Iubim homosexualii, evreii, transsexualii şi ţiganii

Articolul Iuliei Popovici "Homosexualii, ţiganii şi evreii" pune din nou în termeni abrupţi problema toleranţei românilor faţă de minorităţi, dar nu numai faţă de minorităţi. Autoarea crede că cine nu este bărbat ortodox şi heterosexual riscă să devină un fel de cetăţean de rang inferior, într-o lume în care domină spiritul ortodoxist-agrest al lui Gigi Becali, patriarhal-grobian şi antimodern. Aşa să fie oare?

În primul rând, autoarea nu face nici cel mai mic efort de a argumenta afirmaţiile sale, dând nişte exemple pe care ea însăşi le taxează drept "excepţii", dar, atenţie, excepţii care confirmă regula! Acesta este şi punctul "forte" al argumentării sale, ideea că puţinele cazuri de discriminare dau seamă pentru o aşa-zisă regulă a discriminării. Trebuie să spunem că o atare idee este falsă şi ilustrează o gravă deficienţă logică. Îi semnalăm autoarei, cu prietenie, că în societate excepţiile nu confirmă regula, dimpotrivă, excepţiile sunt excepţii, adică situaţii care se întâmplă cu titlu accidental. De fapt, ideea în sine e sofistă. Când spunem "excepţiile confirmă regula" ne referim la o regularitate a unui fenomen care se întâmplă (aproape) de fiecare dată într-un anumit fel şi, numai din când în când, pare a se abate de la scenariu, prin excepţie. Inducţia arată că, din sute sau mii de manifestări de acelaşi tip, 99% sunt produse după regula cunoscută. Dacă cu titlu de excepţie se întâmplă ca 1% din fenomene să se petreacă după alt scenariu, se cheamă că aceste excepţii nu anulează regula, ci o întăresc într-un fel. Dacă, dimpotrivă, observăm prin acelaşi mecanism al inducţiei că "excepţia" începe să se petreacă în majoritatea cazurilor, până la a deveni "regulă" (inversând raportul iniţial), putem spune că regula s-a schimbat şi că statutul excepţiei este, de aici înainte, de regulă. Sintagma "excepţia confirmă regula" nu se referă la excepţii, ci la regulă! Aşadar, până nu vor dovedi că discriminarea este "regula", adică se manifestă în zdrobitoarea majoritate a cazurilor din societate, adepţii "politicii corecte" în variantă dâmboviţeană nu vor dovedi nimic.

Aceasta cu privire la statistica socială. Chestiunea are însă în vedere şi ideea normalităţii sau a patologiei sociale. Căci problema minorităţilor sexuale ţine, desigur, în reprezentările colective, de noţiunea de normalitate. Aici trebuie din nou să facem o precizare realistă, care pe mulţi poate să-i şocheze: atâta vreme cât se întâmplă cu titlu de excepţie, un fenomen social este catalogabil ca patologic, adică a-normal, deviat de la normă. Este punctul de vedere al clasicilor sociologiei, în frunte cu părintele sociologiei franceze, Emile Durkheim, care nu putea fi în nici un caz bănuit de încrâncenare patriarhal-ortodoxistă, devreme ce era socialist şi evreu!

Acuzatii pe lînga realitate

Aşadar, atâta timp cât homosexualii sunt minoritari, la fel ca şi transsexualii sau alte minorităţi de acelaşi tip, din punct de vedere sociologic, ei pot fi taxaţi ca a-normali. Pentru a deveni normalitate (ştiinţifică sau de conştiinţă) fenomenul trebuie să devină majoritar. Avem de aşteptat până când majoritatea românilor vor deveni homo sau transsexuali şi de-abia atunci vom putea declara că fenomenul este firesc. Până în acel moment, indiferent câte "flamuri" pro-minoritare vom agita noi, este normală o doză oarecare de respingere, de "discriminare" a acestui fenomen. Societăţile nu funcţionează după reguli dictate de ideologia "politicii corecte". Un om care crede că normalitatea e sinonimă cu heterosexualitatea va avea întotdeauna o "reacţie" de respingere a celui care e homosexual. Desigur, "respingerea" cunoaşte grade diferite, de la respingerea brutală, dură, la nuanţa culturală, la etichetarea socială, la distanţa socială crescută etc. Toate aceste procese de "alienare" a individului "anormal" sunt mecanisme de apărare colectivă, de altfel, cu totul fireşti: aşa cum admitem ca homosexualii să-şi "afirme" identitatea (ideea acestei afirmări este deja pură ideologie), trebuie să admitem ca şi heterosexualii s-o afirme pe a lor. Or, din această "confruntare" nu pot câştiga, deocamdată, decât cei aflaţi în majoritate. De fapt, în realitate, lucrurile se petrec mult mai nuanţat decât crede Iulia Popovici. Nu există (sau sunt cazuri cu adevărat excepţionale) respingeri brutale ale minorităţilor (etnice sau sexuale). Toţi avem colegi ţigani sau chiar homosexuali. Câţi dintre noi ne arogăm dreptul de a-i judeca pe aceştia din urmă sau a-i "pedepsi" pe primii pentru că sunt mai oacheşi? Ideea că românii sunt un fel de "nazişti" antiminoritari este o aberaţie care nu ţine cont de ceea ce se petrece efectiv în societatea noastră. Ştim bine câţi arabi avem în Bucureşti şi în ţară. Ştim cu toţii că numărul chinezilor din cartierul Colentina devine din ce în ce mai mare. Cine a fost, măcar de curiozitate, la cumpărături în complexul Europa a văzut ce bine colaborează negustorii români, ţigani, arabi şi chinezi de acolo. Nici un fel de discriminare, dimpotrivă, totul arată ca un bazar multicolor, balcanic. Cât despre discriminarea femeielor, credem că nu mai are sens să discutăm. Ideea este forţată la extrem, pur şi simplu din raţiuni retorice.

Pentru a nu fi acuzaţi că nu ne referim, totuşi, şi la femei, dăm un exemplu pe care de altfel chiar autoarea ni-l sugerează: Alina Mungiu. Femeie, vedetă (unde am citit că era considerată "cea mai deşteaptă femeie din România"?), premiată de Uniter pentru o piesă slabă (artistic), blasfemiatoare, "discriminata" A. Mungiu se simte bine-merçi în societatea noastră intolerantă. Îi dorim multă sănătate şi putere de muncă şi declarăm cu mâna pe inimă că iubim (creştineşte) şi ţiganii, şi homosexualii, şi femeile, şi transsexualii, şi agnosticii. Dumnezeu să-i lumineze pe toţi!

Cristi Pantelimon

* din ziarul Ziua, 3 martie 2006

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!