"Crez de generaţie"

Recenta disputa dintre Cristian Badilita si Claudiu Târziu, pornind de la cartea mea Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, ma determina sa fac publice cîteva reflectii pe marginea realitatilor românesti, a rolului intelectualilor si mai ales despre menirea generatiei noastre.

Într-o emisiune TV la care am fost invitat cu ceva vreme în urmă, s-a afirmat că prin cartea mea Ortodoxie şi putere politică în România contemporană aş fi risipit anumite prejudecăţi referitoare la istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române. Am răspuns foarte convins că volumul meu nu a risipit şi nu va risipi nici o prejudecată, singurii care-l vor citi din perspectiva rece a ştiinţei fiind aceia pentru care subiectul "biserica" nu este decât unul din multele domenii de interes. Însă, pentru majoritatea celor implicaţi în nenumăratele cabale ale "dezbaterilor religioase" din România post-comunistă, persoane pentru care adevarul este deja un dat care nu poate fi pus în discuţie, cartea mea nu este decât un instrument ideologic, în care unii găsesc confirmări, iar alţii hulă la adresa unor "valori sacre", evident aceste "valori" variind din perspectiva fiecăruia. Acest lucru îl bănuiam încă de dinainte de a mă apuca de redactarea cărţii şi astfel am fost ferit de speranţe inutile şi dezamăgiri ieftine.

Nebunii întru Hristos si ceilalti

În cartea lui Michel Evdokimov Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici există un capitol intitulat "Nebunie întru Hristos şi cultură" din care citez: "Sfântul Pavel aşează pe lista «harurilor», a «darurilor» pe care Duhul Sfânt le acordă oamenilor «înspre ajutorarea tuturora», puterea deosebirii duhurilor, dându-i de altfel prioritate în raport cu darul limbilor sau glosolalia, onorată uneori în mod abuziv în şiragul rugăciunilor harismatice. Deosebirea duhurilor este indispensabilă pentru a face distincţie între înşelătorii credinţei în Dumnezeu sau cazurile triste de oameni dezechilibraţi, epileptici sau posedaţi şi nebunii întru Hristos. Trebuie ştiut că nebunul întru Hristos aplică lumii noastre propriile sale criterii, acelea ale unui discernământ extrem de agresiv.

Se ridică o întrebare: care este opusul nebuniei întru Hristos? s...t Oare, opusul nu ar fi mai degrabă această realitate împotriva căreia Hristos a combătut cu perseverenţă: tendinţa unui anumit fariseism, luat în sensul mulţumirii de sine, a opacităţii sufletului, a apăsării cărnii, a imobilismului care împiedică depăşirea de sine şi problematizarea valorilor? Nebunului îi place cel mai mult să jongleze cu valorile, să le ridiculizeze, atunci când i se pare că pretinşii oameni echilibraţi le folosesc în propriul interes s…t Aceste mijloace de compensare, cu toată aura lor de excentricitate nu-şi găsesc însă scopul în ele însele – în acest caz ele nu ar fi decât farse sau clovnerii – ci sunt moduri de a-i trezi pe cei prea mulţumiţi de ei, precum şi pe cei care-i înconjoară, mijloace de perfecţionare ascetică, cu scopul de a înfrânge demonul vanităţii."

Care ar fi legătura între cele scrise de teologul rus şi realităţile României de azi, asupra cărora vrem să stăruim în cele ce urmează? Chestiunea discernământului, a deosebirii "duhurilor".

Apatie, isterie, stres. Iată cuvinte care revin frecvent atunci când vine vorba să fie caracterizată atmosfera din ţara noastră. Numai în închisorile supraaglomerate, mă gândesc aici mai ales la cele din perioada "obsedantului deceniu" comunist, se mai pot consemna crize identitare de o asemenea intensitate. Acolo, misiunea gardienilor era să aducă deţinuţii într-un asemenea hal de oboseală fizică şi mentală, într-o asemenea confuzie intelectuală, încât orice portiţă oferită cu "generozitate" de regim să fie privită ca o binecuvântare, chiar dacă de fapt te afunda şi mai mult. Pentru a supravieţui trebuia să-ţi loveşti până la epuizare aproapele, să devii informator, să negi tot ce-ai iubit şi preţuit o viaţă. Puţini au rezistat unei asemenea presiuni. Unui rezistent îi corespund zeci de persoane care au făcut compromisuri şi au trăit mai apoi cu povara acestora tot restul vieţii, fie, mai rău, au sfârşit cu minţile rătăcite. Dosarele Securităţii sunt pline de asemenea nenorociri. Cei care au putut rezista până la capăt au reuşit acest lucru prin puterea de a rămâne lucizi şi prin asumarea smerită a propriului destin.

