugat, de la o săptămînă la alta, tot mai mulţi tineri din mediile laice, în cea mai mare parte studenţi ai altor facultăţi şi institute din Capitală. Mulţi dintre aceştia ("calciştii") au avut ei înşişi de înfruntat apoi presiunile Securităţii, unii fiind chiar exmatriculaţi. Părintele avea să fie supus mai întîi şicanelor curente, urmăririi, ameninţărilor şi calomniilor, pentru ca, în cele din urmă, să fie arestat (la 10 mai 1979), judecat (?!) şi condamnat la 10 ani de închisoare, sub nişte capete de acuzare ridicole şi fictive, "vina" sa fiind de fapt aceea de a fi strigat adevărul întreg, fără ocolişuri sau menajamente. Biserica, panicată de reacţia puterii şi căutînd să-i intre în voie, nu s-a dat înapoi de la a-l caterisi pe cel care-i apărase demnitatea şi temeiurile. Este simptomatic că într-un recent Dicţionar al teologilor români^[6], în care-şi găsesc locul sute de figuri marginale, despre Părintele Gheorghe Calciu, al cărui caz făcuse cîndva o vîlvă internaţională şi ale cărui predici, tălmăcite în mai multe limbi, au dat lumii măsura vie a creştinătăţii noastre, nici nu se face pomenire!

III

Înainte de a deveni preot, omul acesta experimentase, cu viaţa lui, adîncimile iadului. A făcut în total 21 de ani de închisoare sub comunişti (1948-1964; 1979-1984)^[7], trecînd şi prin valul de teroare de la Piteşti (1949-1951). Îi datorăm regretatului Dumitru Bacu (1925-1997) prima mare dezvăluire a monstruosului "experiment" numit "reeducare", unic, prin gradul de teroare şi perversiune, în tot universul concentraţionar comunist^[8]. La o ediţie ulterioară a cărţii lui D. Bacu, pregătită în 1988 şi apărută în 1989 (la Hamilton, în Canada, sub egida Cuvîntului românesc), Părintele Calciu a acceptat să scrie prefaţa^[9]. "Acum citesc la cărţile despre Piteşti şi ucenicesc la o prefaţă – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – încercînd să explic ceea ce nu se poate explica [...] Am scris o prefaţă lungă şi neînţeleasă", mărturisea, prea modest, prefaţatorul. Iar spre final: "Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămînă decît atît: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri»"...^[10] 

Toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de mărturisire şi de jertfă. El a măsurat, în sufletul şi carnea sa, distanţa între iad şi rai. Poate că nimeni n-a mai reuşit după Piteşti o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că "experimentul Piteşti" a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n-a putut distruge, pînă la capăt, Omul^[11]. Părintele Calciu nu s-a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea "teroarea istoriei"^[12].

Trebuie menţionat că, după "episodul Piteşti", studentul medicinist Gheorghe Calciu a mai zăcut în închisorile comuniste vreme de peste 12 ani, fiind cunoscut ca unul dintre cei mai "îndărătnici" deţinuţi şi ca un temut "grevist al foamei". Păcat că Părintele nu şi-a aşternut pînă-n ceasul de faţă, într-o carte de sine stătătoare, amintirile din închisori – specie de Le mie prigioni ce ar sta cu siguranţă alături de Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn sau de Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid!

IV

Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, are tăria şi primeşte harul de a-şi rezidi viaţa, închinînd-o lui Hristos. Urmează Filologia şi Teologia, devenind preot şi unul dintre cei mai iubiţi profesori ai Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti (unde a predat franceza şi Noul Testament). Se căsătoreşte (soţia, Adriana Dumitreasa, este sora altui fost deţinut politic, Ion Dumitreasa) şi are un fiu (Andrei, astăzi jurist în Washington D. C.). A avea "nevastă şi copii" nu reprezintă însă, pentru luptătorul şi mărturisitorul Gheorghe Calciu, un pretext de "cuminţire"^[13]. Nici un risc nu i se pare prea mare în slujba lui Hristos. O dată cu dărîmarea Bisericii Enei din inima Bucureştiului (1 mai 1977)^[14], pe locul căreia se punea la cale ridicarea unei cîrciumi^[15], Părintele Calciu îşi începe lupta făţişă cu regimul politic scelerat şi cu complicii acestuia din sînul Bisericii ("securiştii sutanaţi", cum i-a numit cineva). În anul 1978 devine tot mai incomod, mai ales că strînge în jurul său cete de tineri plini de zel creştin şi naţional (de la teologi pînă la politehnicieni). Predicile de la Radu-Vodă sînt echivalente cu un cutremur spiritual pe fondul cenuşiu şi timorat al epocii^[16]. Ele stau pînă astăzi mărturie a faptului că, sub dictatura roşie, s-ar fi putut face mult mai mult, pentru Hristos şi Biserica Sa, decît am îndrăznit îndeobşte să facem...