Distrugerea si recuperarea reperelor "lumii vechi"

Unul din scopurile regimului comunist a fost distrugerea tuturor reperelor "lumii vechi", având ca efect instaurarea unei stări de confuzie care durează şi astăzi. Revolta din 1989 a fost expresia unui popor ajuns "pe culmile disperării", isterizat şi epuizat de un regim inuman, doritor de libertate, dar lipsit de luciditate şi de o perspectivă clară asupra viitorului.

Ne putem imagina o închisoare de maximă securitate, în care deţinuţii intră fără a avea posibilitatea să ştie pe ce drum au venit. La un moment dat, izbucneşte o revoltă, iar închisoarea intră în stăpânirea deţinuţilor. Aceştia nu vor şti încotro să se îndrepte decât dacă vor apela la foştii gardieni, singurii care cunosc drumul. Astfel, în loc ca aceştia să fie condamnaţi, devin din contra extrem de importanţi pentru cei care doresc să se întoarcă acasă. Poate gardienii sunt oneşti şi îi vor conduce pe foştii deţinuţi pe drumul cel bun, dar există şi posibilitatea ca cineva să fi prevăzut revolta celor închişi, iar gardienii să aibă o misiune clară. Această idee se poate naşte şi în mintea celor ce-i urmează iar de aici până la apariţia unor mari frământări în interiorul grupului nu e decât un pas.

Această imagine îmi vine întotdeauna în minte când îl văd pe Silviu Brucan profeţind în fiecare duminică la PRO TV. Nu cred că există ceva mai ilar şi totodata mai revoltător, un semn mai clar al confuziei care domneşte în societatea românească, decât această coabitare între un fost ideolog stalinist, care a contribuit din plin la distrugerea culturii româneşti, şi staţia TV care se prezintă drept cea mai occidentală din România. Când afirma, în 1990, că ne trebuie 20 de ani ca să ne revenim, Brucan ştia foarte bine ce spune, deoarece din poziţia pe care-o avusese în perioada comunistă el avea o imagine clară asupra dimensiunilor dezastrului. Şi, cum citise înainte multe lucrări "capitaliste", "pentru a cunoaşte gândirea inamicului", domnul Brucan s-a reorientat cu 180 de grade, în sensul valorificării lecturilor sale pentru edificarea noii societăţi.

Deşi cel mai elocvent, faptul nu este singular. Tot aşa, în materie de naţiune şi naţionalism sunt astăzi autorităţi persoane care înainte de 1989 primiseră misiunea să se documenteze în ceea ce priveşte naţionalismul românesc antebelic şi să elaboreze strategii de combatere sau de valorificare a acestor idei pentru cauza comunistă. Astfel s-a născut aşa-numitul naţional-comunism, pe care unii istorici neavizaţi îl pun în continuitate directă cu naţionalismul de dinainte de 1944, păcăliţi fiind de foştii politruci care, după 1989, şi-au folosit cunoştinţele pentru a construi noul naţionalism românesc, invocând autori precum Crainic, Radu Gyr şi mulţi alţii. Nu sugerez aici câtuşi de puţin existenţa unei teorii generalizate a conspiraţiei, deşi în anumite cazuri bine definite sunt destule elemente care să indice o acţiune coordonată. Nu, vorbesc de o lipsă de discernământ care permite existenţa unor asemenea situaţii, care conduce la nenumărate eşecuri până să se realizeze ceva durabil, care îşi are originile în perioada comunistă iar jocul istoriei nu a făcut-o decât să o amplifice.

La Curtea miracolelor

Îndoielile referitoare la cine şi cum ne conduce, la calea care trebuie urmată, au produs în România o societate care trăieşte şi se nutreşte din stres şi isterie. Cuvintele magice dreptate şi adevar sunt pe buzele tuturor, dar vai!, e atât de greu să discerni între adevăr şi minciună, mai ales când eşecurile îţi infirmă la tot pasul speranţele. Pe plan politic, eşecurile repetate se manifestă în numărul uriaş de persoane apatice din punct de vedere politic, iar din numărul celor care merg să voteze sunt extrem de mulţi cei care se hotărăsc să pună ştampila pe un candidat abia când intră în cabina de vot. Dintre cei rămaşi în afara enumerării noastre, există un procent important de electorat isteric şi fanatic, care, din momentul în care adoptă o idee sau, în majoritatea cazurilor, imaginea unei persoane, merg cu ea până în pânzele albe. Sunt cei care îşi fac un ţel în viaţă din a adora pe cineva. Orice critică la adresa persoanei respective este o blasfemie care trebuie rapid denunţată. Adoratorii lui Iliescu au făcut acum loc adoratorilor lui Băsescu. Şi în aceste cazuri e vorba (poate) tot de o nevoie de certitudine.

Dar această situaţie, se ştie prea bine, nu se găseşte numai la nivelul vieţii politice, ci în toate aspectele vieţii sociale. Românii trăiesc într-un stres continuu, produs de cele mai diverse cauze, cum ar fi teama că mâine vor fi concediaţi sau de înjurăturile schimbate cu patos între pietoni şi şoferii grăbiţi care-şi opresc maşina la jumătatea zebrei. Prin urmare, nu e de mirare că întâlnim atât de des manifestări similare acelor grupuri sociale care se destructurează din pricina spaimelor apocaliptice: indivizi amorţiţi de frică sau care se bucură de ultimele plăceri, oameni care regăsesc în ultima clipă ideea credinţei, dar şi escroci gata să-i fure pe ceilalţi, chiar dacă sfârşitul este aproape. Mereu speranţe şi apoi disperare, apatie şi isterie, o isterie aproape "mistică", care a produs şi "stăpânitori de adevăr" sau "nebuni mistici" pe măsură. România este plină de "salvatori", "vizionari", "vindecători", care cu profeţii, vrăji, pase magnetice sau diete somaleze pretind să readucă fericirea pierdută a românilor. Nu ştiu să fi existat în istoria noastră un sentiment religios mai degradat, mai dedat superstiţiilor şi celui mai revoltător obscurantism. Slujba şi rugăciunea la biserică nu mai sunt de ajuns, este nevoie de ceva care să se facă repede şi să fie eficient imediat, dacă se poate şi spectaculos. Orice om normal priveşte uluit averile strânse de diversele "ghicitoare", care, culmea nesimţirii, au început să trucheze fotografii în care se prezintă alături de importante feţe bisericeşti. Din păcate, unii preoţi urmează tendinta şi, pentru a-şi menţine credincioşii, devin din ce în ce mai mult vraci sui generis. Iar dincolo de nebunii autentici, există oameni foarte lucizi, dar complet lipsiţi de caracter, care exploatează la maximum, în folosul lor, slăbiciunile naţionale, fără să le pese că astfel ne adâncim şi mai mult în mocirlă. Majoritatea politicienilor şi cei care controlează mass-media intră în această categorie. Pentru plebea românească lipsită de orizont, dar care oricând se poate agita, s-a redescoperit metoda strămoşilor romani, anume circul, însă fără pâine. Refugiul iluzoriu într-o dimensiune ludică scabroasă şi jalnică, iată ceea ce vedem în fiecare săptămână pe diverse staţii de televiziune, care, pentru a stimula simţurile amorţite de atâta excitaţie, coboară periodic şi mai mult ştacheta. În paralel cu asemenea manifestări de "înalt nivel" se organizează vânătoarea ţapului ispăşitor. Mai precis, din când în când, se "descoperă" cheia tuturor nenorocirilor din România, iar vinovatul este oferit spre sfâşiere mulţimilor însetate de sânge (isterice sau, mai poetic, menadice). Acum câteva săptămâni a fost câinele Bosquito, singurul vinovat de absenţa investitorilor şi a turiştilor străini, locul lui fiind luat recent de Adrian Năstase, în jurul căruia s-a iscat un circ care a mai ascuns o perioadă măgăriile altora, până nu demult prieteni la cataramă cu fostul prim ministru devenit ofrandă pe altarul luptei împotriva corupţiei.