Condamnarea abuzivă din 1979 stîrneşte un val de reacţii în străinătate; reprezentanţi de frunte ai Exilului românesc (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma^[17] etc.) sar în sprijinul său, sensibilizînd "forurile şi organismele" internaţionale. Pînă la urmă, din cei 10 ani de condamnare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), execută numai 5; presiunile internaţionale (numele său a fost vehiculat chiar şi în "negocierile" pentru acordarea "Clauzei naţiunii celei mai favorizate") fac să fie eliberat în 1984 (20 aprilie). Probabil că, dacă nu ar fi existat această agitaţie ce a dat cazului atîta notorietate externă, Ceauşescu ar fi apelat la soluţia lichidării fizice. O armată de securişti urmăresc fiecare pas al Părintelui sau al familiei sale (ieşeanul Luca Piţu – care a cunoscut familia Calciu prin Marcel Petrişor – relatează obsesiv în cărţile sale cîteva scene de pomină), instaurînd asupră-le o concertată teroare psihică. După mai puţin de un an, i s-a impus "soluţia" de a părăsi ţara. S-a stabilit, cu familia, în Statele Unite (unde i se acordase deja "cetăţenia de onoare" şi unde trăieşte pînă astăzi).

V

În cei peste 20 ani de exil, Părintele Calciu s-a străduit, pe cît i-a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Washington, unde editează şi un buletin parohial), a apărat interesele românilor oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale "diasporei" româneşti (este pînă astăzi preşedintele de onoare al Romfest-ului^[18]), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997), a scris constant în presa Exilului (mai ales în Cuvîntul românesc), dar şi în unele publicaţii postdecembriste din ţară (Puncte cardinale, pagina creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n-au reuşit să i-l istovească.

După 1989, s-a întîmplat să revină în ţară pe fondul primei "mineriade"^[19], fiind tratat cu o nedisimulată ostilitate "neocomunistă", atît de oficialităţile politice, cît şi de cele bisericeşti (singurul reprezentat important al clerului ortodox care a mers atunci să-l întîmpine la aeroport a fost Părintele Galeriu), ba chiar calomniat pe postul naţional de televiziune, în prezenţa şi cu complicitatea preşedintelui Iliescu (vajnic moştenitor al idiosincraziilor comuniste)! Ceea ce nu l-a împiedicat să revină periodic, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi iertării, cu o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului ortodox (căruia i-a şi adresat, în anii ‘90, un "Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!", reprodus, în continuare, şi în numărul de faţă). Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume ale sale: Şapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996) şi Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002)^[20].

Chiar dacă mai este încă mult de făcut în acest sens, părintele s-a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali în direcţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral-spirituale a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare), inclusiv prin strămutarea Romfest-ului în România (începînd din 1998). Astfel, celor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li se oferă sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaşte ca nimeni altul şi virtuţile şi slăbiciunile instituţiei bisericeşti, dar care nu poate ignora faptul că vremurile s-au schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Întrebat acum zece ani cum ar fi România pe care o visează şi o nădăjduieşte, Părintele Calciu formula în mod concis această sublimă profesiune de credinţă, de o discretă solemnitate testamentară: "Am să mă exprim pînă la capăt nu în termeni politici, ci în termeni spirituali. România pe care o visez eu este una care îşi va aduna la sîn pe toţi fiii risipiţi de soartă prin lume, pentru ca toţi să fim una, pe acest pămînt al suferinţelor, dar şi al bucuriilor noastre, sub semnul Crucii lui Hristos" ^[21] .

Toamna trecută, Părintele Calciu a împlinit 80 de ani. Se amuză spunând că, în urma operaţiilor succesive prin care i s-au introdus mai multe inele ("belciuge") pe arterele coronariene, se simte astăzi un octogenar… "câştigat la belciuge" (" Am rezistat atâţia ani fiindcă am o inimă extrem de sănătoasă şi un organism care a creat numeroase artere secundare s…t. Dr. Dangas mi-a arătat filmul cu creaţiile de artere secundare şi spunea că rareori a văzut un asemenea fenomen de auto-apărare a corpului. I-am spus că aceasta este slava lui Dumnezeu, Care Şi-a arătat mila Sa spre un preot nevrednic, şi el a recunoscut că numai Dumnezeu poate face astfel de minuni…") Cu toate încercările vârstei şi ale veacului (nici mici, nici puţine), sfinţia sa a găsit, în ultimii ani, puterea fizică şi generozitatea sufletească de a veghea şi asupra tinerei grupări de la Rost, dăruind revistei pagini de neuitat, iar bucuria de a-l vedea şi faţă către faţă, o dată sau de două ori pe an, este întotdeauna o sărbătoare a inimilor noastre, cu atât mai mult cu cât îl regăsim an de an cu aceeaşi îndărătnică tinereţe în cuvinte, în gesturi şi în priviri. Nouă, cărora ni s-a oferit şansa de a-l avea călăuză în confuzia acestui tîrziu de lume, prezenţa mereu însufleţitoare a sfinţiei sale printre noi ni se pare de fiecare dată o minune încă şi mai mare decît cea din filmul doctorului Dangas. Urmîndu-şi chemarea oarecum în răspărul obişnuitei ingratitudini dîmboviţene, Părintele Calciu rămâne, în adevărata conştiinţa creştină românească, o legendă vie şi inepuizabilă, iar istoria luptei anticomuniste are în sfinţia-sa unul dintre reperele ei esenţiale.

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!