Greseli si esecuri ale intelectualilor români

Unde se situează în tot acest tablou intelectualitatea românească? Cei care-şi arogă această calitate în România de azi au preluat în marea lor majoritate modelul extrem de vag al intelighenţiei Europei răsăritene, doritori fiind ca, alături de performanţele culturale, să facă în acelaşi timp istorie. Implicarea în politică a unora a fost totală, mergându-se până la neglijarea propriei vocaţii, într-un aberant transfer de competenţă, denunţat atât de categoric de Jean François Revel în Cunoaşterea inutilă. Eşecurile în marea majoritate a cazurilor au fost răsunătoare şi au condus la numeroase fisuri şi schisme. Pe plan politic, majoritatea intelectualităţii noastre este azi extrem de fragmentată şi are drept principală preocupare să denunţe "fariseismul" lumii de azi, românitatea noastră mizerabilă şi stresată, din care au însă grijă să se excludă ei, unii prezentându-se drept veritabili "nebuni în Hristos" secularizaţi, de fapt narcisişti intraţi în acelaşi malaxor al stresului şi isteriei, deoarece, în rând cu toată populaţia, şi intelectualitatea împărtăşeşte aceeaşi atmosferă. Majoritatea elitelor noastre este însă rănită în orgoliul ei de lipsa de recunoaştere (reală) a performanţelor lor de către o societate indiferentă. Frustrările sunt evident mari, iar în cazul unora duc tot la reacţii de tip narcisist (cât de des nu auzim pe câte unul care se laudă că e cel mai deştept şi destupat la minte) sau atitudini gen "emigrez în Congo".

Incapacitatea de discernere şi relativismul valorilor sunt prezente pretutindeni în România de azi. Am avut adesea discuţii cu prieteni care mărturiseau că nu mai ştiu ce este normal şi ce este nebunie, dacă ei sau "ceilalţi" sunt în regulă. La rândul meu, trăind aici, fiind "român din România", simt şi eu aceleaşi îndoieli, acelaşi stres, sunt cuprins şi eu adesea de isterie sau de apatie, după caz. Neavând vocaţie vizionară, încerc şi eu, atât cât pot, să regăsesc normalitatea şi echilibrul sufletesc, recurgând la ceea ce mă pricep mai bine, lectura istoriei. Răspunsul obţinut mă priveşte pe mine şi, eventual, propria generaţie, aceea care în preajma revoluţiei era pe băncile liceului sau în primii ani de facultate.

Modelul generatiei noastre

Cei care azi au între 30 si 40 de ani formează oare o generaţie bine individualizată? Are aceasta un "crez", o "misiune" cu adevărat? Nu ştiu acum, însă cu 17 ani în urmă lucrurile păreau cu totul altfel. Am fost o generaţie cuprinsă de patosul recuperator, exprimat prin pasiunea cu care devoram cărţile lui Eliade, Cioran, Noica. Doream ca în câţiva ani să ardem zgura depusă timp de jumătate de veac în sufletele românilor şi să facem în acelaşi timp marea transformare pe plan politic, fapt exprimat în fenomenul "Piaţa Universităţii". Eşecul acesteia a produs nenumărate dezamăgiri, deşi, din perspectiva istoriei, el era extrem de previzibil, totul provenind dintr-o greşită identificare a destinului generaţiei noastre cu generaţia paşoptistă.

Dorind să urmăm acest model ilustru, care a avut atâtea împliniri pe tărâm politic, am uitat că cel mai adesea politicul este o expresie a societăţii, iar schimbarea pe plan politic se face atunci când există condiţii favorabile în corpul social, care se "coc" în timp. Am uitat că în spatele generaţiei lui Cuza, Kogălniceanu şi Brătianu se află de fapt generaţiile lui Şincai, Maior, Asachi, Lazăr, Poteca, badea Cârţan care, cu răbdarea cariului ce sfredeleşte lemnul, au croit fundamentele culturale şi au reuşit să creeze mediul favorabil din care a ieşit mai apoi triumfătoare generaţia paşoptistă, fără să ţină seama că pe plan politic ei au suferit permanent eşecuri în timpul imediat, dar care mai târziu se vor transforma în mari victorii morale.

Acesta cred că ar trebui să fie modelul generaţiei noastre. După cum se poate observa lesne, tot ce s-a petrecut în România bun din 1989 încoace, s-a petrecut în ciuda politicului, care rămâne pe mai departe cel mai revolut aspect al societăţii româneşti. Schimbarea s-a produs datorită unor oameni hotărâţi să facă treabă bună în domeniul lor de activitate. Din acest punct de vedere, mă simt mult mai apropiat de un zugrav sau un muncitor la combinat care-şi face treaba bine, decât de un "intelectual" care-şi clamează la toate colţurile inteligenţa şi unicitatea. Frustrărilor şi lipsurilor de care suferă azi intelectualii li se poate replica cu biografia lui Şincai. Acest mare rătăcitor, care a purtat permanent cu el în desagă istoria românilor, nu a fost preţuit şi respectat de conducătorii de atunci. Cu răbdare şi smerenie el a învins, fie şi prin faptul că numele acelor canonici care l-au persecutat mai sunt pomenite numai în măsura în care sunt legate de numele său. Schimbarea s-a produs mai întâi în scrierea istoriei şi mai apoi pe terenul disputelor politice. Faptul este valabil şi azi. Dacă majoritatea aşa-zişilor "tineri politicieni" sunt de o calitate cu totul îndoielnică, pe tărâm istoriografic s-a produs în jurul anului 2000 o mare schimbare, datorată foştilor studenţi de la începutul anilor ’90, deveniţi acum cercetători în toată puterea cuvântului, care au depăşit discursul oficios al perioadei comuniste şi respingerile negativiste feroce apărute imediat după 1989.

Prin urmare, fie că ne aflăm în ţară şi nu suntem băgaţi în seamă, fie că muncim în străinătate şi ne bucurăm de respect, făcându-ne treaba bine în domeniul nostru, punând, în cazul oamenilor de cultură, carte lângă carte, putem construi mai bine România de mâine iar, peste 10-20 de ani, poate vom putea vedea în sfârşit şi la noi o generaţie de oameni politici de nivel european. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să facem politică. Trebuie doar ca acest aspect să nu mai fie unul prioritar, să nu ne mai învrăjbească, să nu mai credem ca odinioară că noi vom rezolva toate problemele României, dar să şi ştim să preţuim ceea ce putem face, să depăşim atomizarea care caracterizează azi generaţia de care vorbesc. Şi atunci, vin cu o corectură la ceea ce am spus în introducerea acestui articol: nu cred că azi sau mâine cartea mea va schimba ceva, dar, poate, poimâine, cine ştie? (normal, toţi visăm să avem o posteritate cât mai frumoasă).

Critica unei carti pe necitite

Despre asemenea lucruri am discutat cu unii şi cu alţii, dar nu m-am gândit niciodată că le voi aşterne pe hârtie şi le voi pune în dezbatere publică. Am făcut acest lucru deoarece am fost cauza (indirectă) a disputei dintre doi oameni, fiecare în felul său apropiaţi inimii mele. Pe Claudiu Târziu îl cunosc personal şi mă bucur de prietenia lui, o prietenie începută cu o dispută homerică – sfârşita cu colaborarea mea constantă în paginile revistei ROST. Aici am învăţat multe din virtuţile dialogului şi ale răbdării. Am învăţat că există perspective diferite şi că te poţi înşela adesea. Am fost adesea ispitit să plec, nemulţumit de unele lucruri, dar după un timp, mi-am dat seama că acest lucru ar fi fost o soluţie proastă. Poate cel mai grav a fost când s-a iscat cazul Tanacu. De la început m-am situat împotriva călugărului Daniel şi m-am supărat foarte tare când am văzut patosul cu care unii membri ROST îl apărau pe acesta. Primul impuls a fost să renunţ la colaborare. Dar, în timp, cu răbdare, prin dialog, am căutat să înţeleg poziţia colegilor mei şi azi, deşi tot cred că Daniel a greşit, poziţia mea este mult mai nuanţată decât cea iniţială. Faptul că nu am publicat nimic despre această chestiune în revistă nu se datorează cenzurii, deoarece niciodată Claudiu Târziu nu s-a erijat în inchizitor.

A doua persoană de care vreau să vorbesc aici este Cristian Bădiliţă, pe care nu-l cunosc personal, însă, din momentul în care am descoperit volumaşul care cuprindea traducerea unei părţi a comentariului lui Origen la Evanghelia după Ioan, am devenit un fidel lector al cărţilor sale. Faptul că o perioadă am scris la aceeaşi revistă mă onorează în continuare. Mă dezamăgeşte însă despărţirea lui de ROST, o despărţire care, după câte văd, este rezultatul unei dispute cum au loc frecvent când se încinge o discuţie, dar care, nu înţeleg de ce, a fost exhibată în presă. Şi totul a pornit de la publicarea unei prezentări a cărţii mele în ROST, prezentare de care nu am avut habar decât la mult timp după ce aceasta a apărut, după cum la fel de târziu am aflat despre articolul domnului Bădiliţă din ziarul "Averea".

Cartea mea a mai avut o întâmpinare critică în "România liberă", făcută de Cristian Vasile, care scosese cam în aceeaşi perioadă o carte cu un conţinut oarecum similar. Din lectura recenziei am dedus că-mi citise cartea "oblic", în grabă, pentru că răspunsul la toate întrebările sale se aflau în ea. Nu l-am întrebat şi nu-l voi întreba pe Cristian, pe care personal îl consider un bun prieten, de ce a ales această cale şi nu cea mai riguroasă a dezbaterii în cadrul revistelor ştiinţifice. Oricum viziunile diferite, dar nu cu mult, pe care le avem faţă de istoria Bisericii Ortodoxe în perioada comunistă, le-am discutat şi le vom discuta direct în cadrul diverselor întâlniri pe care le vom avea în continuare. Nu am fost câtuşi de puţin supărat pe el şi am ales nu-mi arăt eventualele nemulţumiri în diverse "drepturi la replică".

"Cizmare, nu mai sus de sanda!"

De ce în cazul lui Cristian Bădiliţă am hotărât totuşi să scriu aceste rânduri? În nici un caz pentru a iniţia o polemică cu el, ca să-mi "lustruiesc" numele, iar acesta este motivul pentru care am ezitat mult înainte de a mă aşeza în faţa computerului. Dar tocmai faima sa a fost şi motivul care m-a îndemnat să scriu. Cristian Bădiliţă este o personalitate a culturii noastre, a cărui nume va rămâne un reper obligatoriu în domeniul ştiinţific pe care îl cultivă. Nu trebuie să se sperie, cum sugerează în articolul amintit, că traducerea Bibliei nu va avea efect. Va avea în mod sigur, dacă nu azi sau mâine, atunci poimâine, în sensul în care am vorbit mai sus. Sper că în primul rând plăcerea ştiinţei l-a făcut să se apuce de tradus şi nu dorinţa unei glorii imediate care, nevenind deocamdată, l-a făcut să inventeze aberanta sintagmă de "cuiburi islamiste din BOR". Cristian Bădiliţă are admiratori mulţi, iar unii dintre ei pot foarte bine să-i extrapoleze autoritatea ştiinţifică şi în alte domenii unde ştie prea puţine sau habar nu are. Or, dacă Cristian Vasile este un specialist în toată puterea cuvântului în domeniul Istoriei Bisericii din perioada contemporană, cu care îmi permit să întorc problemele pe fiecare faţetă şi a cărui opinie o respect, iar la rândul său acesta o respectă pe a mea, când am citit articolul lui Cristian Badilita din "Averea" mi-am amintit involuntar de celebrul adagiu pe care îl reproduc aici în româneşte, spre uzul celor care nu cunosc atâta latină cât ştie Bădiliţă: "Cizmare, nu mai sus de sanda!". Mi se pare absolut incalificabil să afirmi că poţi combate argumentat o carte care tratează un subiect despre care nu ştii prea multe şi pe care, culmea, nici măcar nu ai citit-o! Şi tot Bădiliţă vorbeşte de "ţâfna atotştiutorului"! Dacă ar fi luat cartea şi ar fi citit numai concluziile la studiul "Patriarhul Justinian şi apostolatul social" sau măcar scurtele texte de pe coperta patru, ar fi văzut lesne că nici vorbă de a-l spăla pe Justinian în piaţa publică cu "apă de trandafiri". Ar fi văzut care sunt modelele care sunt apropiate sufletului meu, ar fi văzut că nu fac deloc o "Cântare a României". Patriarhul este numai unul din personajele cărţii, prezent deopotrivă cu luminile şi umbrele lui. Faptul că nu l-am mai văzut exclusiv în alb şi negru, că nu i-am conturat o imagine singur-vinovat, asta este poate un motiv de nemulţumire pentru cei care nu iubesc nuanţele. De asemenea, dacă ne-am fi întâlnit şi am fi abordat subiectul, Badilita ar fi avut surpriza să constate că în multe cazuri opiniile mele sunt apropiate de cele ale sale. La rândul meu urmăresc cu atenţie ce se petrece în Biserica Ortodoxă, dar, în primul rând, mă interesează ierarhii de mâine.

Sunt curios ce argumente ar aduce Cristian Bădiliţă împotriva unei cărţi de aproape 600 de pagini, în care au fost valorificate sute de documente de primă mână. Sper că nu îmi va opune cărţile lui Cristian Vasile sau ale altor istorici care se ocupă în mod efectiv de problema pe care o discutăm. Cred că aceşti istorici sunt mult mai îndreptăţiţi să-mi reproşeze ceva, iar disputa trebuie să aibă loc între specialişti. Am citit şi eu câteva recenzii extrem de critice la adresa traducerii Bibliei pe care o coordonează Bădiliţă, dar, în lipsa unor lecturi solide pe domeniu, pot numai să constat că există păreri diferite, eventual în sinea mea să dau uneia dintre părţi dreptate, dar nu mi-aş permite să-mi afirm opţiunea într-o publicaţie. Evident, dezbaterile nu trebuie să capete exclusiv chipul uscat al academismului, dar nici nu trebuie să se transforme într-un Hyde Park, tocmai pentru că subiectul este unul de o asemenea importanţă.

Repet, nu m-ar fi deranjat deloc dacă în acea seară, când se afla într-o stare avansată de oboseală (tot cadrul descris în articol conduce spre această concluzie), Cristian Bădiliţă, după ce a aflat de cartea mea dintr-o prezentare sumară, unde a citit nişte lucruri cu care nu era de acord, m-ar fi blagoslovit cu câteva înjurături şi apoi s-ar fi culcat. Iar a doua zi, de dimineaţă, ar fi purces să analizeze serios chestiunea. Din păcate, nu s-a culcat, ci, obosit, a scris sub impresia de moment un articol absolut inutil.

După cum se poate observa, deşi nu am vrut, "românismul" din mine m-a făcut să alunec pe panta ironiei, poate cam deplasate. Îl rog, dacă poate, pe Cristian Bădiliţă să mă ierte. Dar, revenind la chestiuni serioase, postura de intelectual marcant a lui Bădiliţă este este onorantă si, în acelaşi timp, o povară. Nenumărate persoane trag de el, îl "ispitesc" în diverse direcţii şi, în aceste condiţii, echilibrul este greu de menţinut. Dar, tocmai pentru că a devenit un nume "greu", el este obligat mai mult ca orice să-şi păstreze puterea de discernământ şi să nu mai fie atât de pătimaş. Tot în articolul citat el are câteva afirmaţii la care aderăm despre ideologi şi paranoici. Cred însă cu fermitate că a greşit ţinta, iar persoanele la care face referire nu se regăsesc în categoriile enunţate. Dacă este într-adevăr o dispută profundă de idei, atunci da, între ROST şi Bădiliţă nu mai poate fi colaborare, dar nu cred deloc că este aşa, ci e vorba de o supărare trecătoare. Iar lucrul mă înfurie cu atât mai mult cu cât reprezentanţii generaţiei de care am vorbit nu încetează să se despartă, adesea zgomotos, din motive uneori puerile, care ţin în esenţă de politichia noastră cea de toate zilele, ale cărei tare le-a observat foarte bine şi Cristian Bădiliţă şi care, repet, nu constituie vocaţia generaţiei noastre. Oare când vom învăţa să punem o carte pe raft fără a o arunca pe a altuia?

George Enache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!